Pacea Paxiană

O paradigmă care aspiră să reconfigureze ordinea mondială

În peisajul teoretic al relațiilor internaționale contemporane, Teoria Păcii Paxiene reprezintă o contribuție originală și distinctivă, dezvoltată de grupul de analiști români de la publicația "Dosarele Pax" în 2025. Emergentă din efortul de a răspunde provocărilor unei lumi în rapidă transformare, această construcție teoretică a fost elaborată la intersecția dintre rigoarea academică și necesitatea practică de a oferi instrumente conceptuale pentru navigarea complexității geopolitice post-pandemice.

Originalitatea și forța explicativă a acestei teorii derivă din capacitatea sa de a transcende dihotomiile tradiționale dintre realism și liberalism, materialism și constructivism, universalism și particularism, propunând în schimb un cadru integrator care recunoaște simultan importanța distribuției puterii materiale, rolul instituțiilor și normelor, forța identităților colective și imperativele justiției globale. Spre deosebire de paradigmele dominante care tind să privilegieze o dimensiune a relațiilor internaționale în detrimentul celorlalte, Teoria Păcii Paxiene oferă o abordare pluralistă și stratificată care reflectă mai fidel complexitatea ordinii mondiale contemporane.

Prezentul document își propune să dezvolte și să operaționalizeze cadrul conceptual propus de analiștii "Dosarelor Pax", transformându-l dintr-o construcție teoretică într-un instrument practic pentru analiza și guvernanța relațiilor internaționale. Obiectivul nostru este dublu: pe de o parte, să consolidăm fundamentarea academică a teoriei, situând-o în dialogul mai amplu al disciplinei; pe de altă parte, să elaborăm aplicațiile practice și implicațiile sale normative pentru arhitectura instituțională globală emergentă.

Într-o epocă în care ordinea internațională trece printr-o transformare profundă, contribuția Teoriei Păcii Paxiene, cu originile sale în gândirea strategică românească, oferă nu doar un cadru explicativ pentru înțelegerea dinamicilor contemporane, ci și o viziune prescriptivă pentru configurarea unui sistem internațional mai stabil, echitabil și capabil să răspundă provocărilor existențiale comune ale umanității.

Fundamentare teoretică și contextualizare

Epistemologie și ontologie Paxiană. Teoria Păcii Paxiene propune un nou cadru epistemologic în studiul relațiilor internaționale, combinând orientarea pozitivist-pragmatică cu reflecția critică. Ontologic, teoria recunoaște pluralitatea actorilor (state, instituții internaționale, corporații, societate civilă) și complexitatea structurilor de putere, depășind viziunea stat-centristă simplificată. Lumea este concepută ca o anarhie stratificată, în care sistemul internațional rămâne anarhic (fără un guvern mondial), dar această anarhie este ierarhizată pe niveluri și domenii, în funcție de puterea și rolul actorilor. Astfel, deși realismul clasic vede sistemul internațional ca o anarhie uniformă dominată de state preocupate de putere, paradigma paxiană susține că anarhia operează diferit la nivel global, regional și local, fiind moderată de instituții și norme emergente. Epistemologic, teoria îmbină pragmatismul existențial – o abordare centrată pe rezolvarea problemelor concrete ce amenință existența colectivă (război nuclear, colaps climatic, pandemii) – cu o perspectivă critic-reflexivă asupra surselor de conflict, insistând că o cunoaștere în relațiile internaționale trebuie să servească bunul comun (în spiritul tezei lui Cox conform căreia „teoria este întotdeauna pentru cineva și pentru un scop”, deci nu neutră).

Contextul geopolitic post-2020. Teoria Păcii Paxiene s-a ivit pe fondul transformărilor profunde de după 2020, când ordinea mondială a intrat într-o fază de incertitudine accentuată. Pandemia COVID-19 a evidențiat interdependența globală și limitele paradigmelor tradiționale: nici realismul bazat pe competiție statală, nici liberalismul instituțional optimist nu au reușit singure să ofere soluții adecvate unei crize globale de sănătate. În paralel, competiția strategică între marile puteri – în special rivalitatea SUA-China și reînvierea conflictualității în Europa odată cu invazia Ucrainei din 2022 – a generat un risc de fragmentare a ordinii internaționale. Lumea se confruntă cu o alegere fundamentală: „să continue confruntarea neîngrădită între marile puteri sau să coopereze pentru a aborda amenințările existențiale la adresa planetei, dar nu ambele”. În acest context, Teoria Păcii Paxiene se revendică drept o paradigmă integrativă, menită să răspundă “crizei paradigmatice” a relațiilor internaționale post-2020, în care vechile reguli ale ordinii liberale sunt contestate, iar noile provocări globale (schimbări climatice, riscuri tehnologice, crize umanitare) cer o reconceptualizare a păcii și securității. Emergența teoriei poate fi legată de eforturile de a depăși „ordinea bazată pe reguli” neadaptată și de a imagina o „pace Paxiană” bazată pe cooperare pragmatică între actori diverși și recunoașterea interdependenței lor asimetrice.

