Cum gândesc marile puteri?

Paradigmele relațiilor internaționale și studii de caz

Introducere
Domeniul relațiilor internaționale (RI) este modelat de mai multe paradigme teoretice majore care încearcă să explice comportamentul statelor și dinamica sistemului internațional. Fiecare teorie pornește de la presupuneri diferite despre motivațiile fundamentale ale actorilor statali, despre natura puterii și despre modul în care se desfășoară cooperarea sau conflictul pe scena globală. În continuare este prezentată o analiză detaliată a principalelor teorii – realismul ofensiv, realismul structural (neorealismul), liberalismul instituțional, constructivismul social, teoria critică și post-colonialismul – subliniind aplicabilitatea lor în lumea contemporană. Fiecare secțiune evidențiază premisele de bază, predicțiile, studiile de caz relevante și limitările teoriei respective, incluzând totodată referințe academice de suport.

1. Realismul Ofensiv

Principii fundamentale și distincția față de realismul defensiv. Realismul ofensiv este o variantă a realismului structural care susține că, în condițiile anarhiei sistemului internațional, marile puteri sunt actori raționali motivați în primul rând de supraviețuire și securitate, pe care încearcă să le garanteze prin maximizarea puterii relative. Presupunerile de bază ale realismului ofensiv, formulate sistematic de John J. Mearsheimer, includ: (1) sistemul internațional este anarhic, fără o autoritate suprastatală care să protejeze statele; (2) toate statele dispun de o anumită capacitate militară ofensivă; (3) niciun stat nu poate cunoaște cu certitudine intențiile prezente sau viitoare ale altor state; (4) supraviețuirea națională este obiectivul primar al fiecărui stat; (5) statele sunt actori raționali, calculați. Diferența față de realismul defensiv constă în interpretarea acestor premise: realismul defensiv (ex. Kenneth Waltz) argumentează că statele caută suficientă putere doar pentru a-și asigura securitatea, evitând suprasolicitarea sistemului care ar provoca reacția de echilibrare a altor state. În schimb, realismul ofensiv susține că marile puteri vor acumula neîncetat putere și influență, încercând să domine sistemul atunci când au ocazia. Mearsheimer afirmă că doar obținând o supremație regională – un dezechilibru de putere în favoarea lor – statele pot fi cu adevărat în siguranță. Astfel, spre deosebire de realiștii defensivi care pledează pentru moderație, realiștii ofensivi văd comportamentul agresiv ca pe o consecință aproape inevitabilă a structurii internaționale anarhice.

Contribuțiile lui John Mearsheimer și aplicabilitatea în secolul XXI. John J. Mearsheimer este principalul exponent al realismului ofensiv, elaborând această teorie în lucrarea sa The Tragedy of Great Power Politics (2001). Mearsheimer argumentează că marile puteri acționează adesea revizionist, încercând să-și sporească puterea relativă prin strategie ofensivă, buck-passing (pasarea responsabilității de contrabalansare altor state) și oportunism, mai degrabă decât prin menținerea statu-quo-ului. În viziunea sa, hegemonia regională este obiectivul optim al unei mari puteri – odată atinsă, aceasta își poate asigura supraviețuirea împotriva oricărei amenințări regionale. Mearsheimer a extrapolat aceste idei pentru secolul XXI, anticipând de exemplu că ascensiunea Chinei va conduce la o intensă competiție strategică cu Statele Unite. El a devenit cunoscut pentru afirmația provocatoare conform căreia „China nu poate crește pașnic”, argumentând că pe măsură ce puterea relativă a Chinei crește, aceasta va adopta o politică externă tot mai asertivă și orientată spre conflict, ceea ce va face probabil un concurs de securitate sino-american de mare intensitate. În 2010, Mearsheimer conchidea tranșant: „China cannot rise peacefully”. Prin urmare, realismul ofensiv oferă un cadru util pentru a înțelege competiția marilor puteri în lumea contemporană, deși – după cum vom vedea – aplicarea sa mecanică poate fi uneori înșelătoare.

Motivații statale, putere și comportament – studii de caz contemporane. Realismul ofensiv atribuie statelor o motivație fundamentală de securitate prin dominație – marile puteri vor să elimine sau să minimizeze incertitudinea privind intențiile altora obținând o poziție de avantaj copleșitor. Puterea este concepută în termeni materiali (militari în special) și este folosită în mod ofensiv ori de câte ori contextul permite. Două exemple adesea invocate sunt comportamentul Chinei în Marea Chinei de Sud și expansiunea influenței Rusiei în spațiul post-sovietic.

– China în Marea Chinei de Sud: Din perspectiva realismului ofensiv, construcția de insule artificiale și militarizarea acestei zone de către China reflectă strategia unei mari puteri emergente de a-și extinde hegemonia regională. Beijingul a acționat oportunist pentru a crea fapte împlinite, calculând – în spirit ofensiv realist – că avantajul local de putere navală îi permite să împingă granițele influenței fără a provoca un război major. Această agresivitate este explicată prin dorința de a controla rute maritime critice și de a împiedica puteri rivale (SUA) să aibă libertate de acțiune în imediata vecinătate a Chinei. Realismul ofensiv prezice un astfel de comportament deoarece China, neputând fi sigură de intențiile pe termen lung ale SUA, preferă să preia inițiativa strategică și să devină puterea dominantă în Asia de Est. În practică, această abordare a generat tensiuni și o cursă a înarmărilor regionale, confirmând parțial așteptările teoriei (statele din zonă precum Japonia, India sau Australia au intensificat cooperarea militară cu SUA ca răspuns).

– Expansiunea rusă post-sovietică: Rusia sub Vladimir Putin oferă un alt studiu de caz. După o perioadă de slăbiciune în anii ’90, Rusia a început să-și reafirme influența în fostul spațiu sovietic (Europa de Est, Caucaz, Asia Centrală). Episoade precum războiul din Georgia (2008), anexarea Crimeei (2014) și invazia Ucrainei (2022) pot fi interpretate prin prisma realismului ofensiv ca încercări ale Rusiei de a restabili un amortizor strategic și de a preveni expansiunea Occidentului (NATO/UE) în vecinătatea sa imediată. Realismul ofensiv presupune că marile puteri nu tolerează amenințări majore în proximitatea lor – Mearsheimer însuși argumentând că Rusia a considerat orientarea pro-occidentală a Ucrainei o amenințare existențială la adresa securității sale. Din acest unghi, invazia rusă a Ucrainei poate fi văzută ca o mișcare preventiv-ofensivă menită să neutralizeze un potențial pericol (extinderea NATO și pierderea accesului la Marea Neagră) și să reafirme hegemonia regională a Rusiei. Rusia a profitat de o fereastră de oportunitate în care Occidentul părea divizat sau ezitant, încercând să redeseneze sfera de influență în favoarea sa – un comportament consistent cu așteptările ofensive realiste (statele fac eforturi persistente și oportuniste de a-și crește puterea militară și economică pentru a stabili o hegemonie regională). Totuși, aceste acțiuni au și rezultat în contrareacții puternice (sancțiuni economice severe, consolidarea NATO), ilustrând că goana după hegemonie poate produce un efect de echilibrare din partea altor actori, aspect subliniat mai degrabă de realiștii defensivi.

Predicții specifice confirmate sau infirmate. Realismul ofensiv a oferit predicții îndrăznețe cu privire la evoluția ordinii mondiale post-Război Rece. Unele s-au confirmat parțial: de exemplu, teoria anticipa că unipolaritatea americană nu va dura și că alți actori vor contesta supremația SUA. Într-adevăr, ascensiunea rapidă a Chinei și refacerea capacității Rusiei au dus la sfârșitul „momentului unipolar” al Americii. La fel, avertismentul lui Mearsheimer din anii ’90 ca Ucraina să nu renunțe la arsenalul nuclear (pe motiv că, într-un sistem anarhic, garanțiile de securitate oferite de marile puteri sunt nesigure) s-a dovedit profetic în lumina agresiunii ruse de mai târziu. Realismul ofensiv a oferit și o explicație coerentă pentru eșecul cooperării ruso-occidentale: din punctul său de vedere, extinderea NATO a fost inevitabil percepută de Moscova ca o încercare a SUA de a obține dominație în Europa de Est, deci conflictul era previzibil. Pe de altă parte, există și evoluții care infirmă sau nu sunt bine acoperite de această teorie. De pildă, relația dintre marile puteri nucleare a rămas în general una de competiție precaută, nu s-a ajuns la confruntare directă – dilema securității a fost temperată de existența armelor nucleare (care, așa cum recunosc și unii realiști, cresc costul războiului și deci scad probabilitatea lui). De asemenea, contrar viziunii pur materialiste, factori ideologici și interdependențe economice au moderat uneori comportamentul marilor puteri (China s-a integrat în economia globală și a evitat conflicte militare directe timp de decenii, contrazicând într-o oarecare măsură imperativul realist de expansiune imediată; în schimb, a preferat o abordare incrementală, „pe termen lung”). Astfel, realismul ofensiv are un caracter pesimist și alarmist care nu se potrivește tuturor contextelor – statele nu acționează întotdeauna la limita maximă a agresivității, mai ales dacă riscurile depășesc beneficiile.

Prescripții de politică externă derivate. Dacă un factor de decizie ar adopta pe deplin perspectiva realismului ofensiv, politica externă recomandată ar fi una proactivă și neîncrezătoare. Statelor li se sugerează să exploateze orice oportunitate de a-și spori puterea relativă și de a preveni apariția hegemonilor rivali. De exemplu, Mearsheimer a sugerat că Statele Unite ar trebui să își reorienteze atenția strategică pentru a contrabalansa ascensiunea Chinei înainte ca aceasta să devină de neînvins într-un eventual rol hegemonic în Asia. În cadrul acestei logici, alianțele sunt văzute ca instrumente tranzitorii pentru atingerea echilibrului de putere, iar angajamentele internaționale (precum tratatele de control al armamentului) sunt respectate doar atâta timp cât servesc interesului propriu. Un realism ofensiv coerent ar îndemna, de asemenea, statele medii sau mici să se înarmeze și să nu depindă excesiv de garanțiile marilor puteri – de unde și insistența ca Ucraina să-și fi menținut capacități de descurajare. Pe scurt, prescripția este: „pregătește-te de ce e mai rău din partea celorlalți și fii gata să lovești primul dacă contextul cere”. Această orientare realpolitik explică de ce Mearsheimer a fost criticat drept cinic – politica sa externă ideală ar fi foarte agresivă și suspicioasă, riscând să devină o profeție autoîmplinită (dacă fiecare stat gândește în termeni ofensivi, cooperarea devine imposibilă și conflictul devine probabil).

Critica teoriei: limitări și puncte oarbe. Realismul ofensiv, deși influent, a fost puternic criticat. Un prim set de critici vine chiar din interiorul școlii realiste, de la realiștii defensivi, care consideră că teoria lui Mearsheimer subestimează costurile și riscurile comportamentului agresiv. Potrivit realiștilor defensivi, statele care caută hegemonia stârnesc invariabil contracoaliții; astfel, o putere prea ofensivă își poate diminua securitatea incitând adversari să se unească împotriva sa. Exemplul Germaniei lui Wilhelm II (pre-1914) sau al Japoniei (pre-1941) este adesea invocat – tentativele lor de dominație au dus la războaie de coaliție devastatoare pe care, în final, le-au pierdut. Prin urmare, critici precum Stephen Walt sau Charles Glaser argumentează că moderația și semnalele defensive pot fi strategii mai eficiente pentru supraviețuire decât maximizarea agresivă a puterii. Un al doilea set de critici se referă la ignoranța față de factorii interni și ideaționali. Realismul ofensiv, concentrat pe nivelul sistemic, nu ia în seamă regimurile politice, liderii sau ideologiile în explicarea politicii externe. Or, în practică, astfel de factori contează: de exemplu, democrațiile consolidate par mai puțin înclinate să se acapareze teritorial reciproc (fenomen explicat de teoria păcii democratice, ignorată de realism), iar percepțiile și concepțiile ideologice pot amplifica sau tempera dorința unui stat de a-și subordona vecinii. Constructiviștii notează că realismul ofensiv tratează puterea ca pe un scop în sine, neexplicând situațiile în care statele urmăresc obiective normative sau identitare care contravin maximizării puterii materiale. De asemenea, realismul ofensiv poate părea reductiv într-o lume globalizată: el nu acordă atenție complexelor interdependențe economice și instituționale care constrâng comportamentul statal. De pildă, comportamentul Chinei este mai nuanțat decât ar sugera „manualul” ofensiv – Beijingul a evitat confruntarea militară directă, preferând să se folosească de piața globală și de instituțiile internaționale (precum OMC) pentru a-și crește puterea fără a declanșa o reacție de izolare similară Războiului Rece. Această adaptare nu este ușor de explicat de realismul ofensiv, care se așteaptă la confruntare deschisă. În sfârșit, un punct orb major al realismului ofensiv îl reprezintă problemele globale care nu pot fi rezolvate prin putere militară. Schimbările climatice, pandemiile, terorismul transnațional – toate acestea sunt chestiuni pe care paradigma lui Mearsheimer nu le tratează adecvat, deoarece nu se potrivesc cu modelul competiției de mare putere pentru hegemonie. În aceste domenii, cooperarea internațională (chiar și între rivali) este absolut necesară, ceea ce contrazice prescripția neîncrederii permanente. În concluzie, realismul ofensiv excelează în explicarea rivalităților strategice și a situațiilor de tip power politics (politica de putere), însă eșuează în a oferi un tablou complet al relațiilor internaționale contemporane, care includ și zone de cooperare, norme și instituții pe care teoria le trece în plan secund.

2. Realismul Structural (Neorealismul)

Viziunea lui Kenneth Waltz asupra sistemului internațional. Realismul structural, cunoscut și ca neorealism, a fost articulat în principal de Kenneth N. Waltz în lucrarea sa Theory of International Politics (1979). Waltz pornește de la premisa că ceea ce explică în primul rând comportamentul statelor nu sunt trăsăturile lor interne, ci structura sistemului internațional în care operează. Această structură este definită de două elemente esențiale: (1) principiul ordonator al sistemului – anarhia, adică absența unei autorități centrale care să impună ordinea; (2) distribuția capacităților de putere între unitățile sistemului (statele). În mod notabil, Waltz reduce unitățile (statele) la funcții omogene – toate statele, indiferent de regim sau ideologie, au aceeași funcție de bază (asigurarea propriei securități) într-un mediu anarhic. Diferențele relevante provin doar din distribuția inegală a puterii (în special militare și economice). Astfel, numărul marilor puteri și raporturile dintre forțele lor definesc diferite tipuri de sisteme: unipolar (o singură superputere), bipolar (două superputeri echilibrate) sau multipolar (mai multe mari puteri comparabile ca forță). Waltz argumentează că aceste configurații structurale exercită constrângeri puternice asupra statelor, determinându-le în mare măsură acțiunile. De exemplu, într-un sistem bipolar, cele două superputeri au tendința să se supravegheze reciproc și să formeze blocuri antagonice, pe când într-un sistem multipolar alianțele sunt mai fluide și riscul de neînțelegeri sau calcul greșit este mai ridicat. Un adagiu celebru al neorealismului lui Waltz este că „într-un sistem anarhic, când un stat își sporește securitatea, erodează securitatea altuia” – deci dilema securității este inerentă. Pentru Waltz, echilibrul de putere este un rezultat aproape automat (states balancing) al structurii anarhice: dacă un stat devine prea puternic, celelalte vor tinde să se coalizeze împotriva lui pentru a restabili echilibrul. Această idee explică, de pildă, de ce expansiunea rapidă a unei puteri (Franța napoleonică, Germania nazistă) a generat coaliții opuse formate chiar între foști rivali. Neorealismul este astfel mai degrabă o teorie a constrângerilor externe și a echilibrării decât una a expansiunii (precum realismul ofensiv).

Conceptul de polaritate și implicațiile sale. Unul din aporturile majore ale realismului structural este analiza polarității sistemului internațional. Waltz și adepții săi au susținut că bipolaritatea (două superputeri) tinde să fie mai stabilă și mai predictibilă decât multipolaritatea (trei sau mai multe puteri). Argumentul este că în bipolaritate fiecare superputere se concentrează doar asupra celeilalte, riscul de neînțelegeri este mai mic, iar orice acțiune a uneia e direct contrabalansată de cealaltă, menținând sistemul într-un echilibru relativ simplu de gestionat. Războiul Rece este adesea citat ca exemplu de stabilitate hegemonică bipolară: deși tensiunile ideologice și conflictul indirect (războaie proxy) au existat, ordinea globală a rămas relativ stabilă – SUA și URSS nu au intrat într-un război direct, iar frontierele sferelor de influență au fost în mare parte respectate după Cuban Missile Crisis (1962). În schimb, sistemele multipolare – cum a fost Europa premergătoare Primului Război Mondial (cu 5-6 mari puteri) – sunt văzute ca precare: numeroși actori creează lanțuri de alianțe instabile, fiecare stat având dificultăți să evalueze corect cine reprezintă amenințarea principală și cine îi va fi aliat de încredere. Waltz a argumentat că multipolaritatea favorizează neînțelegerile și calculele greșite, ceea ce poate duce la izbucnirea războaielor sistemice. În sprijinul acestei idei se invocă izbucnirea Primului Război Mondial – într-un sistem multipolar (Franța, Marea Britanie, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia), mecanismele de echilibrare au funcționat defectuos (alianțele rigide și planurile militare ofensive au determinat o escaladare rapidă după atentatul de la Sarajevo), arătând instabilitatea inerentă a multipolarității. Un sistem unipolar, cu un singur hegemon global, a fost mai puțin analizat de Waltz în prima fază, dar ulterior el a prezis că unipolaritatea (apărută după 1991 în favoarea SUA) va fi tranzitorie: absența unui echilibru clar va determina în timp alte state să se ridice sau să se coalizeze împotriva hegemonului, deoarece „puterea excesivă a unuia provoacă reacția celorlalți”. În viziunea neorealistă, ordinea unipolară de după Războiul Rece nu putea fi decât temporară – ceea ce astăzi vedem confirmat prin emergența unui mediu tot mai multipolar (China, Rusia, UE, India etc. dobândind greutate în sistem). Relevanța polarității în contextul actual: Pe măsură ce sistemul internațional se îndreaptă spre o nouă multipolaritate, neorealismul sugerează că ne putem aștepta la o creștere a competiției și a incertitudinii. Mai multe centre de putere implică alianțe flexibile și posibilitatea ca reguli locale diferite să apară în sfere de influență distincte. De exemplu, competiția simultană SUA-China, SUA-Rusia și rivalități regionale (India-China, Iran-Arabia Saudită etc.) conturează un peisaj multipolar complicat. Neorealismul ne avertizează că acest mediu este predispus la instabilitate, similar perioadei pre-1914, dacă marile puteri nu gestionează cu grijă echilibrele regionale și nu comunică eficient pentru a evita crizele. Totuși, unii analiști argumentează și opusul – anume că o multipolaritate echilibrată ar putea stabiliza mai bine ordinea deoarece niciun actor nu ar fi suficient de puternic să încerce dominarea globală. Waltz însuși era sceptic: el considera că un sistem multipolar e mai periculos tocmai pentru că încurajează miscalculation (evaluări eronate ale amenințărilor și oportunităților). Per ansamblu, conceptul de polaritate rămâne un instrument central oferit de realismul structural pentru a înțelege tranzițiile de putere din lumea contemporană – de la unipolaritatea de după Războiul Rece la multipolaritatea emergentă a secolului XXI.

