Conferința de Securitate de la München 2026: Europa între ruină și renaștere
Teme, actori și inflexiuni strategice la cea de-a 62-a ediție a Conferinței de Securitate de la München
“Under Destruction” - titlul sub care s-a desfășurat cea de-a 62-a ediție a Conferinței de Securitate de la München (13–15 februarie 2026) - nu a fost ales pentru efectul retoric. A fost ales pentru că descrie, cu o precizie aproape clinică, starea de fapt a arhitecturii internaționale construite după 1945. Ceea ce altădată părea un cadru imuabil - ordinea bazată pe reguli, multilateralismul instituționalizat, indivizibilitatea securității europene - a devenit obiectul unei contestări simultane din mai multe direcții. Conferința de la München, găzduită tradițional la Hotel Bayerischer Hof, a funcționat în 2026 nu atât ca un forum de negociere, cât ca un seismograf al acestei contestări.
Wolfgang Ischinger, președintele conferinței, a dat tonul încă din deschidere: nu discursuri protocolare, ci întrebări incomode. Poate Europa să se apere singură? Sunt dispuse marile puteri să acționeze pentru a pune capăt războiului Rusiei? Ischinger a trasat un cadru deliberat abraziv, în care suficiența diplomatică nu mai avea loc.
I. Suveranitatea europeană: de la aspirație la agendă concretă
Cancelarul german Friedrich Merz a rostit, pe 13 februarie, un discurs care marchează o inflexiune în gândirea strategică europeană. Teza lui centrală - “O Europă suverană este cel mai bun răspuns al nostru la această nouă eră” - nu e remarcabilă prin noutate, ci prin gradul de operaționalizare pe care l-a propus. Merz nu s-a mulțumit să invoce retorica autonomiei strategice; a citat explicit Articolul 42 din Tratatul privind Uniunea Europeană, clauza de asistență mutuală, și a cerut liderilor europeni să detalieze modul concret în care aceasta ar funcționa - nu ca substitut al NATO, ci ca pilon european în interiorul Alianței.
Dar gestul cel mai semnificativ, din punct de vedere al reconfiguărilor geopolitice, a fost dezvăluirea unor discuții preliminare cu Franța pe tema descurajării nucleare europene. Merz a fost precaut - a subliniat obligațiile juridice ale Germaniei și angajamentul față de mecanismul de partajare nucleară NATO - dar simplul fapt că un cancelar german discută public despre o dimensiune nucleară europeană indică o mutație profundă în imaginarul strategic al Berlinului.
Emmanuel Macron a preluat și amplificat acest fir. Discursul său, rostit în aceeași zi, a construit un argument complex, stratificat pe mai multe paliere. La nivelul cel mai imediat, Macron a avertizat că Rusia va rămâne o amenințare durabilă chiar și în ipoteza unor negocieri pe termen scurt - o corectare implicită a oricărei tentații de a confunda un armistițiu cu pacea. La un nivel mai profund, a lansat (sau prefigurat) consultări cu parteneri europeni-cheie, inclusiv Regatul Unit și Germania, pentru redefinirea arhitecturii de securitate a “zilei de după”. Macron a insistat că europenii trebuie să negocieze ei înșiși această arhitectură, pentru că geografia nu se schimbă.
Există însă și un al treilea palier, mai rar discutat, al intervenției franceze: suveranitatea sistemică. Macron a apărat o guvernanță mai strictă a spațiului digital (invocând logica Actului european privind serviciile digitale) și a semnalat disponibilitatea Europei de a riposta față de “tarife nejustificate” și “pretenții nejustificate asupra teritoriului european” - o referință larg interpretată ca vizând amenințările venite din direcția administrației americane.
II. Axul defensiv european: von der Leyen, Starmer și recalibrarea transatlantică
Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, a oferit pe 14 februarie ceea ce poate fi considerat cel mai programatic discurs al conferinței. Fraza sa centrală - “a venit momentul să dăm viață clauzei de apărare mutuală a Europei” - a transformat Articolul 42(7) TEU dintr-o dispoziție latentă într-un imperativ politic activ. Von der Leyen a legat credibilitatea acestei clauze de capacitate: fără industrie de apărare integrată, fără facilitatori strategici (informații, capabilități de rază lungă, drone, spațiu, inteligență artificială), clauza rămâne literă moartă.
Originalitatea poziției sale constă în refuzul de a separa apărarea de economie. Ea a argumentat că zidul dintre industria civilă și cea de apărare trebuie demolat, că tehnologiile cu dublă utilizare (AI, cyber, drone) sunt noua monedă a securității și că Europa trebuie să devină mai independentă în energie, materii prime, tehnologie digitală și comerț - simultan, nu secvențial.
Primul ministru britanic Keir Starmer a adus o voce complementară, dar cu nuanțe proprii. Discursul său de pe 14 februarie a pornit de la o constatare brutală: “nu există securitate britanică fără Europa și nu există securitate europeană fără Marea Britanie”. Într-un context post-Brexit în care orice gest de apropiere față de UE rămâne politic sensibil la Londra, Starmer a propus nu o întoarcere, ci o reconfigurare. Termenul-cheie: trecerea de la “supra-dependență la interdependență”. Europa nu poate replica toate capabilitățile americane și nici nu ar trebui să încerce. Dar poate construi o bază industrială de apărare comună - prin formatul E3 (Regatul Unit–Franța–Germania), coordonat cu Italia, Polonia, Norvegia, Canada, Turcia.
Starmer a mers și mai departe, deschizând ușa unor aliniamente economice pragmatice: explorarea unei apropieri de piața unică europeană în sectoare unde acest lucru ar fi reciproc avantajos. Că un premier britanic spune acest lucru la München, la mai puțin de un deceniu de la Brexit, este în sine un fapt cu încărcătură simbolică.