Sinteza și transcenderea paradigmelor tradiționale. Un aspect central al fundamentării teoretice este modul în care teoria paxiană sintetizează elemente din realism, liberalism instituțional, constructivism și teoria critică, transcenzându-le totodată. Ea pornește de la premisa realistă că sistemul este anarhic și că supraviețuirea statelor rămâne un imperativ, dar redefinește conceptul de anarhie ca fiind stratificată, nu uniformă. Realismul oferă astfel diagnoza competiției de putere, pe când Paxianismul recunoaște distribuția inegală a puterii și autorității în sistem – o idee înrudită cu observațiile despre ierarhie în relațiile internaționale (de ex. Lake, 2007, privind existența structurilor de autoritate și dependență în sistemul aparent anarhic). Totodată, teoria paxiană adoptă intuiția liberal-instituționalistă conform căreia cooperarea este posibilă și necesară în anumite condiții, instituțiile jucând un rol cheie în atenuarea insecurității. Keohane și Nye au arătat că, chiar într-o lume de actori raționali egoiști, pot apărea „aranjamente instituționalizate care promovează cooperarea”, compatibile cu presupozițiile realiste. Teoria Paxiene duce mai departe acest argument, susținând că instituțiile trebuie reformate și recalibrate multidimensional pentru a reflecta noile centre de putere și pentru a gestiona interdependența complexă.

Din constructivism, paradigma Paxiană preia ideea că normele, percepțiile și identitățile contează în modelarea intereselor și comportamentelor statelor. Dacă celebra afirmație a lui Wendt că „anarhia este ceea ce statele fac din ea” sublinia caracterul social-construit al politicii de putere, Teoria Păcii Paxiene adaugă că modul în care statele (și alți actori) concep ierarhiile legitime și responsabilitățile reciproce poate transforma dinamica anarhiei stratificate. Astfel, paradigma integrativă nu vede structura de putere ca dată imuabil, ci ca pe ceva ce poate fi renegociat prin practici mutual-agreate și prin emergența unui „contract social global” implicit. În plus, teoria paxiană are afinități cu teoriile critice și post-coloniale în măsura în care contestă status quo-ul și distribuția inegală a puterii. Ea caută să transcendă ordinea existentă dominată de interesele marilor puteri și ale Nordului global, promovând emanciparea și justiția globală ca obiective normative. Asemeni perspectivei lui Robert Cox, care argumenta că teoriile convenționale sunt „problem-solving” și mențin ordinea existentă, teoria Paxiană aspiră să fie o teorie critică, adică una care „nu ia ordinea de-a gata, ci o evaluează și o depășește” în căutarea unui aranjament mai echitabil.

Contribuția distinctă la literatura de relații internaționale. Teoria Păcii Paxiene își revendică originalitatea prin faptul că propune un cadru holistic pentru studierea păcii și conflictului într-o lume globalizată, marcând o posibilă schimbare de paradigmă în disciplina Relațiilor Internaționale. Spre deosebire de teoriile clasice focalizate fie pe conflictul interstatal (realism), fie pe cooperarea instituțională (liberalism) sau pe construcția socială a politicii globale (constructivism), Paxianismul încearcă să integreze dimensiunile de putere, interdependență și normativitate într-un singur model coerent. Literatura de specialitate cunoaște și alte eforturi eclectice sau integrative – de pildă, abordările English School ce combină realismul cu elemente normative (societatea internațională), sau lucrările lui Keohane menționate, care au „încercat să îmbine realismul și liberalismul” pentru a explica interdependența contemporană. Totuși, teoria Paxiană pretinde a merge mai departe prin introducerea unor concepte noi (precum anarhia stratificată sau pragmatismul existențial) care reconfigurează modul de înțelegere a păcii – nu doar ca absență a războiului între marile puteri (Pax Romana/Americana tradițională), ci ca echilibru dinamic multidimensional într-o comunitate mondială diversă. Contribuția sa distinctă constă în oferirea unui limbaj comun și a unui cadru analitic ce permit factorilor de decizie să abordeze concomitent probleme de securitate, dezvoltare și guvernanță globală, evitând fragmentarea analizelor. Prin aceasta, teoria adaugă literaturii de relații internaționale o perspectivă actualizată la secolul XXI, când amenințările nu mai pot fi compartimentate iar pacea durabilă necesită soluții integrate.

2. Operaționalizarea conceptelor cheie

Un set coerent de concepte fundamentale stă la baza Teoriei Păcii Paxiene. Pentru a face teoria utilă cercetării empirice și practicii politice, aceste concepte trebuie clar definite și operaționalizate, astfel încât să poată fi măsurate și evaluate în lumea reală. În continuare, definim principalele concepte – anarhie stratificată, putere multidimensională, interese stratificate, interdependență asimetrică complexă și pragmatism existențial – și propunem modalități de măsurare a lor, inclusiv indici compoziți și cadre analitice de evaluare.

Anarhie stratificată. Acest concept descrie structura de bază a sistemului internațional în viziunea paxiană. Anarhia stratificată înseamnă că, deși nu există o autoritate centrală globală (aspectul anarhic), relațiile internaționale nu sunt plate, ci organizate pe niveluri ierarhice și sfere de influență. Practic, sistemul global este compus din mai multe subsisteme regionale și domeniale (securitate, economic, tehnologic, cultural) în care regulile și distribuția de putere variază. De exemplu, în domeniul securității militare se manifestă o ierarhie clară a marilor puteri nucleare vs. state non-nucleare; în cel economic, instituții precum FMI/Banca Mondială imprimă o anumită ordine care constrânge statele mai slabe. Pentru a operaționaliza anarhia stratificată, se pot identifica niveluri analitice (global, regional, național, sub-național) și domenii sectoriale (securitate, economie, mediu, etc.), apoi se pot măsura gradul de ierarhizare în fiecare. Un posibil indice ar putea fi Indicele de Ierarhie Globală, care să combine: distribuția puterii (ex. ponderea primelor 5 state în cheltuieli militare globale și PIB global), gradul de instituționalizare (ex. existența unor organizații regionale eficiente) și gradul de acceptare a autorității (ex. % state care acceptă jurisdicția CPI sau a altor regimuri). Un asemenea indice ar cuantifica cât de pronunțată este stratificarea ordinii internaționale – valori ridicate indicând un sistem concentrat în jurul câtorva poli dominanți, valori scăzute indicând o anarhie mai difuză.