Exemple istorice ilustrative: Războiul Rece și multipolaritatea antebelică. Războiul Rece (circa 1947-1991) este adesea invocat de neorealiști ca dovada stabilității bipolare. În acea perioadă, cele două superputeri (SUA și URSS) au trăit într-un echilibru strategic (inclusiv nuclear) care, deși tensionat, a impus reținere ambelor tabere. Waltz a subliniat că în bipolaritate, fiecare superputere era direct responsabilă de propria securitate și nu depindea de aliați nesiguri (cum o făcuseră, spre exemplu, Franța și Rusia înainte de 1914, când cooperarea lor militară deficitară a complicat planificarea). Mai mult, orice mișcare era relativ transparentă – spionajul și supravegherea făceau dificil ca unul dintre cei doi poli să obțină un avantaj decisiv fără ca celălalt să observe și să reacționeze. Un eveniment precum Criza Rachetelor din Cuba (1962) a demonstrat că, odată atins pragul de pericol, ambele superputeri au fost constrânse să dea înapoi pentru a evita distrugerea mutuală – ilustrând astfel echilibrul terorii ca factor de stabilizare. Pe de altă parte, Europa de dinaintea Primului Război Mondial exemplifică problemele multipolarității: aveam 5-6 mari puteri (Britania, Franța, Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia) grupate în alianțe schimbătoare. Situația era marcată de „interdependența actorilor, difuzarea pericolelor, confuzia reacțiilor – trăsături ale politicii de mare putere într-o lume multipolară”. De pildă, declanșarea războiului în 1914 a implicat un efect de lanț al garanțiilor și alianțelor: asasinatul de la Sarajevo a angajat Austro-Ungaria contra Serbiei, ceea ce a adus Rusia (protectoarea Serbiei) în conflict, ceea ce la rândul său a declanșat planul german de a ataca Franța (aliata Rusiei) și așa mai departe. Într-un sistem bipolar, astfel de lanțuri complexe nu există (superputerile își controlează direct acțiunile), pe când în multipolaritate, cine este dușmanul cui poate fi neclar, iar statele pot supra- sau subestima amenințările. Multipolaritatea interbelică (anii 1920-1930) a cunoscut probleme similare: absența a doar doi poli clari a permis Germaniei naziste să profite de nehotărârea celorlalte mari puteri – Marea Britanie și Franța au ezitat să echilibreze prompt reînarmarea germană, iar URSS și SUA erau inițial retractile – conducând la un dezechilibru catastrofal în 1939. Concluzia neorealistă din aceste exemple este că structura contează: un sistem bipolar simplifică jocul de putere și tinde să perpetueze un anumit status quo (cum a fost „pacea rece” din timpul Războiului Rece, în care distribuția de putere a rămas neschimbată ~45 de ani), pe când multipolaritatea predispune la schimbări bruște de alianțe și la erori de apreciere ce pot rupe ordinea.

Relevanța neorealismului într-un context multipolar emergent. Astăzi, odată cu ridicarea Chinei, reînvierea ambițiilor Rusiei și afirmarea altor jucători (India, Uniunea Europeană ca entitate, puteri regionale), lumea pare să intre într-o nouă fază multipolară. Neorealismul structural rămâne relevant prin faptul că oferă un cadru de înțelegere a acestor reechilibrări globale. Conceptele de balancing (echilibrare) și bandwagoning (aliniere cu puterea mai tare) sunt vizibile în politică actuală: de exemplu, statele din Indo-Pacific (Japonia, Australia, India) își intensifică cooperarea strategică cu SUA pentru a contrabalansa China, în timp ce altele pot prefera să „meargă pe mâna” Beijingului pentru beneficii economice (ex. unele țări din Asia de Sud-Est sau Africa, care se apropie de China în Inițiativa Belt and Road). Totodată, retragerea parțială a SUA de pe anumite scene (cum a fost Orientul Mijlociu) duce la competiții regionale pentru influență (Iran vs. Arabia Saudită, Turcia, Israel etc.), ceea ce amintește de teoriile neorealiste despre vidul de putere: dacă hegemonul retrage, alții încearcă să umple spațiul. Polaritatea emergentă ar putea fi descrisă de unii analiști ca „uni-multipolaritate”, sugerând că deși SUA rămâne cea mai puternică singură, la nivel global există mai mulți poli de putere semnificativi simultan. Kenneth Waltz însuși a anticipat că, pe termen lung, Statele Unite vor fi nevoite să accepte un rol diminuat relativ și să coexiste cu alți mari jucători. Din punct de vedere al stabilității: dacă ne luăm după neorealismul clasic, perioada următoare poate fi marcată de repoziționări și posibil conflicte locale până când se va atinge un nou echilibru relativ stabil între principalii actori. În plus, neorealismul accentuează continuitatea comportamentului statal: chiar și noile puteri (precum China) odată ajunse la statutul de mare putere se vor comporta similar vechilor mari puteri, urmărindu-și interesul de putere și securitate. Acest argument contrazice, de exemplu, ideea liberală conform căreia ascensiunea Chinei ar putea fi pașnică dacă este integrată în ordinea existentă – neorealismul spune că structura anarhică dictează concurență, nu contează regimul politic sau discursul oficial. Relevanța neorealismului se vede și în discuțiile despre o posibilă nouă cursă a înarmărilor (inclusiv nucleare) sau despre formarea de blocuri (SUA+aliații vs. China-Rusia). Pentru decidenți, perspectiva neorealistă ar sugera vigilență: de pildă, americanii sunt sfătuiți să „balanseze” ascensiunea Chinei prin alianțe în Asia (exact ceea ce se întâmplă prin QUAD, AUKUS etc.), iar europenii sunt îndemnați să-și consolideze propria putere pentru a nu rămâne marginalizați între SUA și China. Pe scurt, într-o lume tot mai multipolară, neorealismul oferă un set de „ochelari” prin care putem vedea clar dinamica competițională inevitabilă impusă de structură – dar, totodată, acest cadru poate ignora unele aspecte noi (tehnologie, probleme globale) pe care le vom discuta în secțiunile ulterioare.

Motivații și comportament în realismul structural. În neorealism, motivația principală a statelor este conservarea poziției lor în sistem și asigurarea supraviețuirii. Statele acționează mai degrabă sub constrângerea structurii decât din impuls expansionist (ca la realiștii ofensivi). De aceea, un stat mulțumit cu poziția sa va căuta să mențină echilibrul, iar unul nemulțumit (de exemplu o putere revizionistă) va încerca să-l schimbe în favoarea sa. Puterea este concepută în primul rând ca mijloc, nu ca scop absolut – e necesară pentru securitate, dar excesul poate fi contraproductiv (atrage contrabalansare). Astfel, modul de utilizare a puterii tinde să fie prudent și calibrat. Realismul structural prezice că statele vor reacționa la creșterea puterii altora prin politici de echilibrare: internă (înarmare, dezvoltare economică) și externă (alianțe contrabalansatoare). Această predicție s-a confirmat de nenumărate ori istoric (ex.: coalițiile împotriva lui Napoleon, a Germaniei naziste, Războiul Rece – NATO vs Pactul de la Varșovia). Când predicția e infirmată (ex.: după 1991, o coaliție globală împotriva SUA nu a apărut imediat), neorealiștii oferă explicații suplimentare – de pildă, lipsa unei alternative (niciun stat nu era suficient de puternic să echilibreze SUA pe termen scurt) sau bandwagoning-ul (unele state au preferat să se alăture hegemonului decât să i se opună). Aceste nuanțe arată că, deși elegant în simplitatea sa, neorealismul necesită uneori completări pentru a explica pe deplin realitatea. Ca prescripție de politică externă, realismul structural recomandă liderilor să fie atenți la balanța de putere și să nu urmărească obiective maximaliste care ar zdruncina echilibrul general. Waltz însuși a susținut ideea că proliferarea nucleară lentă (controlată) ar putea stabiliza lumea – exemplu de prescripție contraintuitivă: mai multe puteri nucleare regionale ar descuraja agresiunea (argument expus în eseul său „More may be better” despre proliferare). Aceasta reflectă încrederea neorealistă că echilibrul se restabilește și că tocmai armele teribile pot fi factori de stabilitate dacă sunt distribuite bilateral. Limitările neorealismului decurg din aceeași simplitate care îi dă forță explicativă: ignorând factorii interni, ideologiile, personalitățile, el nu poate explica de ce uneori state similare structural acționează diferit. De exemplu, de ce a fost războiul rece rece (fără conflict direct)? Neorealismul ar zice: datorită structurii bipolare și echilibrului nuclear. Dar ce a cauzat sfârșitul pașnic al Războiului Rece? Aici neorealismul e mai puțin clar – structura bipolară a existat până la final, însă politicile de reformă ale lui Gorbaciov (factori interni, ideaționali) au pus capăt confruntării. Astfel, un „punct orb” al realismului structural este schimbarea structurii în sine – teoria excelează în a explica continuitatea (de ce lucrurile rămân la fel), dar are dificultăți în a explica transformarea structurală (de ce imperii cad fără război, de ce apar noi instituții globale etc.). Cu toate acestea, neorealismul rămâne o teorie de bază în RI, utilețea sa persistând în a ne reaminti de forța constrângerilor sistemice într-o lume care, oricât ar evolua, nu are încă un guvern mondial sau o autoritate suprastatală care să elimine neîncrederea și competiția dintre state.

3. Liberalismul Instituțional

Rolul instituțiilor internaționale în modelarea comportamentului statal. Liberalismul instituțional (numit și neoliberalism instituționalist) reprezintă principala alternativă teoretică la realism, susținând că deși sistemul internațional este anarhic, cooperarea între state este posibilă și poate reduce conflictele. Premisa de bază este că statele nu sunt doar maximizatori de putere relativă, ci se îngrijesc și de câștiguri absolute – adică sunt interesate să-și sporească bunăstarea și securitatea proprie chiar dacă și alții câștigă, atâta timp cât nu sunt dezavantajate sever în termeni relativi. Robert O. Keohane și Joseph S. Nye au fost pionierii acestei perspective în anii 1970-1980, introducând conceptul de complex interdependence (interdependență complexă). Ei au arătat că în epoca modernă există multiple canale de interacțiune între societăți (nu doar stat-stat, ci și legături economice, organizații internaționale, relații transnaționale) și că nu mai există o ierarhie clară între „politica înaltă” (securitatea militară) și „politica joasă” (economică, socială) – statele cooperează pe numeroase subiecte unde folosirea forței devine ineficientă sau improbabilă. Instituțiile internaționale – de la organizații formale precum ONU, NATO, UE, OMC, la regimuri de tratate și norme – joacă un rol central în liberalismul instituționalist. Ele oferă un cadru pentru ca statele să comunice, să își creeze încredere reciprocă și să reducă incertitudinea (prin transparență, monitorizare, repetarea interacțiunilor). Astfel, instituțiile pot atenua efectele anarhiei: de exemplu, ONU și dreptul internațional stabilesc reguli împotriva agresiunii, OMC creează un forum de negocieri comerciale și mecanisme de soluționare a disputelor, tratatele de control al armamentului (precum Tratatul de neproliferare nucleară) impun constrângeri acceptate de comun acord care diminuează temerile. Keohane, în After Hegemony (1984), a argumentat că instituțiile internaționale pot facilita cooperarea chiar și în absența unui hegemon binevoitor, datorită interesului comun și interdependențelor – contrazicând astfel ideea realistă că ordinele internaționale depind exclusiv de puterea hegemonică. Liberalismul instituțional subliniază și importanța valorilor comune și a democrației: democrațiile au tendința să coopereze între ele (teoria păcii democratice) și să creeze comunități de securitate. O idee centrală este că statele pot vedea beneficiile cooperării pe termen lung și își pot elibera politica externă de jocul sumă-zero al realiștilor, înțelegând că forța militară nu este singurul instrument și uneori nici cel mai eficient. Un citat definitoriu opune viziunea liberală celei realiste: putem „imagina o lume în care actorii non-statali participă direct la politica mondială, în care nu există o ierarhie clară a problemelor, iar forța devine un instrument ineficient de politică”. Într-o asemenea lume, instituțiile și normele comune capătă greutate, iar cooperarea devine nu doar posibilă, ci rațională.

Contribuțiile lui Robert Keohane și Joseph Nye. Cei doi teoreticieni au argumentat, în esență, că interdependența complexă face ca statele să fie conectate prin multiple legături economice, sociale, politice, ceea ce schimbă calculul costurilor și beneficiilor în favoarea păcii și cooperării. În lucrarea lor Power and Interdependence (1977), Keohane și Nye evidențiază patru trăsături ale lumii contemporane care se deosebesc de presupunerile realiste: (1) multiplele canale de interacțiune (relații diplomatice bilaterale, legături între corporații, organizații internaționale, contacte între societăți civile etc.); (2) absența unei ierarhii fixe a problemelor (adică aspectele economice, de mediu, sociale pot fi la fel de importante ca cele militare – ex. pentru UE, chestiunile economice și de mediu sunt prioritare, nu războiul); (3) scăderea utilității forței militare între state intens interdependente (de exemplu, între democrațiile occidentale, războiul a devenit de neconceput după 1945, cooperarea economică fiind mult mai profitabilă); (4) preocuparea pentru câștiguri absolute: într-un mediu de interdependență, statele pot accepta ca și alții să câștige atâta timp cât ele însele obțin beneficii nete (de pildă, prin comerț internațional toți participanții pot crește economic, chiar dacă unele cresc mai mult). Această viziune nu neagă că statele sunt actori importanți sau că sistemul este anarhic, dar respinge ideea realistă că politica internațională este inevitabil un joc de sumă zero dominat de forță. Robert Keohane a dezvoltat argumentul că instituțiile (pe care el le numește regimuri internaționale când se referă la seturi de principii, norme, reguli) ajută statele să depășească problemele de acțiune colectivă: ele furnizează informație, reduc costurile tranzacțiilor, stabilesc așteptări reciproce stabile și pot chiar impune penalități pentru comportament neloial. Un exemplu este regimul comercial global: Acordurile GATT/OMC au creat un set de reguli clare (tarifele pot fi reduse reciproc, protecționismul abuziv e interzis) și un mecanism de arbitraj. Drept rezultat, comerțul internațional a înflorit, iar disputele comerciale sunt soluționate juridic mai degrabă decât prin războaie comerciale necontrolate. Pentru Keohane, aceasta demonstrează că statele pot construi încredere și predictibilitate prin instituții, contrar pesimismului realist. Joseph Nye a adus în discuție și conceptul de „soft power” (putere moale) – capacitatea unei țări de a obține ceea ce dorește prin atractivitate culturală și ideologică, nu doar prin coerciție sau plată. „Soft power” nu ține direct de liberalismul instituțional, dar se potrivește logicii liberale: într-o lume interdependentă, valorile și instituțiile atractive pot fi surse de influență la fel de importante ca tancurile sau rachetele.

Studiu de caz: Uniunea Europeană, Organizația Mondială a Comerțului și regimurile de cooperare regională. UE este adesea considerată exemplul paradigmatic al liberalismului instituțional aplicat. După secole de conflicte sângeroase în Europa, țările și-au cedat treptat suveranitate către instituții comune (CECO, CEE, apoi UE) pentru a obține beneficii reciproce – inițial economice (piață comună), apoi politice (libera circulație, standarde comune, eventual politică externă și de securitate comune). De ce cooperează statele UE? Liberalismul instituțional răspunde: datorită intereselor comune (prosperitate, pace), normelor și valorilor împărtășite (democrație, stat de drept) și datorită arhitecturii instituționale care asigură reguli și mecanisme de decizie colectivă. UE a creat un set de reguli care permit statelor să atingă împreună rezultate indisponibile individual – de pildă, o piață de jumătate de miliard de consumatori cu beneficii economice uriașe sau o monedă comună (Euro) care aduce stabilitate monetară. Prin instituțiile sale (Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiție etc.), UE a demonstrat cum statele pot împărți suveranitatea pentru a soluționa probleme colective, ridicând întrebarea dacă suveranitatea națională mai este absolută sau trebuie redefinită în context de interdependență. Succesul integrării europene – pace durabilă între foste inamici (Franța și Germania), dezvoltare economică, vorbirea unei „voce comune” în multe chestiuni – este în esență o validare a teoriei liberale: cooperarea instituționalizată a înlocuit balanța de putere ca principiu ordonator în Europa Occidentală. Pe plan global, Organizația Mondială a Comerțului (OMC, denumită uneori GATT/OMC) este un alt exemplu al puterii instituțiilor. Prin regulile comerciale negociate și prin mecanismul de soluționare a litigiilor, OMC a reușit să descurajeze politici comerciale haotice sau ultra-protecționiste: chiar și marile puteri își conformează politicile tarifare și de subvenții agricole în mare parte regulilor convenite, pentru că doresc să evite războaie comerciale costisitoare. Liberalismul instituțional arată că instituții precum OMC crează interdependență – odată intrat în OMC, un stat își leagă economia de respectarea regulilor, iar ieșirea sau încălcarea lor atrage sancțiuni care îl dezavantajează. În mod similar, regimurile de cooperare regională (NAFTA/USMCA în America de Nord, ASEAN în Asia de Sud-Est, Mercosur în America de Sud, Uniunea Africană etc.) reprezintă eforturi de colaborare instituțională menite să aducă stabilitate și beneficii mutuale la nivel regional. Aceste inițiative sunt construite pe premisa liberală că statele au interese comune ce pot fi realizate mai bine împreună – fie că e vorba de liber schimb, infrastructură regională, securitate colectivă sau dialog politic. Multe dintre aceste regimuri s-au inspirat din modelul UE, deși nu toate au avut același succes. De pildă, ASEAN a promovat pacea între țările din Asia de Sud-Est și a creat o platformă de dialog, dar integrarea lor economică e mai slabă comparativ cu UE. Totuși, existența acestor organizații confirmă că majoritatea statelor nu văd anarhia internațională ca pe un mediu în care nu există alternativă la competiție – ele încearcă instituționalizarea ca soluție pragmatică.

Motivații fundamentale ale actorilor și perspectiva asupra puterii. În liberalismul instituțional, motivația statelor este multifațetată: statele caută securitate, dar și prosperitate economică, dezvoltare și stabilitate. Ele pot fi influențate de grupuri interne (companii, populație) pentru care cooperarea internațională aduce beneficii tangibile. Așadar, statele nu sunt văzute ca entități unitare preocupate exclusiv de supraviețuire militară, ci ca agregatori de preferințe interne ce includ bunăstarea cetățenilor, interesele comerciale etc. Puterea, în concepția liberală, nu se rezumă la forță militară, ci include și putere economică, instituțională și soft power. Un stat poate exercita influență prin ajutor economic, prin a conduce instituții internaționale sau prin atractivitatea propriului model. De exemplu, SUA și UE exercită multă putere „structurală” determinând regulile comerțului global și ale finanțelor (prin instituții precum FMI, Banca Mondială, OMC) – aceasta este o formă de putere care nu se potrivește paradigmei realiste dar e centrală pentru liberali. Modalitățile de utilizare a puterii preferate de liberalismul instituțional sunt cele non-beligerante: diplomație, negocieri, construire de instituții, oferirea de stimulente (ex. acces la piață, investiții) sau sancțiuni colective aplicate prin organisme internaționale, în locul acțiunii unilaterale.