III. Rubio și tensiunea transatlantică gestionată, nu rezolvată
Marco Rubio, secretarul de stat al Statelor Unite, a încercat pe 14 februarie o operațiune de “reset” retoric. A prezentat relația SUA–Europa ca fiind perenă, înrădăcinată civilizațional, și a argumentat că cele două părți “aparțin una alteia”. Dar fondul discursului a rămas fidel instinctelor politicii Trump: scepticism față de globalizare și instituțiile internaționale, o postură mai dură pe imigrație, o retorică identitară care a rezonat modest în audiența de la München.
Ceea ce a fost notabil în intervenția lui Rubio nu a fost atât ceea ce a spus, cât ceea ce a omis sau a lăsat ambiguu - mai ales în privința Ucrainei. Presa europeană a semnalat lacune și oscilații, chiar dacă briefing-uri separate au descris discuții americano-ucrainene în curs privind garanțiile de securitate. Există o discrepanță între retorica publică a administrației americane și așteptările concrete ale aliaților europeni - o discrepanță pe care conferința de la München a expus-o fără a o rezolva.
IV. Ucraina: între garanții și iluzia concesiilor teritoriale
Dezbaterea privind Ucraina a fost, firește, nucleul conferinței. Dar registrul discuției s-a mutat de la sprijinul imediat (muniție, sisteme de apărare aeriană) către ceea ce mai mulți vorbitori au numit “arhitectura pe termen lung”.
Mark Rutte, secretarul general al NATO, a articulat un model de garanții de securitate pe trei niveluri: forțe ucrainene puternice; o coaliție condusă de state europene (el i-a menționat pe Macron și Starmer); și o implicare mai largă, incluzând Statele Unite. Rutte a respins categoric orice narațiune care normalizează războiul Rusiei - “absolut niciun motiv” pentru invazia din 2014 sau din 2022 - și a contestat direct afirmațiile atribuite ministrului chinez Wang Yi privind cauzele conflictului.
Volodymyr Zelenskyy a fost, ca de obicei, cel mai direct. A respins logica concesiilor teritoriale, numind-o o “iluzie” de securitate - o analogie încărcată istoric, la München, oraș al capitulării din 1938. A cerut garanții credibile de securitate pe termen lung înainte de orice acord și a argumentat că alegerile în Ucraina nu pot avea loc decât după un armistițiu susținut de un mediu de securitate funcțional. Rusia, a spus Zelenskyy, nu negociază pacea; Putin este “un sclav al războiului”.
V. China: contra-narațiunea guvernanței globale
Wang Yi, ministrul de externe al Chinei, a folosit formatul tradițional “Conversația cu China” pentru a propune un cadru narativ alternativ. Teza sa: sistemul internațional se află la o “nouă răscruce”, pe măsură ce “legea junglei și unilateralismul” câștigă teren. China, în această narațiune, nu distruge ordinea existentă, ci o reformează. Wang Yi a promovat Inițiativa Globală de Guvernanță a lui Xi Jinping, descrisă ca fiind fondată pe cinci principii: egalitatea suverană, statul de drept internațional, multilateralismul, abordarea centrată pe oameni și “acțiuni reale”.
Ceea ce e revelator nu e atât conținutul propunerii - aceste principii sunt recurente în diplomația chineză - cât contextul în care a fost prezentată. La München, în fața unui auditoriu profund marcat de agresiunea rusă (pe care China refuză s-o condamne fără echivoc), narațiunea chineză a funcționat mai mult ca un test de receptivitate decât ca o ofertă operațională. Iar răspunsul a fost prompt: Rutte a contestat public, în cadrul aceluiași ciclu de paneluri, afirmațiile lui Wang Yi despre cauzele războiului din Ucraina.
VI. Concluzii: Ce s-a cristalizat la München
Conferința de Securitate de la München 2026 nu a produs un tratat, o alianță nouă sau un acord de pace. Dar a cristalizat câteva direcții a căror densitate nu trebuie subestimată.
Prima: Europa a trecut de la retorica autonomiei strategice la instrumentalizarea ei juridico-instituțională. Invocarea Articolului 42(7) TEU de către Merz și von der Leyen, coroborată cu deschiderea dialogului nuclear franco-german, nu mai sunt exerciții discursive; sunt acte fondatoare ale unei noi gramatici de securitate europeană.
A doua: relația transatlantică nu s-a rupt, dar s-a reconfigurat structural. Rubio a încercat un reset retoric; europenii au răspuns cu planuri concrete de reducere a dependenței. Starmer a formulat cel mai clar cadrul - interdependența ca alternativă la supradependență - iar von der Leyen l-a tradus în termeni industriali și tehnologici.
A treia: Ucraina a devenit un test al credibilității oricărui aranjament viitor. Zelenskyy a impus o logică simplă dar implacabilă: garanțiile de securitate trebuie să preceadă orice acord, iar concesiile teritoriale nu sunt pace, ci amânarea războiului următor.
A patra: China a testat receptivitatea pentru o contra-narațiune a guvernanței globale, dar a găsit un auditoriu mai degrabă refractar, cel puțin pe dimensiunea ucraineană.
München 2026 a fost, în esență, momentul în care Europa a început să vorbească - încă ezitant, încă fragmentar, dar cu o urgență nouă - despre ce înseamnă să fii o putere într-o lume în care regulile vechi nu mai țin. Titlul conferinței, “Under Destruction”, descria lumea. Dar discursurile au descris, fiecare în felul lui, o tentativă de reconstrucție.