Putere multidimensională. Teoria Paxiană definește puterea în termeni multidimensionali, nuanțând abordarea realistă tradițională centrată pe puterea militară. Puterea multidimensională a unui actor (de regulă statal, dar nu numai) include cel puțin: putere militară (hard power, ex. capacități militare, forță nucleară), putere economică (PIB, controlul resurselor, influență financiară), putere tehnologică (nivel de inovație, controlul tehnologiilor critice precum AI, spațiu, cibernetic), putere soft sau culturală (capacitatea de a influența prin idei, valori, diplomație publică) și putere instituțională/normativă (capacitatea de a stabili reguli și de a conduce instituții internaționale). Pentru a operaționaliza acest concept, se propune construirea unui Index compozit al Puterii Multidimensionale (IPM), care să integreze indicatori cantitativi pe fiecare dimensiune. De exemplu: cheltuieli militare și indice de capacitate militară (pentru hard power), PIB și volumul comerțului (pentru economic), număr de patente high-tech și investiții R&D (tehnologic), sondaje globale de opinie și număr de organizații culturale internaționale (soft power), numărul de poziții de conducere deținute în organizații internaționale și participarea la tratate (putere instituțională). IPM ar oferi un scor holistic per actor, evidențiind că, de pildă, o țară ca China are putere economică și tehnologică în creștere, în timp ce SUA încă excelează la putere militară și soft, iar UE dispune în special de putere normativ-instituțională. Astfel de măsurători permit evaluarea echilibrului multidimensional la nivel global sau regional – o condiție pentru Pacea Paxiană fiind echilibrarea acestor dimensiuni, astfel încât niciun actor să nu domine categoric pe toate planurile.

Interese stratificate. Dacă realismul clasic presupune că statele își urmăresc interesul propriu definit îngust (de regulă, supraviețuire și putere), teoria Paxiană introduce conceptul de interese stratificate. Acesta sugerează că actorii posedă mai multe niveluri de interese, ierarhizate de la imediat la global. Un stat, de exemplu, are interese naționale imediate (securitatea teritorială, bunăstarea cetățenilor săi), dar și interese regionale (stabilitatea vecinătății, acces la piețe regionale) și interese globale/existențiale (menținerea unui climat stabil planetar, prevenirea proliferării nucleare, sănătatea publică globală etc.). Prin stratificare, teoria evidențiază că statele (și alți actori) acordă priorități diferite acestor niveluri de interese, iar adesea apare un conflict sau un dilema trade-off între ele – de exemplu, interesul economic național de a exploata combustibili fosili vs. interesul global climatic de decarbonizare. Pentru a măsura interesele stratificate, se poate recurge la analiza calitativă a documentelor de strategie națională (care adesea indică priorități pe termen scurt vs. angajamente pe termen lung) și la indice de congruență a politicilor: un indice care evaluează cât de aliniată este politica externă a unui stat cu interesele globale comune. De pildă, s-ar putea cuantifica contribuțiile la bunuri publice globale (trupe în misiuni de pace, fonduri la inițiative climatice, asistență pentru dezvoltare) vs. politicile de egoism național. Un Scor de Aliniere Paxiană ridicat ar însemna că statul respectiv își calibrează interesele naționale în armonie cu interesele comune (ex.: aderă la regimul de non-proliferare, respectă reguli comerciale echitabile, participă la soluționarea conflictelor regionale), pe când un scor scăzut indică un actor care își urmărește strict avantajul propriu chiar în detrimentul bunăstării colective.

Interdependență asimetrică complexă. Preluând conceptul de complex interdependence al liberalilor Keohane și Nye, teoria Paxiană subliniază că interdependența globală actuală este deosebit de complexă (implicând legături multiple – economice, tehnologice, de mediu – între state și societăți) și asimetrică (costurile și beneficiile interdependenței nu sunt distribuite uniform). Interdependența asimetrică complexă se referă la faptul că toți depindem unii de alții într-o măsură, dar unii depind mai mult: de exemplu, statele mici exportatoare depind critic de accesul pe piața marilor puteri, în timp ce marile economii au o vulnerabilitate mai redusă la perturbări externe (dar totuși prezentă, cum a arătat criza lanțurilor de aprovizionare în pandemie). Pentru a operaționaliza acest concept, se pot folosi indicatori de dependență reciprocă precum ponderea comerțului exterior în PIB, dependența de importuri de energie/alimente, expunerea la rețele financiare globale, dependența de un furnizor dominant (ex. procentul de echipamente 5G furnizate de o singură țară). Asimetria poate fi captată prin diferențele între aceste valori: de pildă, dacă 40% din exporturile țării A merg spre țara B, dar doar 5% din exporturile lui B merg spre A, interdependența este foarte asimetrică în favoarea lui B. Indicele de Interdependență Asimetrică ar putea agrega astfel de raporturi bilaterale și multilaterale, evidențiind unde există vulnerabilități de complex interdependence. Teoria Paxiană sugerează că pacea paxiană este mai probabilă când interdependența, deși complexă, are mecanisme de compensare și asigurare – adică actorii recunosc asimetriile și creează instrumente de protecție pentru cei vulnerabili (fonduri de ajutor, clauze de siguranță, diversificare de parteneri). Măsurarea acestor mecanisme (ex. existența unui fond de ajustare pentru țări afectate de șocuri comerciale) poate completa evaluarea gradului de interdependență paxiană.