Predicții și confirmări/infirmări. Liberalismul instituțional a făcut câteva predicții optimiste după Războiul Rece: mulți liberali considerau că ordinea internațională va deveni din ce în ce mai bazată pe reguli și organizații multilaterale, iar incidența războaielor majore va scădea în continuare. Până la un punct, aceste predicții s-au confirmat: globalizarea economică s-a accelerat, instituțiile internaționale s-au proliferat (OMC, extinderea UE și NATO, formarea Curții Penale Internaționale etc.), iar marile puteri nu au mai intrat în conflict direct. Chiar și rivali precum SUA, China și Rusia au cooperat în forumuri multilaterale (ONU, G20, formatul ONU P5+1 cu Iranul pentru problema nucleară, APEC în Asia-Pacific etc.). Unii autori liberali au vorbit despre o „ordine liberală internațională” consolidată după 1990. De asemenea, teoria liberală a păcii democratice s-a confirmat: democrațiile continuă să nu intre în războaie unele cu altele, ceea ce sugerează că extinderea democrației ar extinde „zona de pace”. Instituțiile financiare precum FMI și Banca Mondială au gestionat parțial crize (ex. criza financiară asiatică 1997-98, criza financiară globală 2008-09) prin acțiuni coordonate – ceea ce, din nou, indică un grad de cooperare imposibil de explicat de realismul clasic. Cu toate acestea, liberalismul instituțional a avut parte și de deziluzii: speranța că integrarea economică a Rusiei și Chinei le va transforma în parteneri pe deplin cooperanți nu s-a materializat total (China a devenit membră OMC și a beneficiat enorm de pe urma ordinii liberale, dar politic a rămas autoritară și strategic tot un competitor al Vestului; Rusia, deși admisă în G8 și în Consiliul Europei la un moment dat, a regresat democratic și a devenit revizionistă). Un alt eșec major față de așteptările liberale a fost incapacitatea unor instituții de a preveni conflicte sau retrageri unilaterale: de exemplu, ONU nu a putut împiedica invazia Irakului de către SUA în 2003 (când o mare putere a decis să acționeze fără mandat, instituția a fost ocolită), iar AIEA și altele nu au reușit să împiedice proliferarea nucleară (Coreea de Nord a părăsit TNP și și-a dezvoltat arma nucleară). În ultimii ani, am asistat la limitele cooperării instituționale: Brexit-ul (ieșirea Marii Britanii din UE) a arătat că chiar și un proiect integrator avansat se poate lovi de voința populară de a redobândi suveranitatea, subliniind că atașamentul față de instituții nu este ireversibil. De asemenea, retragerea SUA din acorduri internaționale sub administrația Trump (ex. Acordul de la Paris privind clima, Acordul nuclear cu Iranul, Consiliul ONU pentru Drepturile Omului) a evidențiat fragilitatea multilateralismului dacă un actor cheie devine revizionist. Naționalismul și populismul în creștere în multe țări pun sub semnul întrebării premisele liberale – de exemplu, noțiunea că valorile comune vor prevala. Pandemia de COVID-19 a scos la iveală atât aspecte pozitive (colaborare științifică internațională, mecanisme OMS), cât și negative (state care acționează unilateral, competiție pentru resurse medicale, restricții de export). În ansamblu, putem spune că liberalismul instituțional a prezis corect trendul general de creștere a interdependenței și a rolului instituțiilor după Războiul Rece, dar a subestimat reziliența logicii de putere tradiționale care poate emerge în situații critice sau la anumiți actori.

Prescripții de politică externă derivate. Din perspectiva liberal-instituțională, politicile externe ar trebui să se concentreze pe construirea și întărirea ordinii bazate pe reguli. Asta înseamnă: investirea în organizații internaționale, respectarea dreptului internațional, promovarea democrației și drepturilor omului (pe teoria că democrațiile sunt actori mai previzibili și pașnici), folosirea diplomației multilaterale pentru rezolvarea crizelor. Un decident influențat de liberalism ar urmări să formeze coaliții largi pentru a aborda probleme globale – cum ar fi schimbările climatice (ex. Acordul de la Paris cu aproape toate țările, care reflectă credința liberală în soluții colective) sau comerțul (runda Doha sub egida OMC, chiar dacă a stagnat). Politica externă liberală valorifică instrumente precum integrarea economică (ex. extinderea UE sau a zonei euro, parteneriate economice trans-regionale gen CPTPP), cooperarea pentru dezvoltare (ajutor extern, instituții financiare internaționale) și diplomația publică (câștigarea inimilor și minților). Un exemplu clar a fost abordarea postbelică americană în vestul Europei și Asia: Planul Marshall, crearea ONU, NATO, Bretton Woods – toate inspirate de ideea că o ordine internațională instituționalizată va servi intereselor SUA mai bine decât un unilateralism pur. În zilele noastre, prescripțiile liberale ar include lucruri precum: menținerea alianțelor și modernizarea acestora (de exemplu, reînnoirea angajamentelor SUA față de NATO și partenerii din Asia după un episod de incertitudine); implicarea marilor puteri rivale în dialog și instituții (ex. invitarea Chinei să aibă un rol mai mare în guvernanța globală, în loc de excludere, pentru a o face stakeholder în sistem); rezolvarea disputelor teritoriale prin negocieri și arbitraj internațional (de exemplu, liberalii ar susține soluții legale la disputele din Marea Chinei de Sud prin UNCLOS, nu confruntare militară). De asemenea, liberalismul instituțional pune accent pe ordinea juridică: un stat ar trebui să își bazeze acțiunile pe norme și să caute legitimitate internațională, nu să acționeze de capul său. Acest tip de gândire s-a văzut în reacția multor țări europene la invazia Irakului 2003 – Franța și Germania au refuzat să participe fără mandat ONU, reflectând angajamentul lor față de un principiu legalist. Desigur, politicile externe reale combină adesea elemente realiste și liberale, dar per ansamblu abordarea liberală este pro-multilateralism și pro-interdependență.

Limite și puncte oarbe conceptuale. Liberalismul instituțional nu a scăpat de critici. Realiști precum Joseph Grieco au acuzat că liberalii subestimează obsesia statelor pentru câștigul relativ – chiar și când instituțiile există, dacă un stat simte că altul profită mai mult din cooperare, se va retrage sau va opune rezistență. Un exemplu: în negocierile comerciale, SUA s-au plâns adesea că China sau UE „trișează” sau obțin avantaje necuvenite, ceea ce a dus la tensiuni comerciale în pofida OMC. Hoffman afirma că „afacerile internaționale au fost mereu năpasta liberalismului”, adică lumea reală nu se potrivește idealurilor liberale și de multe ori puterea brută dictează (indicând eșecurile ONU în proliferare nucleară, în eradicarea sărăciei, etc. – deși acestea sunt argumente mixte cu critica radicală). O limitare practică a cooperării instituționale este că ea funcționează cel mai bine acolo unde statele au deja interese convergente. Liberalii au tendința să se concentreze pe domeniile „ușoare” de cooperare – economie, mediu, drept internațional umanitar – unde se poate ajunge la câștiguri reciproce evidente. Însă, după cum subliniază criticii, liberalismul instituțional tratează mai puțin problemele de securitate dură (războaie, rivalități de putere) – exact acolo unde realiștii spun că instituțiile sunt ineficiente. De exemplu, ONU a fost paralizată de multe ori în chestiuni majore de securitate (Războiul Rece – veto reciproc SUA/URSS; Siria după 2011 – veto rusesc la rezoluții; etc.), ceea ce arată că atunci când interesele vitale diverg, instituțiile nu pot impune cooperare. Un alt punct orb este dependența instituțiilor de voința statelor membre, în special a marilor puteri. Dacă marile puteri decid să ignore instituțiile, acestea devin irelevante. S-a văzut când SUA s-au retras sau și-au redus angajamentele (ex. 2017-2020 a fost o perioadă de tensiuni în OMC, de lipsă de leadership SUA pe climă, etc.). De asemenea, liberalii au fost criticați că idealizează cooperarea: se vorbește despre un „wishful thinking liberal”, care crede că progresul istoric e linear spre mai multă pace și democrație, ignorând posibilitatea revirimentului naționalismului sau autoritarismului. Evenimente precum ascensiunea unor regimuri iliberale (ex. Ungaria, Turcia) sau crize precum Brexit contrazic narațiunea liberală a integrării inevitabile. În plus, accentul pe instituții a fost acuzat de unii critici (marxiști, realiști radicali) ca fiind eurocentric și status-quo-ist: instituțiile existente reflectă raporturile de putere și valorile vestice (ex. ONU, Bretton Woods făcute de învingătorii WWII), deci liberalismul instituțional ar masca practic hegemonia occidentală sub paravanul normelor universaliste. Totuși, liberalii răspund că instituțiile pot evolua (ex. includerea tot mai multor țări emergente în G20, reforme în FMI privind cotele etc.) și că ordinea bazată pe reguli aduce beneficii chiar și celor inițial mai slabi (ex. țările mici găsesc protecție în cadrul legal internațional). Un ultim neajuns este că liberalismul tinde să neglijeze rolul factorilor domestici negativi – se presupune adesea că populațiile sprijină cooperarea dacă aceasta aduce prosperitate, însă ascensiunea populismului arată că sentimentele identitare sau nemulțumirile interne pot submina cooperarea (oamenii pot vota împotriva globalizării chiar dacă, pe ansamblu, economia a crescut). Astfel, liberalismul instituțional trebuie să-și nuanțeze presupunerea că „raționalul economic” va prevala politic. În concluzie, liberalismul instituțional a oferit o perspectivă indispensabilă pentru a explica dezvoltarea ordinii internaționale postbelice și post-Război Rece – o ordine caracterizată prin cooperare fără precedent, alianțe largi și guvernanță globală. Dar el nu explică la fel de bine reculurile sau zonele unde această ordine e contestată, fiind de aceea complementat în analize de celelalte teorii (realism, constructivism etc.) care pot ilumina aceste laturi.

4. Constructivismul Social

Alexander Wendt și formarea identităților în politica mondială. Constructivismul social a apărut ca o perspectivă teoretică alternativă la realism și liberalism spre sfârșitul Războiului Rece, punând accentul pe rolul ideilor, normelor și identităților în relațiile internaționale. Celebrul politolog Alexander Wendt a sintetizat viziunea constructivistă în afirmația: „Anarhia este ceea ce statele fac din ea” – adică structura anarhică a sistemului internațional nu determină în mod inevitabil conflictul sau cooperarea; acestea depind de modul în care statele interpretează și construiesc social acea anarhie. În articolul său din 1992 cu acest titlu și în cartea Social Theory of International Politics (1999), Wendt argumentează că multe concepte considerate obiective de realiști (putere, amenințare, interes național) sunt de fapt inter-subiective, rezultatul unei construcții sociale între actori. El subliniază că „structurile asocierii umane sunt determinate în primul rând de idei împărtășite, mai degrabă decât de forțe materiale”. Cu alte cuvinte, politica mondială nu este guvernată doar de materialitate (arme, bani, geografie), ci și de idei împărtășite, credințe și percepții comune. Tot Wendt notează că statele au identități care le conturează interesele – identitatea (cine cred ele că sunt în raport cu alții) derivă din cunoaștere socială împărtășită, nu e dată de natura umană sau de vreo lege obiectivă. Astfel, „identitățile și interesele actorilor sunt construite de aceste idei împărtășite, nu date prin natura umană”. Constructiviștii resping așadar premisa realiștilor că statele sunt invariabil egoiste și orientate spre putere; ei susțin că statele pot avea identități diverse – de exemplu, pot fi rivale, prietene, parte din aceeași comunitate, etc., iar aceste roluri sociale le modelează comportamentul. De exemplu, „500 de arme nucleare britanice sunt percepute ca mai puțin amenințătoare de către SUA decât 5 arme nucleare nord-coreene”. De ce? Nu din cauza unei diferențe materiale (500 >> 5, deci material UK ar fi mai periculos), ci pentru că Statele Unite și Marea Britanie împărtășesc o relație de prietenie și încredere, pe când relația SUA-Coreea de Nord este de dușmănie. Acest exemplu celebru oferit de Wendt ilustrează clar teza constructivistă: amenințarea nu este inerentă armelor, ci derivă din semnificația socială atribuită acelor arme. În termeni ontologici, realiștii cred într-o realitate obiectivă externă (puterea militară dictează totul), în timp ce constructiviștii spun că realitatea internațională este (parțial) construită prin idei și practici.

Rolul normelor, ideilor și culturii în relațiile internaționale. Constructiviștii atrag atenția asupra normelor internaționale – așteptările colective despre ce comportament este adecvat. De exemplu, norma neproliferării nucleare: astăzi e considerat inacceptabil ca un stat să prolifereze arme nucleare deschis (există un stigmat puternic împotriva celor care vor să iasă din TNP). Sau norma neagresiunii: după WWII s-a consolidat regula că granițele nu trebuie modificate prin forță; aceasta a fost atât de puternică încât încălcarea ei de către Irak (invadând Kuweitul în 1990) a dus la o reacție militară colectivă, iar în 2022, invazia rusă a Ucrainei a fost condamnată de 141 de țări la ONU, majoritatea considerând-o o violare clară a normelor de bază ale ordinii internaționale. Constructiviștii ar spune că această reacție nu se explică doar prin interese de putere (Ucraina nu era aliat NATO, deci realist nu s-ar aștepta la o mobilizare masivă pro-Ucraina), ci prin atașamentul comunității internaționale față de norma suveranității și integrității teritoriale. Un alt exemplu este evoluția normei de responsabilitate de a proteja (R2P) populațiile de genocid și crime împotriva umanității. După genocidul din Rwanda și masacrele din fosta Iugoslavie, ideea că suveranitatea implică responsabilități față de cetățeni și că dacă un stat își masacrează propriii cetățeni, comunitatea internațională are dreptul (chiar obligația) de a interveni, a devenit din ce în ce mai acceptată. În 2005, la Summitul Mondial ONU, toate statele au adoptat formal principiul R2P, recunoscând că protecția populațiilor de atrocități este o responsabilitate atât a statului cât și, subsidiar, a comunității internaționale. Aceasta marchează o schimbare a normelor privind suveranitatea: de la conceptul westphalian absolut („nimeni să nu se amestece în treburile interne”), la unul condiționat de comportamentul statului față de poporul său. Astfel de schimbări normative nu pot fi explicate de teoriile materialiste. Ele sunt procese de „socializare” și „învățare” la nivel internațional studiate de constructiviști precum Martha Finnemore și Kathryn Sikkink, care au descris „ciclul de viață al normelor”: inițial apar „antreprenori de norme” (ex. ONG-uri, lideri carismatici) care promovează o cauză, dacă prinde tractiune devine normă emergentă, apoi prin repetiție și acceptare devine internalizată de majoritatea actorilor. R2P, de exemplu, a evoluat așa – de la idee formulată de teoreticieni africani (Francis Deng) în anii ’90, la adoptare formală în 2005, la aplicare în rezoluția ONU care a autorizat intervenția în Libia 2011 pe motiv de protejare a civililor. Cultura internațională este și ea importantă: Wendt vorbește despre „culturi ale anarhiei” – anarhia nu e intrinsec conflictuală, poate exista o cultură de securitate cooperativă. Exemplu: relațiile dintre statele UE sau țările nordice sunt caracterizate de încredere și soluționare pașnică a disputelor – aici s-a construit o comunitate de securitate în sensul lui Karl Deutsch (conflictele armate devin de neconceput în interiorul grupului). NATO, în opinia unor constructiviști, nu este doar o alianță militară, ci și o comunitate de valori, ceea ce explică de ce a supraviețuit Războiului Rece – nu s-a dizolvat odată cu dispariția URSS, pentru că membrele sale aveau o identitate comună de democrații liberale care au continuat să coopereze dincolo de scopul inițial. De asemenea, conceptul de „Occident” (Occident vs. restul) sau alte construcții ideologice (ex. „lumea islamică vs. Vest” la Huntington) pot ghida comportamentul statelor, conform constructiviștilor, chiar dacă material nu ar fi inevitabil. Normele de uz intern ale diplomației (cum ar fi cele privind ambasadorii, imunitatea diplomatică, tratatele) sunt alt exemplu de putere a ideilor: de ce respectă statele regulile diplomatice chiar și când sunt în conflict? Pentru că aceste norme au fost socializate de secole (ex. conceptul de jus gentium - dreptul națiunilor). Constructivismul extinde analiza și la actori non-statali: ONG-urile, organizațiile internaționale, corporațiile transnaționale participă și ele la crearea de norme și la definirea intereselor statale. De pildă, societatea civilă globală a influențat adoptarea Tratatului de interzicere a minelor anti-personal în 1997 și a Acordului de la Paris privind clima (2015) – prin campanii de convingere a statelor. Wendt sublinia că recunoaște existența „faptelor brute” materiale (ex. masa atomică a aurului), dar ele capătă relevanță doar prin „fapte sociale” – aurul are valoare nu doar prin chimie, ci prin aprecierea noastră culturală a rarității și frumuseții sale. Analog, teritoriul în RI are importanță nu doar ca spațiu fizic, ci și ca parte a identității naționale (ex. Ierusalimul – semnificația sa imensă nu poate fi înțeleasă fără context cultural și religios).

Exemple: evoluția R2P, schimbarea normelor privind suveranitatea. Deja am discutat R2P ca normă nouă – demn de menționat este că aplicarea sa rămâne disputată (constructiviștii ar nota că normele trec prin faze de contestare și consolidare). Libia 2011 a fost un caz unde R2P a fost invocat pentru intervenție militară, sugerând că norma se consolidase; însă reacția la criza siriană (unde R2P nu s-a putut operaționaliza din cauza vetoului Rusiei și Chinei la ONU) arată că normele pot fi încă slabe dacă marile puteri nu sunt de acord. Totuși, chiar și Rusia și China, deși opuse intervenției în Siria, au pretins argumente normative (suveranitatea Siriei, neîncredere în intențiile occidentale după ce intervenția în Libia a depășit mandatul inițial). Constructiviștii ar spune că faptul că marile puteri simt nevoia să invoce argumente normative („apărăm suveranitatea”, „respingem încălcarea dreptului internațional”) indică puterea constrângătoare a normelor – chiar și violatorii normelor încearcă să se justifice prin altă normă, deci normele creează parametri de discurs acceptabil. Un alt exemplu de normă evoluată: norma anti-sclavie – astăzi sclavia este ilegală peste tot, dar acum 200 de ani era considerată normală în multe părți. Această transformare a fost studiată de constructiviști ca Finnemore și Sikkink pentru a arăta cum ideile morale pot redesena politica (Britanicii au folosit chiar Royal Navy în sec. XIX pentru a impune abolirea comerțului cu sclavi – deci o combinație de putere materială și normativă). În mod asemănător, normele privind drepturile omului universale s-au consolidat după WWII (Declarația Universală 1948) și astăzi țări care își persecută cetățenii se confruntă cu sancțiuni reputaționale sau chiar economice. Constructivismul accentuează și rolul discursului și al limbajului: modul în care politicienii vorbesc despre ceilalți poate construi realitatea. De exemplu, dacă constant un stat e etichetat drept „rival” sau „amenințare” în discursul oficial al altuia, se creează o percepție publică și instituțională de dușmănie – devenind autoîmplinită (ex. retorica ostilă reciprocă SUA-Iran face mai dificilă schimbarea relației lor). Invers, schimbarea discursului poate ameliora relații: anii ’80 au cunoscut o detensionare SUA-URSS parțial pentru că Gorbaciov a adoptat un nou limbaj („noua gândire”, renunțare la termenii de clasă precum „imperialismul american”) și Reagan a răspuns pozitiv.

Interacțiunea dintre factori materiali și ideatici. Constructivismul nu neagă existența puterii materiale, ci afirmă că semnificația acesteia este mediată de idei. După cum Wendt afirmă, constructivismul său este unul „moderat”, recunoscând „materialismul rezidual” – obiectele materiale există, dar contează modul în care actorii le interpretează. Un tanc la graniță poate fi văzut ca amenințare sau nu, în funcție de cine îl operează (dacă e un aliat sau un adversar). Astfel, factorii materiali și cei ideatici interacționează. Putem lua exemplul cursei înarmărilor: realiștii ar spune că e determinată de forțe materiale. Constructiviștii ar adăuga că percepția e crucială – dacă statul B percepe că statul A se înarmează defensiv, reacția B poate fi moderată; dacă percepe intenții agresive, reacția va fi puternică. Percepțiile sunt formate de experiențe istorice, ideologie, tipul de relație. De aceea, Marea Britanie nu reacționează alarmată la înarmarea SUA, dar reacționează la cea a Rusiei. Un alt exemplu: economia globală – factorii materiali (tehnologie, capital, resurse) sunt evidenți, dar și ideile economice contează enorm (ex. adoptarea ideologiei neoliberale de piață liberă în anii ’90 vs. modelul intervenționist keynesian post-1945; aceste idei au modelat instituții ca FMI și politicile statelor). Crizele pot fi interpretate diferit: după 2008, unii au văzut criza ca eșec al neoliberalismului și au cerut reglementare sporită, alții au dat vina pe politici guvernamentale greșite; modul cum se va reforma sistemul financiar depinde de bătălia de idei dintre aceste interpretări. Constructiviștii accentuează și identitatea națională ca filtru: de exemplu, China își definește interesele în parte prin prisma identității sale de fostă victimă a colonialismului („secolul umilinței”); asta influențează politica sa – ex. e foarte sensibilă la chestiuni de suveranitate (Taiwan, Marea Chinei de Sud), reacționând vehement pentru că identitatea sa națională e legată de recuperarea demnității și integrității teritoriale. Rusia, similar, își definește interesele și prin identitatea de mare putere cu un „destin manifest” în Eurasia, fapt ce explică de ce reacționează la extinderea NATO nu doar strategic, ci și emoțional, ca la o insultă sau pierdere de statut. Astfel de motivații intangibile sunt esențiale pentru constructiviști și adesea ignorate de realiști, care le-ar reduce la termenii „dorință de putere”, deși sunt mai mult decât atât.

Predicții și validări/infirmări. Constructivismul, nefiind o teorie cu legi universal aplicabile, nu face predicții punctuale precum „războiul va avea loc” sau nu. Mai degrabă, el sugerează că schimbările de idei pot duce la schimbări de comportament. O „predicție” celebră implică finalul Războiului Rece: constructiviștii precum Risse-Kappen sau Evangelista argumentaseră că dacă URSS adoptă noi idei despre securitate (ex. conceptul de securitate reciprocă a lui Gorbaciov), conflictul Est-Vest se poate încheia pașnic. Acest lucru s-a și întâmplat, confirmând că ideile contează (realismul nu ar fi prezis o încheiere pașnică, nefiind vizibil un avantaj material decisiv al Vestului care să forțeze capitularea URSS). Constructiviștii ar fi putut prezice că după Războiul Rece, NATO va căuta o nouă justificare identitară (lucru care a avut loc: transformarea în alianță cu valori democratice, extinderea pentru a integra foste țări comuniste cu scopul de a le ancora în comunitatea euro-atlantică – decizii motivate mai mult de norme și identitate decât de amenințări concrete). O altă predicție implicită: cu cât normele de mediu/climă devin mai răspândite, cu atât statele vor acționa mai serios împotriva schimbărilor climatice. Se pot vedea pași în această direcție – chiar și țări mari poluatoare precum China își proclamă acum obiective de neutralitate climatică (până în 2060), ceea ce reflectă influența activismului global și a științei climatice acceptate, deci internalizarea treptată a normei climatice. Desigur, constructivismul nu garantează că statele vor urma întotdeauna normele – el doar arată că, dacă normele devin suficient de robuste, comportamentul se va schimba. Când predicțiile constructiviste nu se adeveresc, de obicei e pentru că normele nu au fost suficient de puternice în fața intereselor materiale. Exemplu: speranța ca normele internaționale să prevină invadarea Ucrainei de către Rusia s-a dovedit zadarnică – Rusia a încălcat flagrant normele de suveranitate. Constructiviștii ar explica: în mentalul conducerii ruse, alt set de idei a predominat (naționalism imperial, percepția că Ucraina „aparține” Rusiei, neîncredere profundă în Occident considerat agresor). Astfel, comportamentul a fost ghidat tot de idei, doar că ideile lui Putin erau revizioniste față de normele internaționale curente. Totodată, reacția globală masivă de condamnare arată că majoritatea celorlalți actori nu împărtășesc narativul Rusiei și aderă la normele existente. Constructivismul a fost criticat însă pentru dificultatea de a face predicții ferme: dacă „orice e posibil” în funcție de idei, cum putem anticipa ce idei vor predomina? În realitate, constructiviștii apelează la analiză istorică și sociologică pentru a vedea de unde vin ideile – de exemplu, studiază discursurile, rețelele de experți, curriculele educaționale, religia, etc. O altă limitare e că uneori normele pot fi invocate ipocrit: de exemplu, Occidentul vorbește de drept internațional, dar a intervenit în Kosovo 1999 fără mandat ONU, sau SUA au invocat libertatea și democrația, dar au invadat Irak 2003, ceea ce subminează credibilitatea normelor. Constructiviștii răspund că aceste acțiuni au generat mari dezbateri normative, deci normele nu erau lipsă – dimpotrivă, au trebuit și aceste puteri să încerce să-și justifice faptele (ex. SUA au încercat să justifice Irakul ca auto-apărare preemptivă și eliberare de dictatură, semn că simțeau nevoia de aliniere la discursul normativ).

Prescripții de politică externă derivate. Constructivismul, nefiind o teorie normativă în sine, nu dă „rețete” simple, dar implică anumite abordări. Dacă percepțiile și identitățile sunt cheie, atunci liderii ar trebui să acorde importanță diplomației culturale și dialogului pentru a construi încredere. Politica externă ar trebui să investească în „soft power” (schimburi academice, culturale, broadcast internațional) pentru a modela modul în care alții te percep. De asemenea, promovarea de norme internaționale pozitive devine instrument strategic: de exemplu, susținerea dreptului internațional, chiar și când nu convine pe termen scurt, poate crea un mediu general mai favorabil (o lume în care normele sunt respectate avantajează pe termen lung statele care se află sub protecția lor – exemplu: statele mici au interes vital în consolidarea normelor contra agresiunii). Un factor de decizie de orientare constructivistă ar încerca să redefinească interesele prin discurs: dacă două țări sunt prinse într-o rivalitate, un lider constructivist ar putea să propună un „nou cadru narativ” al relației – de pildă, după decenii de ostilitate, Franța și Germania în anii ’50 au lucrat intens pentru a-și reconcilia popoarele (întâlniri de lideri, simboluri ale împăcării, manuale de istorie comune), ceea ce a schimbat identitatea reciprocă din „dușmani ereditari” în „parteneri europeni”. În situații de conflict etnic, un abordare constructivistă e să transformi discursul de la ură la incluziune (ex. în Africa de Sud, reconcilirea după apartheid prin Comisia Adevărului – recunoașterea narațiunilor și suferințelor). Prin urmare, prescripțiile includ: implicarea în socializare diplomatică (măsuri de construire a încrederii, exerciții militare comune pentru a schimba percepții, platforme de dialog gen Consiliul NATO-Rusia – conceput să integreze Rusia într-o comunitate de securitate euro-atlantică), leadership prin exemplu (dacă vrei ca alte state să respecte o normă, respect-o tu însuți mai întâi – ex. statele mari să respecte deciziile Curții Internaționale de Justiție), și sprijinirea societății civile globale (pentru că ideile noi adesea vin din afara guvernelor). Totodată, dacă recunoaștem că identitățile naționale sunt cruciale, atunci politicile externe trebuie să țină cont de sensibilitățile identitare ale altora. Un exemplu ar fi modul cum Statele Unite își prezintă politicile în Orientul Mijlociu: o abordare constructivistă ar sugera necesitatea de a evita retorica care pare „orientalistă” sau nerespectuoasă față de cultura islamică, deoarece asta alimentează contrapovestea (narațiunea Al-Qaeda/ISIS că Vestul e anti-Islam). În ansamblu, constructivismul sugerează că politica externă nu e doar despre tranzacții de interese tangibile, ci și despre modelarea lumii de idei în care operează statele. De aceea, investirea în educație, în comunicare strategică și în articularea unei viziuni morale coerente pe scena internațională devin instrumente de putere. Bineînțeles, criticii spun că asta sună idealist – un stat care se bazează doar pe „puterea de convingere” ar putea fi exploatat de cei care nu împărtășesc normele. Constructiviștii ar răspunde că normele și puterea materială nu se exclud reciproc: cele mai de succes țări combină ambele (ex. SUA au și forță militară imensă, dar și un discurs al libertății și democrației care le crește influența; China investește acum intens în media globală pentru a-și spori atractivitatea). Limitele constructivismului țin de aplicabilitatea sa: el poate ghida modul în care să faci pace durabilă (ex. implicând reconcilieri identitare după conflict), dar nu oferă remedii rapide când confruntarea materială e acută (când tancurile deja trag, schimbarea normelor e dificilă pe moment). De asemenea, procesul de construire a identităților comune e de durată lungă, deci politicile inspirate de constructivism au adesea efecte vizibile abia peste ani. Cu toate acestea, într-o lume unde percepțiile greșite pot duce la război, insight-ul constructivist – să investim efort în a ne înțelege reciproc și a modela aceste percepții – este extrem de valoros.

5. Teoria Critică și Post-Colonialismul

Critici ale eurocentrismului în relațiile internaționale. Teoria critică și abordările post-coloniale în relațiile internaționale contestă în mod radical perspectivele dominante (realism, liberalism) pe motiv că acestea ar fi eurocentrice și ar perpetua status-quo-ul puterii globale. Ele pornesc de la premisa că mainstream-ul disciplinar a fost dezvoltat în Occident, reflectând experiențe și interese occidentale, și deci nu este neutru universal. De exemplu, concepte ca suveranitatea statală, sistemul Westphalian, echilibrul de putere – folosite ca norme standard – provin din istoria europeană și pot fi nepotrivite sau incomplete pentru a înțelege alte regiuni. Criticii eurocentrismului (ex. Arlene Tickner, Amitav Acharya) subliniază că problemele centrale ale Sudului global – precum colonialismul, rasismul, imperialismul economic – au fost marginalizate în teoriile tradiționale. J. Ann Tickner notează de pildă că „chestiuni precum rasa și imperiul au lipsit din teoriile mainstream, deși dominațiile coloniale au modelat profund ordinea globală curentă”. Mainstream-ul a privit sistemul internațional ca format de state suverane egale, când în realitate multe state din Sud au intrat în sistem ca entități subjugate, iar ierarhia globală (Nord dominând Sudul) a fost un aspect definitoriu ignorat de teoreticieni clasici. Teoria critică (derivată din Școala de la Frankfurt, autori ca Robert Cox, Andrew Linklater) argumentează că „teoria este întotdeauna pentru cineva și pentru un scop” – adică teoriile dominante servesc interesele celor puternici, prezentând realitatea ca inevitabilă și justificând ordinea existentă. De exemplu, realismul poate fi văzut ca justificând politicile de putere ale marilor actori, în timp ce liberalismul instituțional ar valida ordinea liberală dominată de Occident. Robert Cox scria: „teoria problem-solving lucrează în parametrii lumii așa cum este ea, în timp ce teoria critică chestionează modul în care acei parametri au luat ființă”. Astfel, abordarea critică își propune să demistifice structurile de putere ascunse sub aparența normalității. Un accent deosebit îl pune pe relațiile de hegemonie culturală – cum valorile Occidentale (individualism, liberalism economic, stat-națiune) au fost impuse ca standarde universale, minimalizând sau delegitimizând alte perspective. Post-colonialismul, ca ramură a teoriei critice, se ocupă direct de moștenirea colonială și cum aceasta persistă în prezent în forme subtile. Un text fondator este Orientalism al lui Edward Said (1978), care analizează discursul occidental despre Orient și arată că occidentalii au construit imagini stereotipe (Orientul ca primitiv, irațional, exotic) tocmai pentru a justifica dominația colonială. Said și alți post-coloniali (Homi Bhabha, Gayatri Spivak) susțin că modul în care Vestul vorbește despre restul lumii nu este inocent, ci e parte a unui sistem de putere/știință care a însoțit imperialismul. În contextul RI, asta înseamnă că multe teorii au șters vocea colonizaților: de exemplu, discuțiile despre dezvoltare economică au pornit de la premise occidentaliste (modernization theory – ideea că Sudul trebuie să „prindă din urmă” Nordul, fără a recunoaște modul în care colonialismul i-a subdezvoltat). Post-colonialiștii arată că istoria mondială nu este doar cea a statelor europene, ci și a popoarelor indigene, a sclavilor, a coloniilor, ale căror experiențe trebuie incluse pentru a înțelege pe deplin prezentul. Ei subliniază de pildă că Războiul Rece a fost eurocentric – toată discuția se axa pe SUA vs URSS, ignorând că multe conflagrații reale și traume au fost duse în „lumea a treia” (Vietnam, Angola, Afghanistan etc.), unde blocurile își jucau conflictul prin proxy, afectând masiv societățile locale. Post-colonialismul cere deci „dezvățarea” viziunilor occidentale și re-narativizarea politicii globale incluzând perspectiva celor marginalizați.

Contribuțiile teoreticienilor din Sud (Global South). Criticile la adresa paradigmelor dominante au fost adesea articulate de intelectuali din Asia, Africa, America Latină – cei direct afectați de colonialism/imperialism. Printre contribuții notabile: Teoria dependenței, dezvoltată de economiști și sociologi latino-americani (Raúl Prebisch, Fernando Henrique Cardoso, Samir Amin etc.) în anii ’60-’70, care a argumentat că subdezvoltarea țărilor din Sud nu este o etapă naturală, ci rezultatul integrării lor dezavantajoase în sistemul capitalist global dominat de Nord. Resursele și bogăția curg din „periferia” săracă spre „centrul” bogat, îmbogățind statele industrializate și menținând periferia dependentă și vulnerabilă. Această teorie a dat glas experienței lumii post-coloniale, evidențiind continuarea exploatării economice prin relațiile de piață (neo-colonialism economic). Deși contestată de economiști neoclasici, teoria dependenței a lărgit orizontul IR punând accent pe inegalitățile structurale globale ca bază a conflictelor Nord-Sud. Un alt exemplu: teoreticienii africani și asiatici ai pan-africanismului și pan-arabismului (ex. Frantz Fanon, Kwame Nkrumah, Edward Said) au furnizat perspective despre cum colonialismul a creat identități fracturate și despre necesitatea de a decoloniza nu doar teritoriile, ci și mințile. Fanon, de pildă, a analizat efectele psihologice ale colonialismului și a argumentat că violența decolonizatoare este uneori inevitabilă pentru a rupe lanțurile mentale ale opresiunii. În RI, asta s-a tradus printr-o înțelegere a violenței revoluționare anti-coloniale ca având o logică istorică, nu pur și simplu ca „agresiune” lipsită de motiv. Contribuții din Asia: autori precum Kautilya (străvechi gânditor indian) sau Confucius nu au fost integrați în canonul IR, dominat de Thucydide, Machiavelli, Hobbes. Proiectul „Non-Western IR Theory” condus de Acharya și Buzan a scos în evidență gândirea de securitate asiatică, sistemele tribale africane de gestionare a conflictului, etc., arătând că există tradiții intelectuale alternative care pot informa teoria. De exemplu, conceptul chinezesc de „Tianxia” („Tot sub Cer” – idee de ordine mondială integrată armonios) e discutat astăzi ca o posibilă viziune alternativă la ordinea Westphaliană bazată pe state suverane absolute. Teoria critică latino-americană a adus și concepte ca „colonialitatea puterii” (Anibal Quijano) – ideea că modul de organizare economică, rasială și epistemică impus de colonialism persistă și după independență, menținând ierarhii (alb/negru, Nord/Sud, capitalism periferic/dezvoltat). Teoreticienii din Sud au insistat totodată asupra importanței rasei și identității indigene – subiecte aproape absente la Waltz, Morgenthau sau Keohane. Spre exemplu, perspective din Africa subliniază cum trasarea arbitrară a granițelor coloniale a generat multe conflicte post-coloniale, deci concepția westphaliană de stat-teritoriu fix nu reflectă întotdeauna realitățile etnice/tribale. Feministe postcoloniale (ex. Chimamanda Adichie, Gayatri Spivak) evidențiază triplul strat de opresiune pentru femeile din Sud: de gen, de rasă și de clasă – o dimensiune intersecțională pe care IR tradițional n-a considerat-o. Toate aceste contribuții au ca scop comun broadening-ul (lărgirea) și deepening-ul (adâncirea) agendei RI: incorporarea problematicilor de justiție globală, inegalitate, identitate, care anterior erau secundare. Ele ne forțează să vedem că, de pildă, „ordinea internațională liberală” post-1945 nu a fost trăită la fel de toți – pentru mulți din Sud, a fost o perioadă de neocolonialism economic sau de dictaturi militare adesea sprijinite de marile puteri (Războiul Rece a însemnat și lovituri de stat orchestrate de CIA sau KGB în țări din Sud, aspect adesea minimalizat în narațiunile Nordului). Contribuția majoră a teoreticienilor din Sud este atunci să evidențieze relațiile de putere ascunse și să propună o „decolonizare” a cunoașterii. Ei întreabă: Cine decide ce întrebări sunt importante în RI? Cine decide ce este o teorie validă? În trecut, dominau universități occidentale și experți bărbați albi. Astăzi, există eforturi să se diversifice această bază și să se recunoască pluralitatea de epistemologii (ex. cunoștințele indigene despre mediu pot fi valoroase pentru abordarea crizei climatice, completând știința occidentală). Acharya și Buzan au lansat conceptul de „Global IR”, care cere inclusivitate regională și culturală în teorie și recunoașterea faptului că diferite regiuni pot genera teorii și practici proprii.