Pragmatism existențial. Un concept mai degrabă normativ-operativ, pragmatismul existențial desemnează atitudinea actorilor care, confruntați cu amenințări existențiale comune, aleg să adopte soluții pragmatice, depășind ideologiile sau interesele înguste. Este o orientare către supraviețuirea colectivă și progresul comun, care privilegiază acțiunea coordonată și compromisurile reciproce atunci când miza este existențială (ex. evitarea unui război nuclear, prevenirea colapsului ecologic, gestionarea unei pandemii mortale). Operaționalizarea acestui concept poate părea abstractă, dar se poate aproxima prin analiza de discurs și comportament: de exemplu, căutăm în discursurile liderilor și documentele oficiale referiri la “destin comun al umanității”, “colaborare în fața amenințărilor existențiale” etc., și observăm dacă retorica se traduce în politici concrete (ratificarea acordurilor globale, respectarea lor chiar cu costuri interne). Un alt mod este definirea unui Indice de Pragmatism Global, care să măsoare implicarea unui actor în inițiative menite a aborda probleme existențiale: participarea la Acordul de la Paris (climă), la tratatele de dezarmare nucleară, la mecanismele OMS de prevenire a pandemiilor, la forurile de guvernanță a internetului și inteligenței artificiale etc. De pildă, un stat care își asumă ținte ambițioase de reducere a emisiilor, contribuie la fonduri climatice pentru țările sărace și investește în diplomație preventivă de securitate ar demonstra pragmatism existențial ridicat. La polul opus, un actor care blochează constant acțiunile colective sau se retrage din acorduri globale (motivând suveranitatea absolută sau costuri pe termen scurt) ar avea un scor scăzut la acest indice. Teoria Păcii Paxiene postulează că sporirea pragmatismului existențial (adică a înclinației actorilor de a coopera pentru supraviețuire comună) este esențială pentru atingerea și menținerea păcii paxiene.

Cadrul analitic integrat și măsurarea “Păcii Paxiene”. Având aceste concepte operaționalizate, putem contura un cadru analitic pentru evaluarea empirică a gradului de Pace Paxiană într-un anumit context regional sau global. Un asemenea cadru ar include indicatorii menționați organizat pe piloni:

• Pilonul I: Echilibrul de putere multidimensională – măsurat prin IPM agregat la nivelul sistemului (varianța sau indicele Herfindahl pe scorurile de putere ale principalilor actori). Un echilibru mai mare (distribuție mai echitabilă) sugerează condiții mai propice păcii paxiene.

• Pilonul II: Calitatea interdependenței – evaluată prin Indicele de Interdependență Asimetrică și existența mecanismelor de management al interdependenței (acorduri comerciale echitabile, asistență reciprocă). O interdependență gestionată cooperant reduce tentația de conflict.

• Pilonul III: Alinierea intereselor – prin Scorul de Aliniere Paxiană (cât de mult își armonizează actorii interesele naționale cu cele globale). Un scor ridicat indică percepția unui interes comun mai puternic, element central păcii paxiene.

• Pilonul IV: Angajament instituțional și normativ – se poate construi un indice al instituționalizării paxiene, care măsoară gradul de participare la instituții și regimuri globale-cheie și adaptabilitatea acestora (reforme adoptate, noi instituții create pentru probleme emergente).

• Pilonul V: Pragmatism existențial – măsurat prin Indicele de Pragmatism Global, indicând disponibilitatea actorilor de a acționa concertat pentru a preveni catastrofe globale.

Acest cadru poate fi reprezentat vizual sub forma unei diagrame radar sau a unui “tablou de bord” al păcii paxiene, unde fiecare pilon reprezintă o axă. Astfel, un sistem internațional care se apropie de idealul paxian ar avea un “poligon” aproape circular (performanță echilibrată și ridicată pe toți pilonii). În schimb, regiuni sau perioade ale ordinii mondiale pot prezenta deficite – de exemplu, perioada Războiului Rece avea Pilonul I destul de echilibrat (bipolaritate militară), dar Pilonul II redus (interdependență economică scăzută) și Pilonul III slab (interese global-comune subordonate competiției ideologice). Prin cuantificarea acestor concepte, Teoria Păcii Paxiene devine testabilă și aplicabilă, permițând cercetătorilor să compare diferite regiuni sau epoci și decidenților să identifice “deficitele de pace paxiană” ce trebuie remediate prin politici specifice.

3. Arhitectura instituțională pentru implementare

Pentru ca principiile Păcii Paxiene să fie puse în practică, este necesară o arhitectură instituțională adecvată la nivel global și regional. Aceasta implică atât reformarea instituțiilor existente (precum ONU și instituțiile financiare internaționale), cât și crearea unor mecanisme noi, inovative, care să realizeze echilibrarea multidimensională, instituționalizarea adaptativă a cooperării și recunoașterea reciprocă diferențiată a diversității actorilor. În această secțiune, vom schița arhitectura instituțională optimă și vom analiza reformele cheie necesare, propunând mecanisme concrete de implementare a principiilor Paxiene în guvernanța globală.