Studii de caz: relațiile Nord-Sud, inegalitățile structurale globale. O aplicare a perspectivei critice este analiza relației dintre țările dezvoltate (Nordul Global) și cele în curs de dezvoltare (Sudul Global). Teoriile convenționale de dezvoltare ale anilor ’50-’60 (modernizare) susțineau că dacă Sudul adoptă instituțiile și politicile Nordului, va ajunge din urmă. Criticii dependenței au răspuns că structura economiei mondiale face acest catch-up extrem de dificil, deoarece termenii schimbului sunt inegali: Sudul exportă materii prime ieftine, importă produse cu valoare adăugată scumpă. Organizații precum Movimentul Țărilor Nealiniate și Grupul 77 la ONU (începând cu anii ’60) au încercat să articuleze interesele colective ale Sudului, cerând un Nou Ordin Economic Internațional (NOEI) în 1974 care să reformeze sistemul comercial și financiar global (prețuri mai echitabile la materii prime, transfer de tehnologie, drept la naționalizarea resurselor fără repercusiuni etc.). Deși NOEI a eșuat în mare măsură din cauza opoziției Vestului, existența sa arată conștiința inegalității structurale de către Sud. Criticii postcoloniali subliniază că hegemonia occidentală s-a menținut și prin instituțiile globale: FMI și Banca Mondială au fost dominate de SUA/Europa și adesea au impus „condiționalități” austeritare țărilor îndatorate din Sud, perpetuând un ciclu al dependenței (ex. criza datoriilor din anii ’80). Până și regulile OMC, teoretic egalitare, sunt acuzate de unii că favorizează corporațiile din Nord (prin regimuri de proprietate intelectuală TRIPS care dezavantajează țările fără industrie farmaceutică proprie etc.). O inegalitate structurală globală clară: distribuția averii mondiale – Nordul (incluzând ~20% din populație) deține ~70-80% din PIB-ul global, în timp ce Sudul (80% populație) se zbate cu 20-30% din PIB. Această ordine economică a fost formată istoric prin colonialism și continuă prin globalizarea inegală. Post-colonialiștii arată și modul cum rasismul structural global s-a manifestat: de exemplu, până în secolul XX târziu, țările non-europene erau marginalizate politic (vezi componența Consiliului de Securitate ONU: 3 din 5 membri permanenți sunt puteri coloniale europene, reflectând încă raporturile de putere de la 1945). Relațiile Nord-Sud sunt adesea asimetrice: Nordul impune narrative (ex. „războiul împotriva terorii” – văzut în Sud de unii ca mascat pentru intervenție în state musulmane; sau „bunele practici” economice – adesea pachetul neoliberal standard). În schimb, perspectivele din Sud cer „justiție istorică”: recunoașterea și repararea moștenirii coloniale (ex. campanii pentru restituirea artefactelor furate, mișcarea de reparații pentru sclavie, ștergerea datoriilor țărilor foarte sărace ca formă de justiție etc.). Studii de caz concrete: – Exploatarea resurselor africane: companii multinaționale extrag petrol, minerale din Africa, adesea lăsând local puține beneficii, uneori susținând regimuri corupte. Aceasta e văzută ca „continuitatea economică a colonialismului”, unde Africa rămâne periferie furnizoare de materie primă. – Schimbările climatice: țările din Sud subliniază că Nordul s-a industrializat poluând masiv, iar acum li se cere tuturor reducere. Au apărut principii ca „responsabilități comune dar diferențiate” (Rio 1992) – recunoscând că Nordul are o datorie climatică față de Sud. În negocieri, statele din Sud cer fonduri de adaptare și compensare pentru „pierderi și daune”, evidențiind tot un aspect de justiție globală și inegalitate (Sudul suferă disproporționat de pe urma încălzirii globale cauzate istoric de Nord). – Criza alimentară globală: politica agricolă a UE și SUA cu subvenții a inundat piețele lumii a treia cu produse ieftine, distrugând agricultorii locali – un exemplu cum chiar și după decolonizare, mecanisme economice ale Nordului pot submina suveranitatea alimentară a Sudului. – Războaiele civile din fostele colonii: unele analize postcoloniale pun conflictele persistente din Africa și Orientul Mijlociu pe seama granițelor trasate artificial de colonialiști, care au obligat popoare distincte să conviețuiască sub același stat sau au separat comunități (ex. kurzii împărțiți în 4 state). Asta a generat tensiuni structurale. Concomitent, comerțul de arme dominat de Nord alimentează aceste conflicte – deci inegalitatea se vede și prin cine produce și vinde armament vs. cine moare de pe urma lui. Toate acestea arată un tablou al lumii ca ierarhie, nu anarhie: post-colonialismul susține că sistemul internațional e stratificat – un nucleu prosper, o periferie exploatată – în contrast cu viziunea mainstream a statelor egale suverane într-un sistem anarhic.

Implicații pentru ordinea mondială contemporană. Dacă luăm în serios criticile teoriei critice și postcoloniale, rezultă că ordinea mondială actuală este injustă și instabilă pe termen lung. Inegalitățile profunde pot genera crize: migrații masive de la Sud la Nord (populații fugind de sărăcie sau conflict – exemplu, criza migranților spre Europa, parțial consecință a eșecului dezvoltării și a războaielor), resentiment anti-occidental (ex. unele grupări islamiste radicale justifică violența ca reacție la imperialismul cultural), contestarea structurilor globale (China, deși nu e un stat „colonizat”, împărtășește retorica suveranistă a neamestecului, prezentându-se drept campion al Sudului în organizații ca BRICS, creând instituții paralele precum Banca AIIB – interpretabil ca un efort de a oferi alternative la FMI/BM). Impulsul de „decolonizare” nu s-a încheiat: vedem tot mai multe revendicări pentru reforma guvernanței globale – de exemplu, cerințe pentru ca India, Brazilia, Africa de Sud să aibă loc permanent la Consiliul de Securitate ONU, ceea ce ar schimba status-quo-ul puterii. De asemenea, cooperarea Sud-Sud a devenit un fenomen: țări emergente din Sud încearcă să-și valorifice împreună forța (BRICS, Inițiativa Belt and Road a Chinei investește masiv în Sud, uneori văzută ca neocolonialism chinez, dar alteori apreciată ca alternativă la investițiile occidentale condiționate). Teoria critică ne-ar îndemna să imaginăm alternative emancipatoare: Linklater, de exemplu, vorbește despre extinderea comunității morale peste granițe și crearea „cetățeniei cosmopolite”, în care relațiile internaționale nu ar mai fi despre state egoiste, ci despre indivizi cu drepturi globale și structuri democratice transnaționale. Deși utopic, vedem embrionul acestor idei în instituții precum Curtea Penală Internațională (aplicând justiție indivizilor indiferent de națiune) sau în conceptul de Responsabilitate Globală (ex. Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale ONU, care cer eradicarea sărăciei și inegalității – recunoaștere a datoriei comune față de umanitate). Post-colonialiștii ar contracara că tocmai aceste proiecte globale trebuie să evite impunerea unei viziuni unice (ex. încercarea de a institui democrație liberală rapid în Afganistan/Irak a eșuat pentru că a ignorat contextul local, acționând cu mentalitate de salvator civilizator). O implicare practică derivată e că negocierea dintre Nord și Sud trebuie să devină mai echitabilă: de exemplu, în negocieri climatice, Nordul trebuie să recunoască legitimitatea cererilor Sudului (și la COP27 s-a convenit, istoric, crearea unui fond de „loss and damage” pentru țările afectate de dezastre climatice, cum cereau de mult timp țările insulare și cele mai vulnerabile – o victorie normativă post-colonială). În comerț, ar implica ca Nordul să își reducă protecționismul în sectoare unde Sudul are avantaj (agricultură) și să accepte tratamente preferențiale pentru bunurile provenind din țările cel mai puțin dezvoltate. Ordinea mondială contemporană, văzută prin lentila postcolonială, este una în tranziție: dominanța occidentalo-americană e contestată nu doar de puteri emergente, ci și de un discurs emergent al multipolarității juste. Rusia și China de exemplu se poziționează ca opozante ale „hegemoniei occidentale” și apărătoare ale suveranității absolute, criticând ingerințele liberale (pe teme de drepturi omului, R2P etc.) ca neo-imperialism. Deși aceste state nu sunt altruist motivate (urmăresc propriul interes de mare putere), ele folosesc retorica anti-colonială pentru a câștiga simpatie în Sud (unde amintirea colonială face audiența receptivă la mesajul anti-Vest). De pildă, în reacția la războiul din Ucraina, numeroase țări africane și asiatice s-au abținut de la voturi de condamnare a Rusiei – nu neapărat din sprijin direct, ci dintr-un resentiment latent față de dublele standarde occidentale (mulți au spus: „Occidentul ne cere nouă să sancționăm Rusia pentru încălcarea suveranității, dar ei înșiși au invadat Irak fără legitimitate, deci de ce ar avea autoritate morală?”). Așadar, moștenirile coloniale influențează chiar și actualele aliniamente diplomatice. Teoria critică ar sugera că pentru a avea o ordine mondială stabilă și legitimă, trebuie abordate frontal aceste injustiții istorice și prezente. Altfel, ordinea rămâne contestată și fragmentată. Conceptul de „ierarhie globală” în loc de anarhie duce la concluzia că schimbarea sistemică reală (ex. reducerea sărăciei globale, includerea Sudului în guvernanța globală, recunoașterea diversității civilizaționale) este necesară pentru pace și stabilitate pe termen lung.

În sumă, teoria critică și post-colonialismul ne obligă să privim dincolo de „lentilele europene” și să vedem relațiile internaționale ca un proces și rezultat al istoriei coloniale, dominației economice și luptei pentru emancipare. Ele nu oferă întotdeauna soluții ușoare (fiind adesea mai degrabă critici decât teorii predictive), dar pun întrebări esențiale despre cine deține puterea și cunoașterea în sistemul mondial. Pentru formularea politicilor, aceste abordări cer umilință epistemică (recunoașterea limitelor propriei perspective) și justiție globală ca obiectiv central, nu doar stabilitate sau prosperitate pentru cei puternici.

6. Aplicații Practice și Analiză Comparativă

Pentru a ilustra cum diferitele teorii ale relațiilor internaționale oferă interpretări distincte asupra acelorași evenimente, în această secțiune vom analiza trei teme contemporane majore prin prisma fiecărei paradigme discutate: criza din Ucraina (Războiul ruso-ucrainean), ascensiunea Chinei și provocările globale emergente precum schimbările climatice și revoluția tehnologică. Vom vedea cum fiecare teorie pune accent pe anumiți factori – materiali, instituționali sau ideaționali – și cum conduce la concluzii și eventuale recomandări diferite.

Criza din Ucraina (2014 – prezent)

– Realismul Ofensiv: Un realist ofensiv interpretează conflictul din Ucraina în termeni de luptă pentru putere într-un spațiu strategic cheie. Din această perspectivă, extinderea NATO și orientarea Ucrainei spre Occident au fost percepute de Rusia ca amenințări directe la adresa securității sale și ca încercări ale Occidentului de a-și extinde hegemonia în Est. Așadar, Rusia – ca mare putere revizionistă – a acționat ofensiv realist, invadând Ucraina pentru a împiedica pierderea influenței și a crea un buffer zone față de NATO. Realismul ofensiv ar spune că Rusia nu putea tolera un stat ucrainean ostil în sfera sa imediată și a folosit forța pentru a redesena echilibrul de putere regional. John Mearsheimer însuși argumentează că rădăcina crizei stă în dinamica de putere: NATO (SUA) a forțat nota în est, iar Rusia a reacționat previzibil, dat fiind imperativul de supraviețuire al marilor puteri. Astfel de analiști consideră conflictul o manifestare a dilemei securității: ceea ce NATO a văzut ca extindere benignă, Moscova a văzut ca amenințare existențială, reacționând prin război preventiv. Prognosticul realist e sumbru: atâta timp cât Ucraina este scena competiției între Rusia și Occident, pacea va fi precară. Soluția sugerată de realiștii ofensivi ar fi o înțelegere de sferă de influență – Ucraina să fie neutră, neînarmată de NATO – deși evenimentele de pe teren și voința ucraineană complică enorm acest scenariu.

– Realismul Structural (Defensiv): Un realist defensiv sau neorealist pune accent pe structura internațională și reacțiile de echilibrare. Războiul din Ucraina este văzut ca rezultat al sistemului anarhic care generează suspiciune reciprocă. NATO, extinzându-se până la granița Rusiei, a declanșat un echilibru de contra-putere din partea Rusiei, care a recurs la forță pentru a preveni alterarea radicală a distribuției de putere în regiune. Astfel, acțiunea rusă ar fi în logica teoriei lui Waltz: „când un stat își sporește securitatea (NATO primind Ucraina), alt stat se va simți mai puțin în siguranță și va reacționa”. Realismul defensiv subliniază și importanța sferei de influență: toate marile puteri caută să aibă vecinătățile aliniate intereselor lor. Rusia a perceput pierderea Ucrainei din orbita sa ca pe o încălcare a acestei reguli nescrise și a intervenit militar, considerând că riscă altfel să devină vulnerabilă strategic (pierdere acces Marea Neagră, baze NATO la țărmul său). Pentru neorealiști, vina este împărțită structural: ambele părți au urmat imperativul securității proprii și s-au ciocnit. Politica puterii explică de ce, odată conflictul izbucnit, țările occidentale sprijină masiv Ucraina – nu doar normativ, ci și pentru a menține echilibrul de putere în Europa, prevenind Rusia să devină prea puternică dacă subjugă Ucraina. Predicția neorealistă e că războiul se va prelungi atâta timp cât Rusia crede că poate evita înfrângerea și își poate fortifica poziția, iar Occidentul va continua să echilibreze ajutând Ucraina să reziste, pentru a nu permite schimbarea violentă a status-quo-ului. Politic, un neorealist ar recomanda negocieri realiste axate pe interese (poate un compromis teritorial, neutralitatea Ucrainei, garanții de securitate), considerând că idealismele (învinuiri morale, discuții despre democrație vs autocrație) pot împiedica soluționarea pragmatică.

– Liberalismul Instituțional: Un liberal-instituționalist ar nota cu regret că mecanismele internaționale de prevenire a conflictului au eșuat în cazul Ucrainei. În viziune liberală, dacă Rusia și Occidentul ar fi investit mai mult în măsuri de încredere și integrare economică, criza ar fi putut fi evitată. De exemplu, unii liberali susțineau anterior ideea includerii Rusiei într-un aranjament pan-european de securitate (reformarea OSCE sau invitarea Rusiei în structuri economice occidentale mai profund). Ne-facerea acestora a lăsat Rusia izolată și resentimentară. Liberalismul mai accentuează că instituțiile au jucat totuși un rol important după izbucnirea conflictului: ONU a servit ca forum de legitimare (Adunarea Generală a condamnat invazia 141-5, afirmând primatul dreptului internațional), UE s-a mobilizat unitar în impunerea de sancțiuni (dovadă a coeziunii instituționale europene), Curtea Penală Internațională a început anchetarea crimelor de război – încercând să mențină normele răspunderii. Însă, liberalii recunosc că instituțiile au limite severe aici: Consiliul de Securitate ONU este blocat de veto-ul Rusiei; acordurile de la Minsk (2015) – care erau un proces diplomatic multilateral – au eșuat când nu au mai convenit părților. Liberalismul vede conflictul și ca eșec al interdependenței: deși Rusia era integrată în economia globală (membră OMC, furnizor cheie de energie pentru UE), asta nu a împiedicat războiul. Unii liberali argumentează că interdependența era asimetrică și deci ineficientă: Europa a depins de gazul rusesc fără a-l putea constrânge politic pe Putin, iar Rusia nu era suficient de integrată în lanțuri valorice complexe încât să simtă costuri imediate (exporta materii prime relativ substituibile pe alte piețe). O altă perspectivă liberală este legată de democrație: Ucraina tindea democratic, Rusia era autocratică – liberalismul ar spune că diferența de regim a contribuit (Putin ar fi mai temător de exemplul democratic ucrainean lângă propriul popor). Conform „păcii democratice”, democrațiile rareori se luptă între ele – aici avem un autoritar contra o democrație emergentă. Prescripția liberală e dublă: pe termen scurt, maximizarea presiunii internaționale prin instituții și sancțiuni multilaterale pentru a forța o soluție diplomatică acceptabilă (eventual sub egida ONU sau OSCE), respectând voința poporului ucrainean; pe termen lung, construirea unui nou cadru de securitate european incluziv, care să reintegreze eventual o Rusie post-Putin într-un aranjament cooperant. Liberalii cred că o pace durabilă nu poate ignora Rusia, deci la un moment dat instituțiile vor trebui folosite pentru reconciliere și reconstrucție (precum Planul Marshall după WWII, de data asta pentru Ucraina). Un liberal optimist ar spera că războiul a întărit coeziunea democrațiilor (UE, NATO) – deci instituțiile se vor consolida – și a slăbit regimul autocratic rus (posibil impuls spre schimbare internă). Dar rămâne întrebarea cum se va coexista cu o Rusie învinsă sau umilită – lecția liberală ar fi să nu se repete greșelile Tratatului de la Versailles, ci să se găsească mecanisme de reintegrare treptată, evitând revizionisme viitoare.

– Constructivismul Social: Un constructivist se concentrează pe identitățile, narațiunile și percepțiile implicate în conflictul din Ucraina. Din această perspectivă, criza nu era inevitabilă – a fost construită de interacțiunile și discursurile părților. Constructiviștii ar sublinia rolul naționalismului și identității istorice: Putin a propagat intens ideea că ucrainenii și rușii sunt „un singur popor” și că statalitatea ucraineană e artificială, un construct al bolșevicilor, invalidă fără Rusia. Acest discurs (expus chiar în eseul lui Putin din iulie 2021) a creat o identitate negativă pentru Ucraina în ochii Rusiei – nu ca națiune suverană legitimă, ci ca „frate rătăcit” ce trebuie adus înapoi. Totodată, în Ucraina, identitatea națională s-a redefinit puternic pro-occidental și anti-rus după 2014 (anexarea Crimeei a fost un șoc identitar). Constructiviștii ar arăta cum acțiunile au întărit aceste narațiuni: anexarea Crimeei și războiul au consolidat coeziunea ucraineană și sentimentul distinct față de Rusia – deci practic, Rusia a provocat exact ceea ce dorea să prevină, o Ucraină anti-Rusia (fenomen de „self-fulfilling prophecy” al percepțiilor ostile). De asemenea, normele internaționale sunt la joc: suveranitatea și integritatea teritorială sunt norme-cheie încălcate de Rusia, ceea ce explică reacția globală puternică (chiar state tradițional neutre s-au raliat indignate). Interesant, Rusia a încercat să invoce alte norme ca justificare – „auto-determinarea” (pentru recunoașterea republicilor separatiste din Donbas) sau „protejarea compatrioților” (retorică umanitară). Constructiviștii observă astfel că războiul se dă și pe tărâm narativ: fiecare parte încearcă să revendice legitimitate normativă. Occidentul a prezentat conflictul ca pe o luptă între democrație și autoritarism, consolidând identitatea occidentală comună și lărgind falia de valori cu Rusia (care la rândul ei se definește ca anti-occidentală, protectoare a valorilor „tradiționale” contra liberalismului decadent). Un constructivist ar mai evidenția și rolul percepțiilor eronate: poate că dacă NATO comunica mai empatic și transparent cu Rusia în anii 2000, temerile ruse ar fi fost diminuate; sau dacă Rusia nu privea Occidentul prin prisma umilinței ani ’90, ar fi reacționat altfel. Comunicarea și discursul au fost defectuoase: negocierile înainte de război (2021-22) au eșuat și pentru că fiecare vorbea din alt „frame” (Rusia cerea garanții scrise de neextindere – o obsesie de securitate; Occidentul vorbea de principiul „ușilor deschise” al NATO – o valoare și normă). Niciunul nu a putut reconcilia aceste perspective. Constructiviștii accentuează totodată extraordinara mobilizare identitară a ucrainenilor: liderii precum Zelenski au folosit eficient simboluri și narațiuni („libertatea contra tiraniei”, comparând agresiunea rusă cu ororile naziste) care au galvanizat atât societatea ucraineană (determinarea de a rezista), cât și sprijinul occidental (care se vede apărând valorile democratice universale). Aceasta dovedește puterea ideilor în război: „spiritul național” ucrainean a contat alături de arme, uneori surprinzând calculul strict material al Rusiei. Politic, un constructivist ar pleda pentru eforturi de reconstrucție a punților identitare: eventual, pacea va necesita nu doar acorduri scrise, ci și reconciliere discursivă. Poate va fi necesar un proces de „dezputinizare” a narațiunii ruse, similar cu denazificarea Germaniei, pentru ca rușii să accepte suveranitatea vecinilor. Totodată, Occidentul ar trebui să se gândească cum va reincorpora Rusia într-o comunitate – eventual mizând pe schimbarea de generație și pe forțele sociale ruse (care trebuie ajutate să se conecteze cu lume, nu izolate complet și radicalizate). Constructiviștii ar sublinia: fără schimbare de percepții și identități, securitatea reală va rămâne iluzorie. De asemenea, problema minorităților rusofone din Ucraina ar putea fi abordată prin politici identitare incluzive (dacă după război Ucraina reușește să reasigure drepturile culturale ale rușilor etnici, se poate atenua narativul exploatat de Kremlin). În final, lecția constructivistă a crizei e că ideile și normele pot fi arme sau punți – iar viitoarea stabilitate va depinde de care narațiuni vor prevala: cele ale revanșei și urii sau cele ale coexistenței în termeni noi.

– Teoria Critică / Post-Colonialismul: Dintr-o perspectivă critică, conflictul din Ucraina poate fi văzut ca reflectând tensiuni mai adânci legate de ordinea globală dominată de Vest. Un teoretician post-colonial ar observa că Rusia (deși ea însăși fost imperiu) s-a poziționat ideologic ca sfidând hegemonia occidentală, iar narațiunile sale (despre „decadența” și „imperialismul” Occidentului) rezonează cu unele țări din Sud. De pildă, Rusia a acuzat NATO că se comportă ca un instrument neo-imperialist al SUA, extinzând „imperiul” occidental spre Est – retorică menită să stârnească simpatie printre cei cu resentimente anti-americane. Reacția globală a evidențiat și o falie Nord-Sud: țările din Europa și aliații occidentali au fost aproape unanimi anti-Rusia, însă multe țări din Africa, Asia, America Latină au fost ambivalente (ex. India a menținut relații cu Moscova, Brasilia similar, Africa în ansamblu nu a participat la sancțiuni). Un analist postcolonial ar spune că asta vine din percepția diferită a conflictului: Occidentul îl vede în termeni de drept internațional și agresiune nejustificată, pe când mulți din Sud îl privesc prin prisma istoriei ipocriziei occidentale (de ce Occidentul cere respectarea suveranității acum, când el însuși a încălcat-o de atâtea ori?). Această perspectivă nu scuză Rusia, dar explică de ce apelurile morale ale Vestului nu au convins pe toți – ordinea condusă de Vest e percepută ca selectiv morală. Teoria critică ar atrage atenția și asupra dimensiunii economice globale: războiul a provocat crize energetice și alimentare care lovesc puternic Sudul (prețurile cerealelor, îngrășămintelor, combustibililor au crescut dramatic). Unele țări africane văd conflictul ca exemplu al vulnerabilității lor structurale – un război la care nu participă le amenință securitatea alimentară, evidențiind inechități (de ce sunt ele atât de dependente de grâne din Rusia/Ucraina? Răspunsul ține de integrarea inegală în comerțul global). În plus, critica structurală ar putea remarca modul diferit în care refugiații ucraineni au fost primiți calduros în Europa comparativ cu refugiații din Siria sau Africa în trecut – ridicând acuza de dublu standard rasial (refugiații „albi, creștini” au fost tratați privilegiat). Această observație a fost făcută explicit de comentatori din Sud, alimentând sentimentul că ordinea liberală e ipocrită (predică valori, dar aplică preferențial). Un teoretician critic ar discuta și despre complexul militar-industrial – cum războiul servește interesele industriei de armament din marile puteri, care exportă masiv în Ucraina sau învecinat, perpetuând logica violentă. De asemenea, discursul civilizațional a fost invocat: Putin a sugerat că Ucraina aparține „spațiului rus” civilizațional, iar unii din Vest (rareori public) au menționat conflictul ca fiind „în lumea civilizată” spre deosebire de conflictele din Orientul Mijlociu – narative ce post-colonialiștii demască drept orientalisme/respingere a egalității tuturor vieților. Prescripțiile provenite de aici ar fi dificile, dar ar include: examinare critică a propriilor politici occidentale (recunoașterea erorilor din trecut ar putea da mai multă legitimitate mobilizării actuale), eforturi de a implica Sudul global în soluționarea conflictului (de exemplu, includerea Indiei, Turciei, Chinei ca mediatori – dându-le un rol de stakeholder, nu tratându-le ca spectatori pasivi ce trebuie convinși), și adresarea consecințelor globale (Vestul a început să facă asta – ex. UE sprijinind țările africane cu alimente, G7 lansând inițiativa Global South pentru securitate alimentară). O lecție postcolonială e că ordinea bazată pe reguli trebuie percepută ca echitabilă de toți, altfel nu va fi universal susținută. Războiul din Ucraina a arătat că, în pofida unității occidentale, ordinea liberală e contestată narativ în alte părți. Pe termen lung, includerea acestor perspective și corectarea injustițiilor (de ex., reforma Consiliului de Securitate pentru a reflecta voința Sudului global) ar putea întări ordinea împotriva unor astfel de șocuri. Dacă nu, critici avertizează că vom avea o lume fracturată în blocuri, unde normele globale se erodează – un efect negativ potențial al conflictului.

Ascensiunea Chinei

– Realismul Ofensiv: Pentru un realist ofensiv, ascensiunea Chinei este aproape automat asociată cu viitor conflict major, eventual un Război Rece II sau chiar militar. Mearsheimer și alți ofensiști argumentează că, pe măsură ce China se apropie de paritate cu SUA, va dori să își extindă hegemonia în Asia și să elimine influența americană de acolo. Se prevede deci o competiție strategică intensă: China va acumula armanent (inclusiv nuclear și naval) pentru a „face imposibilă o intervenție a SUA în curtea sa”, iar SUA vor încerca să înconjoare și să îngrădească China prin alianțe regionale (precum QUAD – SUA, Japonia, Australia, India – și acorduri gen AUKUS) și prin desfășurare militară în Pacific. Ofensiștii afirmă tranșant că „China nu poate crește pașnic”; inevitabil, va urma o cursă pentru hegemonie regională și posibile războaie limitate (de ex. pentru Taiwan sau în Marea Chinei de Sud). Deja, comportamentul chinez în Marea Chinei de Sud – construirea de insule fortificate, ignorarea verdictului legal internațional din 2016 – este citat ca dovadă a tendințelor sale revizioniste de putere. În ochii realiștilor, toate gesturile de cooperare ale Chinei (participarea la ONU, acorduri climatice) sunt secundare față de logica dură a puterii: odată ce puterea relativă îi permite, China va încerca să modifice status quo-ul (ex. reunificarea forțată cu Taiwan, expulzarea SUA din baze apropiate precum Okinawa). SUA, la rândul lor, încep deja strategia de containement: reasigurare a aliaților (Japonia, Coreea de Sud, Filipine), nou parteneriat cu India (văzută ca counterweight regional), război comercial/tehnologic pentru a frâna ascensiunea (ex. restricțiile la exporturile de semiconductori de vârf către China). Realismul ofensiv prezice un ciclu intensificat de acțiune-reacțiune, cu risc sporit de conflict militar direct (poate pornind de la un incident – realistul ar zice „Thucydides trap” – capcana lui Tucidide – pe care Graham Allison a popularizat-o: puterea în ascensiune vs puterea status-quo sfârșesc de obicei în război). Politic, ofensiștii recomandă balancing sever: consolidarea puterii militare americane în Indo-Pacific, formarea de „minilaterale” anti-China (AUKUS e un exemplu, și posibil extinderea cooperării cu Vietnam, Indonezia etc.), limitarea accesului Chinei la resurse critice (energie, tech). Unii chiar sugerează „acomodare temporară” cu Rusia pentru a nu împinge Beijingul și Moscova prea aproape – deci o realpolitik clasică de divizare a adversarilor. Pentru statele din regiune, realismul ofensiv ar sugera să se înarmeze și ele intens sau să aleagă clar o tabără (balancing cu SUA sau bandwagoning cu China – de ex. Cambodgia pare să bandwagon cu Beijingul). Orice semn de slăbiciune (ex. retragerea prematură a prezenței SUA) ar invita China să forțeze nota. Drept urmare, ofensiștii consideră conflictul Sino-American aproape inevitabil, eventual declanșat de Taiwan (linia roșie atât pentru China – integritate, cât și pentru credibilitatea SUA).

– Realismul Structural (Neorealism): Kenneth Waltz și neorealiștii văd ascensiunea Chinei în termeni de tranziție de polaritate – de la unipolaritate la bipolaritate sau multipolaritate. În mod clasic, Waltz ar argumenta că un sistem bipolar (SUA-China) ar putea fi relativ stabil (asemănător Războiului Rece), cu condiția ca ambele să fie conștiente de riscurile catastrofale ale războiului nuclear. De altfel, Waltz a afirmat într-un eseu celebru că proliferarea nucleară lentă poate menține pacea – și China a atins un arsenalu nuclear de descurajare credibil, deci un război total SUA-China e mai puțin probabil. Neorealismul accentuează însă balancing-ul inevitabil: SUA și aliații creează contra-greutăți la influența chineză, iar China își caută parteneri (Rusia, Iran, Pakistan etc.) ca să reducă presiunea americană. Sistemul devine multipolar emergent: SUA, China, plus eventual UE ca pol economic, India ca viitor pol demografic etc. În multipolaritate, neorealismul avertizează, calculul intereselor devine mai complex și aliantele mai fluide. Deja vedem: India, deși în QUAD cu SUA, nu rupe complet de Rusia (cumpără arme și petrol) – un balans fin între multipli poli. Turcia e membru NATO dar cooperează cu Rusia și China când îi convine – comportament tipic multipolar (fără linii ideologice dure ca în bipolaritate). Waltzian, am putea spune că sistemul se îndreaptă spre „uni-multipolaritate” (SUA încă în top, dar nu singură). Predicția realist-structurală ar fi că China va atinge un plafon la un moment dat, deoarece coaliția altor mari puteri îi va frâna extinderea (similar coalițiilor contra Franței lui Napoleon sau Germaniei Kaiserului). Deja, extinderea Belt and Road Initiative a stârnit reacții (SUA și UE lansează alternative de infrastructură), deci China întâmpină balancing non-militar pe front economic și diplomatic. Pentru regiunea Asia-Pacific, neorealismul prevede cursa înarmărilor regională și eventual formarea a două blocuri vagi: un bloc pro-chinez (Rusia, Pakistan, state autocratice care apreciază neamestecul chinez) și un bloc pro-occidental (SUA, aliații Asia-Pacific). Totuși, neorealismul nu exclude acomodarea partială: cum SUA și China sunt nucleare, ar putea ajunge la o co-dominanță prudentă (un fel de sfere de influență – de ex. SUA recunosc hegemonia regională a Chinei în Asia de Est în schimbul menținerii supremației lor la nivel global, similar modului cum SUA și URSS și-au evitat confruntarea directă păstrându-și sferele). Politic, un neorealist ar recomanda SUA să reechilibreze puterea făcând alianțe puternice în Asia (ceea ce se întâmplă: revitalizarea alianței cu Filipine, cu Japonia extinzând cheltuieli militare, etc.), eventual permițând Japoniei și Coreei de Sud să se doteze nuclear pentru a contrabalansa China (Waltz chiar a sugerat că mai mulți actori nucleari pot stabiliza, deci o Japonie nucleară ar aduce un echilibru local). Un calcul structural implică și resursele economice: neorealiști precum Gilpin ar zice că supremația vine din economie, deci SUA ar trebui să-și consolideze avantajele economice/tehnologice (ex. investiții în AI, microcipuri – deja fac asta). Multipolaritatea vine cu incertitudine: Waltz ar avertiza că erori de calcul sunt mai probabile – de ex. China ar putea subestima angajamentul SUA față de Taiwan și lansa un atac, precipitând un război involuntar. De aceea, neorealismul ar sfătui la claritate strategică – linii roșii bine comunicate pentru a evita neînțelegeri (contrar politicii americane anterioare de „ambiguitate strategică” pe Taiwan). Realismul structural poate recunoaște totuși posibilitatea „adaptării pașnice la noua structură”: exemplu istoric rar – ascensiunea SUA în sec. XIX-XX nu a dus la război cu Marea Britanie, fiindcă britanicii au ales acomodarea (cedând hegemonia maritimă treptat americanilor). Ar putea SUA face ceva similar cu China? Majoritatea realiștilor cred că diferențele ideologice și proximitatea geografică în Asia (China are dispută directă cu aliați SUA) fac improbabilă o acomodare facilă. Totuși, se pot stabili sfere de influență digitale, economice: de ex. un decoupling economic parțial, unde fiecare bloc depinde mai puțin de celălalt, scăzând astfel riscul ca un conflict să ruineze complet economiile (asta deja se întâmplă cu restricțiile reciproce).

– Liberalismul Instituțional: Liberalii văd ascensiunea Chinei ca un test major al ordinii internaționale liberale și cred că instituțiile și interdependența pot fi cheia prevenirii conflictului. Ei accentuează faptul că China a beneficiat enorm de integrarea sa în sistemul global existent: aderarea la OMC (2001) i-a adus creștere economică spectaculoasă, participarea în instituții (ONU, G20, FMI – chiar dacă nu are rol dominat acolo) i-a conferit legitimitate și influență pașnică. Așadar, China are incentive puternice să mențină stabilitatea de la care profită. Liberalii argumentează că leadership-ul chinez este pragmatic: nu caută risc de război care i-ar deraia dezvoltarea. Până acum, China nu a inițiat vreo confruntare militară majoră; a investit masiv în Belt and Road Initiative – un proiect de interdependență economică globală. Un liberal ar vedea BRI nu doar ca expansiune de influență, ci și ca implicare a Chinei în furnizarea de bunuri publice (infrastructură, dezvoltare) – un semn că China poate deveni „stakeholder responsabil” în ordine, eventual evoluând spre un furnizor de stabilitate (teza lui Robert Zoellick din anii 2000: „responsible stakeholder”). De asemenea, China a cooperat în teme globale: a semnat Acordul de la Paris pe climă, a contribuit la misiuni ONU de pace, a lansat inițiative anti-pandemice. Liberalii ar spune că a izola sau demoniza China riscă să devină profeție autoîmplinită – mai bine s-o angrenăm și mai adânc în cooperare, astfel încât costurile conflictului să fie inacceptabile. Organizațiile regionale pot juca un rol: ASEAN a încercat să integreze China în coduri de conduită pentru Marea Chinei de Sud (nu prea reușit, dar efortul continuă). Dialogul economic SUA-China (de ex. consultațiile bilaterale anuale) e esențial de menținut conform liberalilor, chiar dacă tensiunile există. Liberalii pun accent și pe diferențierea domeniilor: putem concura strategic, dar colabora în alte zone (ex. ambele puteri nu-și doresc schimbări climatice catastrofale sau proliferare nucleară nord-coreeană). Complexitatea interdependenței implică că războiul nu e inevitabil – există spații de compromis. De exemplu, eventual negocierea unui nou acord comercial Asia-Pacific incluzând SUA, China și alții (revitalizarea TPP? – regretul liberalilor e că SUA s-au retras din TPP, lăsând China să ceară aderarea). Liberalii recunosc totuși provocările: regimul politic diferit (China e autocrată) complică cooperarea în unele aspecte (ex. drepturile omului sau cenzura internetului, unde valorile diverg). Dar chiar și așa, liberalii invocă „pacea capitalistă”: două economii atât de interdependente precum SUA și China (comerțul bilateral atingea sute de miliarde anual) au mult de pierdut prin conflict. Criza Corona și războiul din Ucraina au arătat fracturarea lanțurilor de aprovizionare – liberalii cred că toți preferă evitarea unor costuri similare din conflict Sino-American. Cei mai optimiști menționează precedentul Război Rece, în care instituții ca regimul de control al armamentelor, liniile de comunicare directe (telefonul roșu), conferințele OSCE, au împiedicat escaladări neintenționate; similar, SUA și China pot crea garduri de siguranță instituționale (ex. coduri de conduită militară maritimă, dialog militar regulat – deja unele există). Rămâne de văzut dacă China va încerca să refacă regulile ordinii în favoarea sa sau va opera în mare parte în cadrul lor. Liberalii remarcă că Beijingul a creat noi instituții (AIIB – Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură, SCO – Organizația de Cooperare de la Shanghai), însă nu a părăsit FMI, Banca Mondială sau ONU – semn că caută complementaritate, nu revoluție. Prescripția liberală: angajare constructivă cu China, combinată cu întărirea și adaptarea instituțiilor globale pentru a reflecta noua balanță (de ex. mărirea cotei de vot a Chinei la FMI, includerea Chinei la masă în orice decizie majoră globală – satisfacerea parțială a aspirațiilor sale de statut). De asemenea, liberalismul sugerează „embedding the dragon”: încurajarea societății chineze să se conecteze global (schimburi academice, business), sperând într-o evoluție internă spre liberalizare (teza „pacea prin comerț/democrație”). Deși sub Xi Jinping China a devenit mai autoritară, liberalii ar argumenta că clasa mijlocie și tineretul urban expuși lumii pot pe termen lung împinge pentru reforme politice (nu neapărat democratizare completă, dar poate un guvern mai responsabil). În fine, liberalii accentuează importanța gestionării conflictelor locale ce ar putea prinde SUA și China de părți opuse – ex. dosarul Taiwan. Ei ar pleda pentru negocieri creative (eventual un statut ambiguu pe termen lung pentru Taiwan, evitând criza imediată) astfel încât să nu se ajungă la casus belli. Per total, liberalismul are speranța că concurența Sino-Americană poate rămâne pașnică prin înțelepciune diplomatică și interdependență.

– Constructivismul Social: Constructiviștii se întreabă: Ce fel de putere va alege să fie China? Ei argumentează că nu este predestinat ca o Chină puternică să fie neapărat agresivă; ideile și identitatea pe care și le asumă conducerea chineză vor fi cruciale. Wendtienii ar zice: dacă SUA vede China inevitabil drept dușman și acționează ca atare, asta împinge China să se comporte ostil – relația e intersubiectivă. Până acum, China s-a autodefinit ca „mare putere în dezvoltare pașnică”, insistând în discurs oficial pe „win-win cooperation” și „armonie”. Unii sunt sceptici, dar constructiviștii zic că retorica contează: China simte nevoia să se justifice normativ (semn că normele împotriva agresiunii sunt puternice). Identitatea istorică chineză – traumatizarea de secolul XIX (războaiele opiumului, „secolul umilinței”) – face ca liderii chinezi să pună accent pe „restabilirea demnității naționale”. De aceea, proiecte precum recâștigarea Hong Kong (realizată), perspectivă Taiwan, sunt legate de narațiuni naționaliste de reîntregire. Constructiviștii subliniază însă modul în care China combină naționalismul cu discursul globalist: vrea respect pentru suveranitatea sa, dar nu aspiră să-și impună ideologia altora (spre deosebire de URSS). Ideologic, Beijingul promovează conceptul de „comunitate cu destin comun al omenirii”, semnalând un cadru cooperativ global favorit, chiar dacă nu abandonează interesele naționale. De asemenea, China a adoptat multe norme internaționale occidentale în practică (de exemplu, aderarea la regimul de neproliferare nucleară, trimiterea de trupe la misiuni ONU de menținere a păcii – e între primii contributori de „blue helmets”, ceea ce arată internalizarea parțială a normei de securitate colectivă). Un constructivist ar nota importanța percepțiilor în regiune: țările din Asia de Sud-Est oscilează între a vedea China ca partener economic generos sau ca potențial hegemon asertiv – și China e conștientă de imaginea sa. Soft power-ul chinez (institutele Confucius, mass-media globală CGTN, proiecte educaționale) indică un efort de a crea o identitate mai benignă în ochii altora. Comparativ, URSS avea o identitate globală de „exportator de revoluție” care genera temeri, pe când China se prezintă ca „exportator de infrastructură și oportunități”. Constructiviștii nu iau de bun discursul, dar spun că reacțiile altor state (ex. multe țări africane apreciază investițiile chineze fără condiții politice) conturează o relație mai complexă decât pur adversarială cu China. O altă dimensiune: identitatea internă a Chinei – se va vedea China ca stat-națiune condus de Partidul Comunist sau ca lider de civilizație orientală? Sub Xi, a fost promovată ideea de „renaștere națională” combinând comunismul cu confucianismul tradițional. Dacă identitatea devine mai civilizațională, se poate intensifica contrapunerea cu Occidentul (ex. discursul de la Davos 2017 al lui Xi a contrapus „modelul chinez de succes” vs „haosul democrațiilor populiste”). Constructiviștii consideră că SUA și aliații pot influența identitatea chineză oferind recunoaștere și respect: o mare putere recunoscută e mai puțin tentată să forțeze respectul cu arma. De exemplu, recunoașterea Chinei ca egal strategic, includerea sa în decizii, e crucială. Dacă, invers, China simte că oricât ar coopera, nu va fi tratată de la egal la egal (mulți lideri chinezi cred că SUA nu-i va accepta niciodată ca egal), identitatea sa se poate radicaliza spre „challenger resentful”. Normele regionale sunt iar importante: ASEAN, via „prosperitate în comun”, a încercat să creeze o identitate de cooperare ce include China. Dacă reușește, viitoarele generații de lideri chinezi s-ar putea vedea mai degrabă ca membri ai unei comunități Asia-Pacific decât ca hegemon solitar. Constructiviștii subliniază rolul factorilor culturali: modul în care restul lumii reacționează la diaspora chineză, la studenții chinezi etc., influențează atitudinile populare în China (ex. cazurile de rasism anti-chinez în unele țări pot alimenta narativul naționalist la Beijing că Vestul nu acceptă ridicarea Chinei). Prescripția constructivistă ar fi: intensificarea dialogului intercultural, schimburi la nivel societal, crearea unui nou narativ al coexistenței pacifice (posibil prin concepte ca G2 – condominumul SUA-China în guvernanța globală, deși contestat de alte state). Ar putea fi utilă și cooperarea Sino-Americană demonstrativă pe fronturi transnaționale (ex. dacă SUA și China luptă împreună contra schimbării climatice, se creează un story pozitiv de cooperare care poate contracara inevitabilele fricțiuni). Un alt aspect e norma suveranității și neintervenției: China e foarte atașată de ea (dat fiind trauma colonială). Occidentul, dacă vrea cooperare, ar trebui să evite chestiuni pe care China le vede ca ingerință internă directă (ex. Hong Kong, Xinjiang, Tibet) – altfel riscă reacții adverse identitare puternice (China vede criticile drept „mentalitate colonială”). Un compromis posibil: accent pe cooperare economică și climatică, dialog discret pe drepturi omului. Mai notează constructiviștii că în corpul diplomatic chinez sunt dezbateri interne: unii (mai ales generația tânără de „wolf-warrior diplomats”) promovează linia dură naționalistă, alții mai vechi (Școala Wang, ex-ambasadori) preferă ton moderat. Care discurs prevalează va fi influențat și de reacția externă – confruntarea agresivă i-ar întări pe duri, implicarea respectuoasă i-ar ajuta pe moderați. Concluzia constructivistă: viitorul relației Sino-Americane e fluid și supus construirii reciproce. Războiul nu e scris în stele; dacă cele două puteri reușesc să creeze o nouă identitate de parteneri cu rivalitate controlată, pacea e posibilă. Dacă nu, identitățile se pot cristaliza în adversitate inevitabilă.