Reforma și consolidarea ONU. Organizația Națiunilor Unite rămâne pivotul ordinii internaționale și cel mai cuprinzător for de cooperare globală – “multilateralismul este cel mai eficient sistem de a aborda provocările globale”, au reafirmat liderii lumii. Totuși, pentru a susține Pacea Paxiană, ONU trebuie adaptată la realitățile secolului XXI. În primul rând, reforma Consiliului de Securitate este esențială. Configurația actuală a Consiliului (cinci membri permanenți cu drept de veto, moștenită din 1945) nu mai reflectă distribuția actuală a puterii și nici principiul recunoașterii diferențiate. Este necesară extinderea reprezentativității (incluzând economii emergente majore din Sud, ex. India, Brazilia, Africa de Sud, posibil o voce permanentă pentru Africa și lumea islamică) și limitarea utilizării abuzive a veto-ului în situații de atrocități masive. O configurație reformată care să fie “percepută cu adevărat reprezentativă de toate statele membre” ar spori legitimitatea și eficacitatea Consiliului. De asemenea, introducerea unor mecanisme de veto colectiv sau suspendarea dreptului de veto în cazuri de genocid sau crize climatice ar fi măsuri de instituționalizare adaptativă, permițând comunității internaționale să acționeze unitar când interesul existențial comun o cere.

În al doilea rând, Adunarea Generală și agențiile specializate ONU pot fi împuternicite să joace un rol mai activ în echilibrarea multidimensională a guvernanței. De exemplu, se poate imagina crearea sub egida ONU a unui Consiliu pentru Securitate Umană și Existențială, care să includă atât state, cât și reprezentanți ai societății civile și ai comunității științifice, mandatat să monitorizeze riscurile globale (pandemii, schimbări climatice, inteligența artificială) și să emită alerte timpurii și recomandări de acțiune. Acest organ ar institutionaliza pragmatismul existențial, concentrându-se pe provocările care depășesc granițele statelor. O altă inovație ar putea fi Consiliul de Multipolaritate Echilibrată – un forum periodic în care marile puteri și puterile mijlocii discută măsuri de evitare a curselor înarmărilor în noile domenii (spațiu, cibernetic, hipersonic) și de menținere a echilibrului de putere pe dimensiuni diferite. Un asemenea organism ar formaliza echilibrarea multidimensională, prevenind dominanța unilaterală (de exemplu, prin acorduri de tip “nelocalizare de arme în spațiul cosmic” sau “acord de neproliferare a algoritmilor letali de AI”).

Instituțiile financiare internaționale și dezvoltarea. Principiile Paxiene cer și reforme substanțiale în arhitectura financiară globală (FMI, Banca Mondială, OMC). În spiritul justiției globale și reechilibrării Nord-Sud, țările emergente și în curs de dezvoltare trebuie să aibă o voce mai puternică în aceste instituții, iar politicile acestora să încurajeze interdependența simbiotică, nu relațiile de dependență strictă. Astfel, se propune recalibrarea sistemului de vot și guvernanță la FMI/BM (de ex. creșterea cotelor de vot pentru Asia, Africa, America Latină, reflectând noua pondere economică) și crearea unor instrumente financiare Paxiene: fonduri internaționale pentru tranziția ecologică, mecanisme de restructurare echitabilă a datoriilor suverane, taxe globale (ex. o taxă pe carbon sau tranzacții financiare) administrate de ONU pentru bunuri publice globale. Aceste reforme ar operationaliza responsabilitatea globală în materie economică, împăcând suveranitatea statelor cu nevoia de acțiune colectivă. De asemenea, OMC ar trebui să integreze mai ferm standarde sociale și de mediu, creând un cadru de interdependență complexă echitabilă (de ex. reguli care să prevină dumping-ul ecologic sau exploatarea forței de muncă, și în același timp acorduri preferențiale pentru statele vulnerabile). Prin asemenea ajustări, arhitectura financiară internațională devine mai adaptativă și capabilă să susțină pacea paxiană prin reducerea inegalităților care alimentează tensiuni Nord-Sud.

Organizații regionale și ordinea stratificată. În viziunea Paxiană, organizațiile regionale (UE, ASEAN, UA, OAS, Liga Arabă ș.a.) joacă un rol vital ca verigi intermediare între nivelul național și cel global, contribuind la anarhia stratificată cu elemente de ordine și guvernanță la nivel “mezosistemic”. Arhitectura instituțională optimă presupune consolidarea acestor organizații și interconectarea lor cu ONU într-un sistem policentric. De exemplu, Consiliul de Securitate ar putea formaliza parteneriate cu organizațiile regionale: UA și Liga Arabă implicate în rezolvarea crizelor africane și din Orientul Mijlociu, OSCE în Europa de Est, ASEAN în Asia de Sud-Est etc., astfel încât menținerea păcii să fie un efort co-determinat. Capitolul VIII al Cartei ONU deja recunoaște rolul organizațiilor regionale, dar implementarea sa poate fi dusă mai departe prin “instituționalizare adaptativă” – de pildă, prin alocarea de resurse ONU dedicate sprijinirii misiunilor de pace conduse de africani, sau prin includerea liderilor regionali în structuri decizionale globale atunci când se discută probleme ale regiunii lor. Acest model de guvernanță multinivel asigură recunoaștere diferențiată: marile puteri recunosc influența și expertiza actorilor regionali în zonele lor, iar statele mai mici primesc garanția că interesele lor regionale nu sunt ignorate la masa marilor decizii.

Mecanisme concrete propuse. Pentru a ilustra modul de funcționare al arhitecturii instituționale Paxiene, iată câteva mecanisme concrete ce decurg din principiile teoriei:

• Echilibrare multidimensională instituționalizată: Crearea unui Indice al Echilibrului Global (menționat anterior) monitorizat anual de un Panel Independent (format din experți numiți de ONU și think-tank-uri globale). Atunci când indicele arată acumularea unui dezechilibru periculos pe o dimensiune (ex. o cursă a înarmărilor tehnologice fără reglementări), Panelul ar emite recomandări și ar putea convoca o Conferință Paxiană specială între principalii actori pentru a negocia măsuri de contrabalansare (asemenea conferințelor de control al armamentelor din trecut, dar extinse și la dimensiuni economice sau ecologice).

• Instituționalizare adaptativă: Introducerea în statutele organizațiilor importante a unor clauze de revizuire periodică și mecanisme de feedback. De exemplu, Consiliul de Securitate ONU ar putea avea o clauză ca la fiecare 20 de ani să revizuiască componența și regulile (permițând adaptarea fără a aștepta crize majore). FMI și BM ar putea avea mecanisme de ajustare automată a cotelor pe baza evoluțiilor economice globale, reducând necesitatea negocierilor politice ad-hoc. Aceste dispozitive fac instituțiile mai suple și receptive la schimbare, deci capabile să integreze noi actori emergenți (ex. recunoașterea rolului Indiei sau Nigeriei pe măsura creșterii lor economice).

• Recunoaștere reciprocă diferențiată: În practică, acest principiu s-ar traduce prin acorduri de coeziune în diversitate – similare până la un punct conceptului UE de “unitate în diversitate” dar la scară globală. De exemplu, un Protocol al Civilizațiilor sub egida UNESCO ar putea stabili liniile directoare ale respectului reciproc între diferite valori și sisteme politice, afirmând angajamentul comun la anumite valori universale (demnitatea umană, pacea) dar permițând interpretări locale. Totodată, recunoașterea diferențiată s-ar aplica și statelor cu capacități diferite: principiul responsabilităților comune dar diferențiate din regimul climatic poate fi extins la alte arii (tehnologie – statele avansate își asumă să împartă beneficiile AI cu cele slab dezvoltate; sănătate – țările bogate sprijină sistemele medicale ale celor sărace etc.). Mecanisme precum platforme de partajare a tehnologiei (licențe deschise pentru tehnologii verzi și medicale esențiale) sau schimburi de cote de emisie sunt exemple de instituționalizare a unei solidarități diferențiate.

Guvernanța provocărilor existențiale comune. Un element arhitectural nou propus de teoria Paxiană este instituționalizarea guvernanței pentru “riscurile existențiale”. S-ar putea înființa un Consiliu Global pentru Viitorul Umanității, care să reunească țări, organizații internaționale și actori non-statali relevanți (companii de tehnologie, comunitatea științifică, ONG-uri) pentru a gestiona provocări ca schimbarea climatică, pandemiile, inteligența artificială avansată, riscurile spațiale (asteroizi) etc. Acest Consiliu ar lucra în strânsă legătură cu agențiile ONU specializate (OMS, PNUD, UNEP, ITU etc.), dar ar avea mandatul specific de a coordona politicile la nivel înalt privind aceste riscuri. De pildă, ar putea propune tratate-cadru cu caracter hard law pentru AI (similar cu regimul schimbărilor climatice) sau mecanisme permanente de finanțare pentru răspuns rapid la pandemii. Configurația instituțională ar putea fi una multi-palon – un organ de experți științifici care evaluează riscurile (similar IPCC pentru climă, dar extins la alte riscuri), un for decizional interguvernamental (să zicem, Adunarea Viitorului), și un secretariat puternic care să asigure follow-up. Astfel s-ar împlini principiul Paxian al pragmatismului existențial în termeni instituționali: nu am lăsa cooperarea în aceste domenii vitale la voia întâmplării sau a negocierilor ad-hoc, ci am crea infrastructura de guvernanță necesară pentru un răspuns colectiv susținut.

În concluzie, arhitectura instituțională pentru Pacea Paxiană combină reforme ale structurilor existente (în direcția reprezentativității, echilibrului și adaptabilității sporite) cu instituții noi focalizate pe marile provocări și pe coordonarea multipolară. Această arhitectură policentrică și flexibilă ar sta la baza unei guvernanțe globale capabile să prezerve pacea într-un mediu internațional divers și dinamic.

4. Studii de caz și aplicații concrete

Pentru a demonstra valoarea explicativă și aplicabilitatea practică a Teoriei Păcii Paxiene, este esențial să o aplicăm la studii de caz specifice. În această secțiune, vom analiza trei domenii majore – guvernanța climatică, securitatea în Indo-Pacific și tehnologia/Inteligența Artificială – prin prisma principiilor paxiene, ilustrând cum ar fi interpretate problemele actuale și ce soluții alternative ar putea reieși. De asemenea, vom realiza o scurtă analiză retrospectivă a unor crize recente (pandemia COVID-19, criza ucraineană) pentru a evidenția ce abordări diferite ar fi putut fi adoptate și vom schița scenarii prospective privind aplicarea principiilor Paxiene în prevenirea sau gestionarea unor conflicte viitoare.