Schimbările climatice – provocare pentru paradigmele tradiționale

Schimbările climatice constituie o provocare inedită pentru relațiile internaționale, deoarece amenință toate statele deopotrivă și nu poate fi gestionată unilateral – punând la încercare limitele fiecărei teorii.

– Realism: Schimbările climatice nu se potrivesc ușor în paradigma realistă clasică, orientată spre conflict politico-militar. Realismul ar prezice că, în absența unui guvern mondial, statele vor avea tendința să nu coopereze suficient pentru a preveni dezastrul climatic, deoarece fiecare se teme să nu suporte costuri pe care alții nu le suportă (clasicul dilema a bunurilor publice sau „tragedia bunurilor comune”). Într-adevăr, vedem că deși toate statele declară că doresc stoparea încălzirii, în practică multe trișează sau amână acțiuni dure, preocupate de costurile economice pentru ele. Realist vorbind, marile puteri ar putea considera că adaptarea la efecte e preferabilă limitării emisiilor dacă cea din urmă le-ar reduce creșterea economică comparativ cu rivalii. Observăm aspecte ce confirmă logica real-politik: competiția pentru noi rute arctice și resurse (topirea gheții deschide acces la resurse minerale și la o nouă rută maritimă; Rusia, SUA, Canada deja își dispută influența în Arctica – deci chiar dezghețul e văzut nu doar ca catastrofă, ci și ca oportunitate strategică de unii). Realismul vede și posibile conflicte induse de climă: crize de apă, migrații masive, colapsuri de state – toate pot genera războaie. Ex: deșertificarea și scăderea apelor în Orientul Mijlociu ar putea intensifica dispute de apă (Israel-Iordania, Egipt-Etiopia etc.). Statele se pregătesc militar pentru asemenea scenarii; Pentagonul numește clima „multiplicator de amenințare”. Dar cooperarea globală robustă climatică e slabă – reacția realistă: fiecare se descurcă cum poate, investind în adaptare internă (digi, irigații, stocuri alimentare) și eventual folosind forța dacă trebuie pentru resurse. Realismul mai sugerează că tehnologia poate crea „escape hatches” avantajoase unora: de ex. geoingineria (un stat ar putea decide să geoinginerizeze clima în favoarea sa, chiar dacă afectează alții – ceea ce duce la securitizarea climei). Până acum, conferințele climatice anuale COP au fost marcate de divergente Nord-Sud severe privind alocarea poverii – un realist ar zice că fiecare bloc caută să plătească mai puțin și nimeni nu vrea să se sacrifice altruist. Totuși, unii realiști argumentează că amenințarea comună ar putea impune un „concert al marilor puteri” când situația devine critică – dar evidențele de până acum nu sunt încurajatoare (ex. SUA s-au retras sub Trump din Acordul de la Paris, punând interes pe termen scurt peste amenințarea comună). Prescripția realistă e destul de pesimistă: pregătiți-vă de ce e mai rău, eventual militarizați reacțiile la consecințe (de ex. control strict al frontierelor contra migrației climatice, competiție pentru Arctica). Unii realiști ar putea sprijini totuși acorduri climatice dacă văd un beneficiu reputațional (soft power) sau de stabilitate internă (evitarea protestelor globale). Dar reacția generală: fără un hegemon dispus să impună cooperarea (cum SUA au fost pentru comerț liber), e improbabilă cooperarea eficace. De altfel, e mereu tentant pentru un stat să fenteze: ex. Rusiei îi convine extinderea agriculturii prin încălzire, deci e reticentă la măsuri drastice; state petroliere se opun decarbonizării rapide. Realismul nu oferă soluții bune la bunuri publice globale, deci schimbările climatice subminează relevanța sa – poate fi privit ca un failure al politicii de putere tradiționale, care concentrate pe rivalități neglijează un pericol comun mult mai grav.

– Liberalismul Instituțional: Liberalii tratează clima ca un caz de școală pentru necesitatea cooperării instituționalizate. Ei subliniază progresele instituționale: Convenția ONU privind Clima (UNFCCC) încă din 1992 a creat un forum permanent; Protocolul de la Kyoto (1997) a stabilit primele ținte de reducere (deși incomplete și ne-ratificat de SUA); Acordul de la Paris (2015) a reușit să adune aproape toate națiunile într-un pact voluntar (ținte NDC – contribuții determinate național). Chiar dacă angajamentele sunt insuficiente, liberalii văd valoare în instituție: norma climatismului s-a consolidat (practic nimeni nu neagă oficial la nivel de guvern realitatea schimbării climatice, în afară de state marginale). Ei arată că societatea civilă transnațională (ONG-uri, IPCC, mișcări gen Fridays for Future) a influențat politicile statelor – exemplu: UE s-a angajat la neutralitate carbon 2050 sub presiunea internă. Liberalii consideră că instituțiile reduc costurile cooperării: ex. monitorizarea emisiilor se face transparent de experți ONU, deci „naming and shaming” al celor care nu își ating țintele e posibil. Ei cred că pe termen lung cooperarea va crește, pentru că costurile ne-cooperării devin evidente (frecvența dezastrelor a convins și sceptici; asigurătorii și corporațiile fac lobby acum pentru acțiune). Un concept liberal relevant e „regimul complex” – combinare de acorduri mici care adresând părți ale problemei. Ex: Tratatul privind hidrofluorocarburile (Amendamentul Kigali 2016) a fost adoptat distinct de Acordul general, vizând un grup de gaze. Liberalii ar fragmenta problema în subregimuri unde e mai ușor de cooperat (tehnologii verzi, reîmpăduriri, finanțare – pe fiecare se pot face coaliții parțiale). Rolul instituțiilor financiare este considerabil: Banca Mondială, Green Climate Fund, etc. pot canaliza resurse către adaptare, făcând cooperarea acceptabilă Sudului. Liberalii recunosc dificultatea echității Nord-Sud: Nordul a emis istoric, Sudul vrea dezvoltare – deci e nevoie de compensare (gen fond „loss and damage” convenit la COP27 – o victorie a cooperării, deși implementarea e viitoare). Ei cred că inițiativele regionale și locale pot suplini necooperarea națională – ex. orașe din lume formând rețele să reducă emisiile (C40 Cities), sau state subnaționale (California, care are scheme dure anti-carbon independent). Asta arată policentrismul liberal: chiar dacă la nivel de stat național unii blochează (Trump), alți actori sub-naționali continuă eforturile. Astfel, instituționalismul extins la actori ne-statali e optimist: corporațiile investesc tot mai mult în energie verde (văzând profit) – deci forțele pieței se realiniază, ceea ce va ușura cooperarea politică. Liberalii ar saluta leadership-ul UE care a creat regimul ETS (cap-and-trade carbon) – arătând cum instituțiile supra-naționale pot inova (ETS-ul devine model replicat de China intern). Prescripția liberală: întărirea regimurilor existente, asigurarea respectării angajamentelor prin transparență, stimulente financiare și sancțiuni morale (ex. Carbon Border Tax al UE – țările poluatoare vor plăti la export spre UE – deci un mecanism de tip instituțional de a forța mâna altora). De asemenea, reformarea OMC să permită discriminarea produselor pe criterii climatice (momentan contravine regulilor, dar liberalilor li se pare logic s-o adapteze). Cu instrumente potrivite, cooperarea climatică poate fi intensificată – liberalii compară cu regimul de protecție a ozonului (Protocolul Montreal 1987) care a fost un succes: a reunit state și companii să elimine CFC, reușind. Ei recunosc că CO2 e mult mai intrinsec economiilor, deci e mai greu, dar analogia arată că regimurile pot funcționa chiar și sub anarhie. Liberalii mai accentuează rolul științei și epistemic communities: IPCC (grupul interguvernamental de experți) a stabilit consensul științific puternic, imposibil de ignorat de guverne fără cost reputațional (negarea climatică a devenit poziție marginală, delegitimată – o normă epistemică imens de importantă). În consecință, liberalismul e relativ optimist că deși reacția e târzie, umanitatea se va uni prin instituții când efectele devin inacceptabile. În RI, e clar că soft law-ul climatic devine din ce în ce mai „tare” moral – ex. instanțe naționale obligă guverne (Olanda, Germania) să-și respecte angajamentele climatice, consolidând un imperativ juridic transnațional. Aceasta amintește de cum normele anti-sclavie sau anti-arme chimice au pornit slabe și au devenit universal respectate.

– Constructivism: Constructiviștii examinează normele, discursurile și identitățile din jurul schimbărilor climatice. Ei constată că în ultimele decenii s-a format treptat o normă globală a acțiunii climatice. O dovadă: practic toate statele au acceptat la nivel declarativ că stabilizarea climei este un bine comun și că au responsabilitatea de a contribui. Termeni ca „climate justice”, „net zero” au intrat în limbajul diplomatic global – marile companii își semnalează virtuțile ecologice, ceea ce indică presiunea normativă. Constructiviștii accentuează rolul mișcărilor sociale și al tinerilor (Greta Thunberg e simbol) în schimbarea percepției publice – astăzi, în majoritatea țărilor, publicul vede clima drept o problemă urgentă, forțând guvernele să reacționeze (ex. sondaje globale arată suport majoritar pentru energie regenerabilă). Această schimbare de idei a fost cheie: în anii ’90 încă era dezbatere, acum e consens social (cu excepții minore) că trebuie acționat. Constructiviștii remarcă sancțiuni morale: țările care obstrucționează sunt făcute de rușine la COP (ex. Arabia Saudită percepută negativ). Identitățile naționale includ tot mai mult componenta de lider climatic (UE clar se vede „campioana climei”; China vrea și ea statut de lider – Xi a anunțat neutralitate carbon până în 2060 la ONU). Chiar și dacă au motivații pragmatic-economice, adoptând acel discurs, statele întăresc normele. Constructiviștii studiază și „securitizarea” climei – adică prezentarea schimbărilor climatice ca amenințare la securitatea națională (ex. Consiliul de Securitate ONU discută clima ca threat multiplier). Securitizarea poate fi dublă: negativ (risc de militarizare) sau pozitiv (mobilizează acțiunea ca pentru un război). Normativ, conceptul „responsabilități comune dar diferențiate” este interesant: recunoaște un principiu moral de echitate (Nordul să facă mai mult) – reflectă internalizarea parțială a justiției coloniale. Constructiviștii laudă evoluția, dar trag atenția la contranarative: unele grupuri (companii de combustibili fosili, lideri populiști) au cultivat ideea că acțiunea climatică e un „lux” sau conspirație – exemplu, fostul președinte brazilian Bolsonaro a promovat defrișări ridiculizând îngrijorările climatice (apelând la identitatea suveranistă: „pădurile sunt ale noastre, Vestul n-are dreptul să ne dicteze”). Astfel, bătălia ideilor nu e complet câștigată. Totuși, Bolsonaro a pierdut alegerile parțial și din cauza reputației proaste a politicii sale de mediu la nivel intern și extern. Constructiviștii arată că liderii se pot schimba sub presiunea normelor: președintele Xi a surprins declarând obiectiv ambițios (neutru 2060), reflectând nu doar calcul economic, ci și dorința de prestigiu internațional asociat cu a fi responsabil (China nu vrea să fie văzută ca poluator iresponsabil, deci normele contează). O evoluție conceptuală crucială e „climate justice”: recunoașterea morală că cei mai puțin responsabili suferă cel mai mult (țările insulare, Africa subsahariană). La COP27 s-a acceptat explicit un fond de compensații – asta e practic instituționalizarea unei noi norme de responsabilitate istorică. Constructiviștii subliniază rolul cunoașterii: IPCC rapoarte au generat un cadru de înțelegere partajat – „încălzirea globală trebuie menținută sub 2°C, ideal 1,5°C”. Acest reper numeric a devenit normă de referință în discurs (până și companiile vorbesc de alinierea la 1,5°C). Odată acceptată ținta, statele se simt obligate să-și calibreze politicile în raport cu ea (ex. UE și-a calculat pachetul Fit for 55 având 1,5°C în minte). Bineînțeles, punerea în aplicare suferă – un constructivist explică asta prin rezistența unor idei vechi: mentalitatea de dezvoltare bazată pe combustibili fosili, suveranismul („nimeni să nu-mi zică să nu poluez dacă asta îmi crește economia”), etc. E un proces de contestare normativă: vedem divergente între narativul occidental (reducere rapidă) și narativul unor țări emergente („voi v-ați dezvoltat poluând, noi avem dreptul la același cărbune acum”). Soluția este fuzionarea normelor de dezvoltare cu cele de mediu: conceptul de dezvoltare durabilă face exact asta – devine noul telos acceptat universal. În asta, perspectivele indigene (care pun accent pe armonia cu natura) și noțiunea de bun comun global ajută. Constructiviștii încurajează „naming and faming”: evidențierea pozitivă a celor ce fac eforturi (ex. mici țări ca Costa Rica 100% energie regenerabilă – devin model admirat). Această emulație normativă poate schimba identități (ex. vor să fie toți ca „Green Denmark” sau „smart Dubai” etc.). Prescripția constructivistă: continue campanii normative, educație globală, încadrarea acțiunii climatice nu ca sacrificiu, ci ca parte a identității moderne responsabile. Observăm deja cum corporațiile investesc în „green branding” – semn că normativ e așteptat să fii verde. Când destui actori interiorizează asta, rețelele sociale, mediul de afaceri și opinia publică creează un efect cascada (Finnemore & Sikkink: norm cascade). Poate la un punct vom atinge stadiul de internalizare – nu va mai fi gândit ca ceva opțional; următoarele generații ar putea considera poluarea excesivă la fel de taboo cum e sclavia azi. Astfel, constructiviștii sunt pragmatic optimiști: recunosc lentoarea, dar văd schimbare clară de paradigmă: de la indiferență în 1980 la activism în 2020. Ca în multe, problema e timpul necesar normelor vs viteza crizei.

– Teoria Critică / Post-colonialism: Perspectiva critică asupra schimbărilor climatice scoate în evidență dimensiunea de inechitate globală și modul în care ordinea economică contribuie la problemă. Post-colonialiștii subliniază că Nordul global este responsabil pentru majoritatea emisiilor istorice (Industrializare, 200 ani de ardere carbon), dar Sudul global suferă mai intens (secete în Sahel, inundații în Bangladesh, insule din Pacific amenințate cu dispariția). Ei denunță un rasism ambiental: viețile din Sud au fost tratate implicit ca mai puțin importante în modul cum a fost permisă poluarea globală. Conceptul de „colonialism al carbonului” e folosit: Nordul și-a alimentat dezvoltarea extrăgând resurse și emanând carbon fără restricții, lăsând Sudului un spațiu restrâns de emisii dacă vrea să evite catastrofa. Criticii spun că țările bogate trebuie să-și reducă drastic stilul de viață energetic, altfel cer ipocrit austeritate ecologică celor sărace. De aici, noțiunea de „datorie climatică” sau „justiție climatică” – marile puteri datorează compensații și transfer tehnologic țărilor lovite. Insistența Sudului la COP pentru Loss and Damage (pierderi și daune) e venit din acest sentiment de injustiție: de ce Bangladesh să plătească reconstrucția după inundații cauzate de alții? Teoria critică examinează și structura capitalismului global: corporațiile petroliere multinaționale (adesea originare în Nord) au influențat politicile de negare sau întârziere a acțiunii (Exxon, Chevron – campanii de dezinformare). Din perspectivă marxistă, logica acumulării de capital intrinsec caută profit pe termen scurt, deci e incompatibilă cu acțiunea colectivă pe termen lung ca cea climatică. Unii teoreticieni sugerează că numai o schimbare de sistem economic (spre post-creștere sau eco-socialism) poate rezolva cu adevărat climatul. Criticii evidențiază și contrastele de consum: un american mediu emite CO2 cât zeci de africani medii; totuși accentul e pus adesea pe controlul demografic în Sud (ex. blame pe populația numeroasă a Indiei), ceea ce e considerat malthusianism cu subtext neocolonial. Un postcolonialist ar reacționa: problema nu e că săracii sunt prea mulți, ci că bogații consumă prea mult. Această narațiune e vizibilă și în protestele globalizării: activiști din Sud cer Nordului să își reducă risipa și poluarea. Un alt aspect: cunoștințele indigene despre mediu sunt adesea ignorate de soluțiile tehnocrate occidentale, deși indigenii au gestionat sustenabil ecosisteme secole (ex. managementul pădurilor de către populațiile locale vs. exploatarea comercială predispusă la incendii). Post-colonialiștii spun că amprenta colonială e și ecologică: defrișările masive, monoculturile, extractivismul intens au rădăcini în perioada colonială și continuă sub forme neocoloniale (țările în curs de dezvoltare adesea exportă resurse brute intens poluatoare – minereuri, petrol – către Nord). Astfel, responsabilitatea e comună dar nu egală: e profund nedrept să ceri aceeași reducere de la un țărăn african care abia are electricitate ca de la un american cu SUV și aer condiționat central. Post-colonialiștii sprijină deci principiul CBDR (responsabilități comune dar diferențiate) ca pilon moral – consideră orice alt approach ca „ecofascist” (punând povara pe cei vulnerabili). Politic, teoreticienii critici cer reparații climatice: ștergerea datoriilor țărilor foarte afectate, finanțare masivă a tranziției energetice în Sud (până acum, promisiunea de $100 mld/an de la Nord la Sud pt. climat a fost neîndeplinită – văzut ca trădare). Ei mai notează inegalități interne: nu doar Nord vs Sud, ci și bogații vs săracii din orice țară – poluatorii principali sunt corporațiile și clasa de consumeriști bogați globali, în timp ce săracii suferă chiar și în Nord (comunități de culoare din zone industriale, etc.). Astfel, conceptul „justiție climatică” include justiție socială: o tranziție echitabilă asigurând că muncitorii din industriile fosile sunt recalificați și că sărăcia energetică e eradicată (ex. milioane de oameni în Sud nu au acces la electricitate – tranziția ar trebui să fie șansa lor la energie curată, nu să îi lase în urmă). Post-colonialiștii arată apreciativ către mișcările gen „Green New Deal” în Occident, care combină acțiune climatică cu reducerea inegalităților – semn de „decolonizare a politicii climatice”, punând oamenii și echitatea în centru, nu doar ppm de CO2. Prescripția critică: reconstrucția ordinii economice globale ca să fie sustenabilă și echitabilă, implicând poate reducerea consumului excesiv în Nord, transfer de tehnologie (ex. renunțare la patente scumpe pentru panouri solare așa încât țările sărac e să-și poată produce propria energie verde) – un fel de „Plan Marshall global” pentru clima. Ei reclamă ipocrizia unor măsuri: de ex. UE vrea decarbonizare dar externalizează producția poluantă în Asia (importă produse cu amprentă carbon mare, dar o numără la Asia, nu la sine). O abordare justă ar ține cont de amprenta de consum, nu doar de producție. Criticii se tem și de soluții neocoloniale la problemă: ex. propuneri de geoinginerie (însămânțare nori, gestionare solară) efectuate de marile puteri ar putea avea consecințe neprevăzute pentru regiuni întregi fără ca acestea să aibă voce – deci cer guvernanță democratică a geoingineriei. Ei sprijină includerea societății civile globale la masă decizională, nu doar statele bogate. Per ansamblu, schimbarea climatică confirmă analiza critică: cei cu putere istorică au creat o problemă globală ce perpetuează și adâncește inegalitățile. Doar recunoscând și remediind injustițiile se poate atinge cooperare reală – altfel, neîncrederea Nord-Sud va submina eforturile (ex. dacă Sudul simte că Nordul îi predică moral, dar nu își respectă promisiunile financiare, va coopera minimal). La COP27, de exemplu, țările africane au spus: „Vom renunța la combustibili când primim investiții în verde – altfel vom folosi gazul să ne dezvoltăm, că nu avem altă opțiune”. Această poziție trebuie înțeleasă prin prisma injustiției istorice. Concluzia critică: criza climatică e o criză a modelului de dezvoltare global existent, care cere o transformare de sistem, nu doar ajustări tehnice.