4.1 Guvernanța climatică globală. Schimbările climatice reprezintă una dintre cele mai stringente amenințări existențiale la adresa umanității, necesitând cooperare globală fără precedent. Din perspectivă Paxiană, guvernanța climatică suferă în prezent de un deficit de pragmatism existențial: deși comunitatea internațională a recunoscut prin Acordul de la Paris 2015 importanța problemei, acțiunile rămân fragmentate, întârziate și adesea subminate de interese naționale pe termen scurt. Teoria Paxiană ar diagnostica situația astfel: interdependența asimetrică este evidentă – țările insulare mici și cele sărace suportă consecințe disproporționate ale încălzirii globale, deși au contribuit cel mai puțin la emisii, în timp ce marile puteri emergente (China, India) insistă pe dreptul la dezvoltare economică (interese naționale imediate) chiar dacă asta tensionează interesul global climatic. Un concept-cheie aplicat aici este cel al intereselor stratificate: Acordul de la Paris a recunoscut principiul responsabilităților comune dar diferențiate, însă reconcilierea suveranității energetice cu responsabilitatea globală rămâne dificilă.

O analiză Paxiană ar arăta că anumite elemente pozitive există: instituții ca ONU – Convenția Cadru pentru Schimbări Climatice (UNFCCC) și IPCC creează o bază normativă și științifică solidă (bază pentru pragmatism existențial), iar instrumente financiare precum Fondul Verde pentru Climă sunt pași către echilibrarea asimetriilor Nord-Sud. Cu toate acestea, puterea multidimensională se manifestă și în domeniul climatic – de exemplu, puterea tehnologică a unor state în tehnologii verzi (EU lider în energie regenerabilă, China în producție de panouri solare) le conferă influență în negocieri. Teoria Păcii Paxiene ar sugera următoarele soluții concrete pentru îmbunătățirea guvernanței climatice:

• Echilibrare instituțională: înființarea sub egida Consiliului pentru Viitorul Umanității (propus la secțiunea 3) a unui Mecanism de Răspuns de Urgență Climatică, care să poată impune automat (prin acord prealabil al statelor) anumite măsuri în fața unor praguri critice (ex: dacă încălzirea depășește 1,5°C, se activează automat contribuții majorate la Fondul Verde sau un moratoriu temporar pe noi exploatări de combustibili fosili). Acest mecanism ar reprezenta pragmatismul existențial instituționalizat, reducând dependența de negocieri politice lente.

• Recunoaștere diferențiată cu compensare: aplicarea mai robustă a principiului diferențierii prin pacte climatice regionale paxiene. De exemplu, un pact Asia de Sud (India, Bangladesh, Nepal) prin care India se angajează la obiective mai ambițioase de energie regenerabilă în schimbul unei asistențe tehnologice și financiare masive din partea marilor emițători istorici (SUA, Europa). Asta creează interdependență pozitivă: Nordul recunoaște dreptul la dezvoltare al Sudului, Sudul recunoaște responsabilitatea globală, ambele părți fiind legate de un schimb echitabil.

• Abordare stratificată a intereselor: integrarea obiectivelor climatice în strategiile de securitate națională (punând interesul existențial pe același plan cu cel de securitate imediată). Un exemplu de bună practică e recenta declarare de către SUA a schimbărilor climatice ca problemă de securitate națională. În termeni Paxieni, asta înseamnă ridicarea interesului global (stabilitatea climatică) la rang de interes național. Dacă toate marile economii ar proceda similar – să vadă reducerea emisiilor ca parte din interesul lor stratificat – cooperarea ar deveni mai facilă. Un indicator de aliniere Paxiană în domeniul climatic ar fi: câte state au ținte net-zero înscrise în lege internă și câte alocă >1% din PIB anual pentru finanțare verde globală.

• Studiu de caz aplicat: Cooperarea UE-China în domeniul schimbărilor climatice poate fi analizată Paxian. UE, deși are tensiuni comerciale cu China, a menținut dialogul climatic și parteneriate tehnologice (ex. inițiative comune pe energia verde). Prin lentila Paxiană, UE acționează în spiritul pragmatismului existențial, recunoscând că niciun progres climatic global nu e posibil fără cel mai mare emițător. China, la rândul său, și-a stratificat interesele: după o perioadă axată strict pe creștere economică (interes național imediat), acum a integrat obiective de mediu (promisiunea atingerii vârfului emisiilor în 2030 și neutralitate carbon în 2060). Dacă acest modus vivendi pragmatic continuă, cu instituționalizarea dialogului (ex. prin platforme ONU dedicate unde UE și China co-prezidează grupuri de lucru climatice), am putea vedea conturându-se elemente ale Păcii Paxiene: mari puteri cooperând dincolo de diferențe ideologice pentru un bine comun.

4.2 Securitatea în Indo-Pacific. Indo-Pacificul a devenit în ultimii ani centrul gravitației geopolitice, cu dinamici complexe ce implică ascensiunea Chinei, răspunsul SUA și al aliaților (Japonia, Australia, India prin Quad, AUKUS), precum și poziția ASEAN și a altor state din regiune. Un analist Paxian ar observa că în Indo-Pacific asistăm la o reconfigurare a anarhiei stratificate: ordinea regională este contestată, China aspirând la un rol de hegemon regional (creând potențial o ierarhie regională), în timp ce SUA încearcă să mențină un echilibru de putere favorabil și un statut de garant extern (amintind de “Pax Americana” în Pacificul post-1945). Statele medii precum India, Australia, Japonia își calibrează interesele între cooperare economică cu China și securitate cu SUA – exemplu clar de interese stratificate și de interdependență asimetrică (dependență economică de China vs. dependență de securitate de umbrela americană).