Tehnologia și noile provocări pentru teoriile clasice

Evoluția rapidă a tehnologiilor (digitalizare, inteligență artificială, armament cibernetic, rețele sociale globale) creează situații pe care teoriile tradiționale abia încep să le abordeze, punându-le la încercare.

– Realism: Pentru realiști, noile tehnologii sunt noi instrumente în competiția de putere. Cyberwarfare-ul, de pildă, e văzut ca un nou domeniu de confruntare (similar cu apariția aviației sau nuclearului): statele se întrec să dobândească capabilități cibernetice ofensive și defensive. Realismul prezice o cursă a înarmărilor în spațiul cibernetic și spațiul cosmic – ceea ce se și vede: marile puteri creează comande militare speciale (Cyber Command SUA, Unitățile cibernetice rusești precum grupul APT28 etc.), investesc în arme antisatelit, lansează constelații satelitare de spionaj. Realismul notează totodată eroziunea monopolului statal asupra violenței: hackerii independenți sau grupuri teroriste pot folosi tehnologia pentru a ataca state – aici statul realist reacționează prin securitizarea internetului, adică militarizarea și controlul (ex. China și Rusia au politicii de suveranitate internet strictă, temându-se atât de influențe externe cât și de atacuri). Realismul ar pune accent pe vulnerabilități critice: de ex. infrastructuri energetice pot fi atacate cibernetic (ex. atacul Stuxnet asupra instalațiilor nucleare iraniene – un exemplu de conflict interstatal tehnologic). Realismul adaptat evidențiază „security dilemma” la nivel tehnologic: un stat dezvoltă inteligență artificială militară, altul se teme și dezvoltă la rândul său, generând o nouă potențială cursă (deja se vorbește de cursa AI SUA-China). Realist vorbind, cine domină AI ar putea domina lumea (așa argumentează și Putin: „cel care stăpânește AI va conduce lumea”). Realismul prevede deci tensiuni geotehnologice: sancțiunile americane la adresa Huawei și restricțiile de microcipuri către China confirmă că tehnologia e percepută prin prisma putere – dependență – securitate. Domeniul spațial: intrarea actorilor privați (SpaceX, Blue Origin) complică RI – un realist notează că tot statele sunt cei care le dau licențe și în final pot confisca sau controla (prin reglementare sau contracte militare). Realismul a fost forțat să ia în considerare și rolul rețelelor sociale în influențarea pol internă a altor state (Rusia folosind Facebook, Twitter pentru dezinformare în alegeri occidentale – considerat un nou tip de operațiune subversivă, continuarea metodelor de Război Rece cu mijloace noi). Realist, asta e parte din războiul hibrid – concept ce include instrumente non-militare dar aflate la dispoziția statelor pentru a-și slăbi adversarii. Realismul reacționează prin contramăsuri: NATO a recunoscut domeniul cibernetic ca spațiu de aplicare a Articolului 5, deci un atac cibernetic grav poate declanșa reacție militară colectivă – adaptare a unui concept vechi la realitate nouă. Politicile de decuplare tehnologică (SUA vs China) sunt de asemenea reacții realiste (nu vrei adversarul să aibă tehnologie avansată a ta). Realismul rămâne centrat pe stat, deci chiar dacă Big Tech par puternice, realiștii vor sublinia că statele le pot supune (fie prin reglementare, fie prin naționalism economic – ex. China obligă companiile tech interne să coopereze cu statul și restricționează pe cele străine). Totuși, companiile transnaționale din tech creează dependențe noi: un stat poate fi penalizat sever dacă Big Tech îl exclud (ex. Rusia, sancționată, pierde acces la semiconductori avansați, afectându-i economia și armată). Realismul reacționează: dezvoltarea autonomiei tehnologice devine obiectiv de securitate (UE vrea „autonomie strategică” la microcipuri, China lansează programe de substituire a importurilor). Aceste reacții confirmă utilitatea realismului – competiția continuă. Ce scapă realismului e factorul moral/opinie publică globală potențat de tech: ex. imagini de atrocități acum circulă global (Ucraina 2022 – imagini satelit și social media au generat reacție internațională). Realismul consideră asta suprastructură; tot interesele de putere au contat (sancțiunile decise tot de state din interes). Realismul mai nota și fragilitatea infrastructurii globale: cabluri submarine, sateliți – sunt puncte nevralgice ce pot fi ținte în război, deci e noua geopolitică a infrastructurii digitale. Ca prescripție, realiștii cer hardening – protejarea sistemelor critice, eventual acorduri limitate de ne-atac (deși sceptici, notă: a fost un început – un grup ONU a convenit că anume ținte civile digitale ar trebui să fie off-limits în conflict, similar cu convenții de la Geneva). Dar realismul se așteaptă ca dacă servește interesul unui stat, va încălca și aceste norme (ex. se suspectează că SUA și Israel – ambele liberale – au folosit Stuxnet contra Iran, deși infrastructură civilă ar putea fi afectată). Realismul e deci sumbru: tehnologia nu schimbă natura conflictuală a anarhiei, doar adaugă teatre noi.

– Liberalism: Liberalii văd noile tehnologii ca oportunități pentru cooperare globală și guvernanță multilaterală, dar recunosc și riscuri. Ei evidențiază cum internetul a interconectat societățile, facilitând fluxul liber de informații, comerțul electronic, cooperarea științifică transfrontalieră. De exemplu, cooperarea tehnologică a produs vaccinuri rapide la nivel global (COVID-19) – cercetători din mai multe țări contribuind. Liberalii argumentează că reglementarea globală e necesară pentru a evita cursa periculoasă: ex. Tratatul de neproliferare nucleară a avut succes, deci analog ar trebui acorduri pentru non-militarizarea spațiului (există parțial), norme împotriva armelor autonome letale (sunt discuții la ONU despre interzicerea roboților ucigași). Liberalii ar vrea reguli cibernetice internaționale – un fel de Convenție Geneva digitală (Microsoft a propus așa ceva). Ei subliniază progresele: Convenția de la Budapesta (2001) împotriva criminalității informatice e un acord internațional ce unește state în a coopera legal. Organizațiile internaționale încearcă să țină pasul: ONU are grupuri de experți guvernamentali pe securitate cibernetică; ITU elaborează standarde telecom globale. Dar e greu – liberalii recunosc că regimurile normative sunt lente comparativ cu evoluția tech. Totuși, lucrează cu actori privați: ex. Forumul Economic Mondial aduce guverne și companii la discuții pe AI etică. Liberalismul pune accent și pe rolul societății civile digitale – activism global prin rețele poate responsabiliza guverne (Primăvara Arabă a fost un moment inițial de euforie: internetul pare a democratiza, deși reacția autocrată a recuperat). Liberalii mai spun că economia interdependentă digitală face conflictul cibernetic periculos pentru toți: hackeri ruși atacând rețeaua electrică ucrainiană au produs uneori „blowback” (viruși ca NotPetya au scăpat afectând și companii occidentale), deci statele au interes să stabilească norme comune ca să evite haosul. Un alt aspect: big tech companies sunt aproape actori internaționali; liberalii argumentează pentru multi-stakeholder governance: implicarea firmelor și ONG-urilor alături de state în elaborarea de reguli (ex. ICANN – corpul care gestionează adresele internet – e multistakeholder, nu inter-guvernamental). Liberalismul e optimist că forumul multi-stakeholder menține internetul global și interoperabil. Contrar, China și Rusia vor un internet fragmentat sub control național („splinternet”). Liberalii se tem de fragmentare pentru că rupe canalul de interdependență informațională ce poate aduce pace (teoria contactului – cunoașterea reciprocă reduce demonizarea). Ei pledează pentru libertatea internetului – împotriva cenzurii guvernamentale – considerând că un spațiu informațional liber promovează transparența (ex. demască intenții maligne, avertizează de atrocități – consolidând normative). Tehnologia poate ajuta și monitorizarea acordurilor (sateliții spion pot verifica respectarea tratatelor de armament; blockchain-ul poate urmări fluxuri financiare ilegale etc.). Liberalii privesc AI-ul: dacă e reglementată global, poate sluji bun comun (predicții climatice, optimizare logistică globală anti-risipă etc.), dar necoordonat ar putea provoca șomaj masiv și tensiuni sociale – deci cere politici comune (ex. impozit pe roboți? venit universal? – discuții globale la forumuri). Liberalii accentuează cooperarea științifică – CERN, ISS, proiecte internaționale – care creează punți chiar și între rivali (astronauți americani și ruși lucrează împreună pe Stația Spațială). Astfel de relații instituționalizate pot preveni escaladări (ex. NASA și Roscosmos mențin o comunicare chiar când relațiile politice sunt rele). Prescripție: actualizarea regimurilor existente – ex. extinderea regimului de control al armelor la domeniul hipersonic, spațial și cibernetic. Posibil un Tratat de interzicere a armelor autonome letale după model tratatului anti-minelor sau anti-ocluzive. Liberalii notează și importanța normelor de proprietate intelectuală globală: cooperarea vaccinală a suferit fiindcă țările bogate și companiile au protejat patente, periclitând accesul egal. Ei argumentează pentru flexibilitate normativă în criză globală (cum e TRIPS waiver pe vaccinuri). În sumă, liberalismul recunoaște că tehnologia e dublu tăiș, dar crede că prin guvernanță globală incluzivă, cu implicarea companiilor și societății civile, se pot maximiza beneficii (informație liberă, creștere globală) și minimiza riscurile (reguli contra ciberatacurilor, contra supravegherii de stat abuzive, etc.).

– Constructivism: Constructiviștii explorează modul cum tehnologia reconfigurează identități, norme și discursuri în politica internațională. Ei arată cum internetul a facilitat transnaționalizarea identităților: oameni din țări diferite formează comunități online pe baza intereselor comune (ex. activism climatic global, fandom cultural – K-pop fans mobilizați politic etc.). Aceste legături pot slăbi conceptele tradiționale de inamic între națiuni – ex. tinerii chinezi, americani, europeni împărtășesc cultura pop similară care creează o identitate generațională globală oarecum, atenuând propaganda statală. Totuși, același mediu poate întări tribalismul digital: algoritmii pot crea bule, amplificând naționalism sau extremist. Constructiviștii examinează narațiunile pe rețele: ex. informațiile false propagate de stat rus (like „Ucraina nazistă”), modul cum prind la anumite audiențe vestice – dezvăluie diviziuni identitare interne în țări democratice care pot fi exploatate. Asta complică noțiunea de „națiune” ca actor coerent: societățile devin fărâmițate narativ. Normele de „adevăr” și „expertiză” sunt contestate (epoca post-adevăr). Constructiviștii insistă deci pe bătălia pentru hegemonie discursivă online: cine definește realitatea? – ex. în China, statul menține firewall-ul tocmai ca să controleze narațiunile interne (menținând identitatea de Partid legitim și cenzurând contranarative). În democrații, contranarative conspirative (anti-vaccin, QAnon) testeză reziliența normelor rațional-științifice. Constructiviștii accentuează necesitatea noilor norme despre comportamentul online: ce e acceptabil? (ex. normă: nu interferez în alegerile altui stat prin dezinformare; deocamdată slabă). Ei studiază eforturi emergente: Twitter, Facebook au început să eticheteze conturi media controlate de state, încercare de normare („transparența sursei”). Identitatea hackerilor – mulți se văd ca actori etici fără patrie (Anonymous se implică global când vede injustiții). Interesant, Anonymous au declarat „război” Rusiei după invazia Ucrainei, lovind site-uri guvernamentale ruse – un fel de act de actor transnațional motivat normativ (identitate pro-democrație) contra un stat, complicând paradigmele care ignorau actori non-statali. Constructiviștii argumentează că noțiunea de suveranitate se reinterpretează în era digitală: conceptele de „suveranitate digitală” și „drepturi digitale ale cetățenilor” devin tot mai discutate. Estonia, de exemplu, se promovează ca e-nation, oferind e-rezidență – remodelare a identității statale ca furnizor de servicii globale. Norma confidențialității datelor devine frontieră nouă: UE cu GDPR a încercat să stabilească standard global de protecție a datelor personale (normă ideatică care se răspândește – multe țări adoptă legi similare). Norma de libertate a internetului vs norma de suveranitate digitală e un conflict normativ major: Occidentul vs modelul chinez de internet fracturat. Constructiviștii analizează discursul securitar vs libertarian legat de tehnologie: de ex. SUA și alții au presat companiile să pună „backdoors” în criptarea end-to-end (ca să poată intercepta teroriști), dar normativ comunitatea tech s-a opus în numele dreptului la intimitate (Apple vs FBI caz). E clar deci o negociere de norme între securitate națională și libertăți civile, cu identități profesionale implicate (inginerii consideră confidențialitatea sacrosanctă, agenții de securitate consideră-o obstacol). Constructiviștii observă cum limbajul despre AI e plin de analogii normative („AI benefică” vs „războinică”) – definirea eticii AI e un proces social (e.g. Asilomar AI Principles – experți globali încercând să pună bazele normative ale dezvoltării AI). Temerile populare (ex. Hollywood-ul pictând AI ca pericol – influențează percepții publice) pot genera norme preventive: deja 61% public global se opune roboților ucigași complet autonomi, deci guvernele simt presiune. Constructiviștii cred că discuțiile etice transnaționale (filosofi, ONG-uri, companii) vor forma modul cum statele acționează cu tehnologia. Ex.: NATO a adoptat un cod de utilizare responsabilă a AI militară, reflectând internalizarea unor principii etice. Constructiviștii presupun că dacă statele cred că armele autonome sunt imorale, vor evita utilizarea lor la fel cum au apărut tabuurile la arme chimice sau biologice. Totul e construirea acelui tabu înainte ca tehnologia să devină mainstream. Politica identitară online e alt subiect: diaspora pot influența de departe (ex. diaspora armeană a mobilizat opinia globală în conflictul cu Azerbaidjan). Deepfake-urile, boții, creează incertitudine epistemică, deci normele de verificare devin esențiale. Constructiviștii ar pleda pentru alfabetizare media globală, platforme responsabile (o normative: companiile să modereze conținut pernicios – deja controversa Twitter/FB vs libertate de exprimare). Identitatea companiilor Big Tech evoluează: se văd ca „gardieni ai spațiului informațional”, adoptând uneori decizii cvasi-politice (banarea lui Donald Trump de pe platforme – exemplu fără precedent de actor ne-stat privat cenzurând un șef de stat). Constructiviștii pun întrebări: Ce normă permite companiilor să facă asta? (răspuns: normă emergentă – responsabilitate socială de a preveni incitare la violență). Dar asta contravine conceptului clasic că doar statele reglează spațiul public – e un shift în autoritate legitima. Ar putea duce la noi modele de guvernanță, poate organisme multi-stakeholder la nivel ONU privind conținutul online. Prescripția: dialog intens între guverne, corporații, societate civilă pentru a stabili norme comune despre tehnologie. Ex: inițiativa „Paris Call for Trust and Security in Cyberspace” – o pledoarie multi-stakeholder de 80 țări și sute de entități pentru norme precum ne-atacarea infrastructurii critice civile online. Constructiviștii ar cultiva identitatea de „cetățean digital global”: UNESCO și alte instituții încearcă să promoveze etică globală digitală (privind hate speech, dezinformare etc.). Dacă indivizii încep să se vadă ca parte a unei comunități digitale globale cu responsabilități (nu share fake news, respecta alți useri etc.), comportamentul mediat se poate auto-regla parțial. Dar e o luptă lungă de cultură și educație.

Concluzie: Paradigmele relațiilor internaționale oferă lentile diferite pentru a interpreta lumea contemporană – de la competiția acerbă de putere între state, la rețeaua instituțiilor și interdependențelor care modelează cooperarea, la forța ideilor, normelor și identităților în conturarea comportamentului global, până la deconstruirea critică a raporturilor de putere și inegalitate ce subîntind sistemul. Niciuna singură nu poate explica exhaustiv complexitatea lumii actuale, dar împreună ele ne oferă un set de instrumente analitice complementare. Realismul ne amintește de importanța structurii de putere și a intereselor naționale; liberalismul evidențiază câștigurile cooperării și ingeniozitatea instituțiilor; constructivismul relevă că politica globală este, în esență, ceea ce o facem noi – un produs al ideilor noastre împărtășite; iar teoria critică ne forțează să privim dincolo de fațada oficială, către inechități și tăceri injuste, cerând o ordine mai incluzivă.

În lumea de azi, marcată de o emergentă multipolaritate, de interconectare digitală și de provocări transnaționale fără precedent (clima, sănătate globală), liderii și cetățenii deopotrivă trebuie să navigheze folosind insight-uri din toate aceste perspective. Politica externă eficientă va trebui să țină cont de „realitatea” puterii materiale (așa cum subliniază realiștii), să capitalizeze „posibilitatea” cooperării mutual avantajoase (cum sugerează liberalii), să fie sensibilă la „factorul psihologic și cultural” (indicat de constructiviști) și să urmărească „echitatea și legitimitatea” (cerute de gândirea critică).

În final, viitorul relațiilor internaționale va depinde de modul în care actorii globali vor reuși să folosească aceste instrumente conceptuale pentru a formula politici care nu doar să prevină conflictul, ci și să promoveze cooperarea durabilă și justiția internațională, într-o lume aflată într-o transformare profundă.