Aplicând Teoria Păcii Paxiene, am evalua că actuala arhitectură de securitate în Indo-Pacific este incompletă și riscantă, deoarece se bazează preponderent pe alianțe militare și echilibre de putere clasice (realism pur), fără un cadru inclusiv care să integreze toate marile interese (lipsă de instituționalism liberal) și fără încredere reciprocă (normele comune sunt slabe, în afara dreptului internațional maritim). Totodată, competiția narativelor (democrație vs. autoritarism) indică și un clivaj ideational (constructivist) ce complică situația. Ce soluții ar propune paradigma Paxiană?:

• Arhitectură de securitate incluzivă: Teoria Paxiană ar susține crearea unei Organizații de Securitate Indo-Pacifică care să includă toți actorii relevanți, inclusiv China și ASEAN, nu doar coaliția pro-americană. Aceasta ar putea fi o extindere sau reinventare a Forumului ASEAN de Securitate Regională (ARF) către un “Consiliu de Securitate Indo-Pacific”. Scopul: instituționalizarea dialogului de securitate, mecanisme de transparență militară (notificări de exerciții, linii roșii comunicate) și măsuri de consolidare a încrederii (exerciții comune pe subiecte necontroversate: ajutor umanitar, anti-piraterie). Un astfel de forum ar reflecta recunoașterea diferențiată – marile puteri și cele regionale ar sta la aceeași masă, cu ponderi și comitete speciale (de exemplu, un comitet SUA-China-Rusia pentru armamente strategice în regiune, alături de un comitet ASEAN-Quad pentru dispute teritoriale). Deși greu de realizat imediat, aceasta ar fi direcția dezirabilă pentru a evita ca Indo-Pacificul să se scindeze în blocuri rigide.

• Echilibru multidimensional în Indo-Pacific: În locul concentrării exclusive pe naval și militar, Pacea Paxiană ar cere un echilibru economic și tehnologic. Inițiative precum CPTPP (Parteneriatul Trans-Pacific) și RCEP (Regional Comprehensive Economic Partnership) pot fi văzute ca instrumente de echilibrare economică – ele asigură interdependență regională ce descurajează conflictul. Paxianismul ar încuraja SUA să revină în jocul instituțional economic (poate readerarea la CPTPP sau crearea unui cadru de cooperare economică indo-pacific incluziv) pentru a echilibra influența economică a Chinei, nu prin decuplare, ci prin competitivitate constructivă. De exemplu, dacă țările din Asia de Sud-Est beneficiază atât de investiții chineze prin BRI (Belt and Road), cât și de investiții alternative nipono-occidentale (Blue Dot Network ș.a.), atunci dependența asimetrică scade și statele respective au mai multă autonomie – deci anarhia stratificată devine mai puțin constrângătoare sub un hegemon unic.

• Pragmatism existențial aplicat securității regionale: Un scenariu Paxian pentru Indo-Pacific ar insista pe identificarea amenințărilor comune care să unească statele: de pildă, schimbările climatice (care amenință direct insulele Pacificului și zonele de coastă din Asia de Sud) sau dezastrele naturale frecvente. Dacă țările din regiune ar conștientiza prioritar aceste amenințări, ar putea forma coaliții de securitate non-tradițională – ex: un pact regional pentru asistență în caz de dezastre sau pentru protejarea resurselor maritime (pescuit sustenabil, combaterea ridicării nivelului mării). Astfel de cooperări ar construi încredere ce se poate extinde treptat și spre dosare mai sensibile.

• Studiu de caz – Marea Chinei de Sud: Aici, disputele teritoriale între China și aliații SUA (Filipine, Vietnam etc.) au fost un focar de tensiune. O abordare Paxiană ar propune un aranjament de co-suveranitate sau administrare comună a resurselor disputate. De exemplu, transformarea zonei într-o zonă economică comună unde toate părțile își împart beneficiile pescuitului și eventualul petrol/gaz, sub supravegherea ASEAN sau a unei comisii neutre. În paralel, demilitarizarea insulelor artificiale ar putea fi negociată contra unor garanții economice pentru China (de pildă, recunoașterea intereselor sale de navigație liberă și includerea sa în parteneriatele comerciale regionale ca RCEP). Aceasta ar exemplifica pragmatismul peste naționalism – nicio parte nu renunță formal la pretenții de suveranitate (evitând umilința politică), dar cooperează practic pentru pace și prosperitate. Dacă un astfel de aranjament ar reuși, el ar putea servi ca model Paxian de rezolvare a disputelor teritoriale și ar contribui direct la pacea paxiană în Indo-Pacific, evitând un potențial conflict major care ar avea consecințe catastrofale.

4.3 Tehnologia și inteligența artificială (IA). Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale pune probleme de guvernanță globală pentru care nu există încă regimuri solide. Rivalitatea în domeniul AI între SUA și China este adesea comparată cu o nouă cursă a înarmărilor, iar lipsa de reglementare și coordonare internațională generează riscuri (de la amplificarea conflictelor cibernetice, la utilizarea AI în arme autonome letale, până la implicații etice și economice majore). Teoria Păcii Paxiene consideră tehnologia ca o dimensiune crucială a puterii multidimensionale, dar atrage atenția că aici interdependența este dublă: pe de o parte competiție pentru supremație tehnologică, pe de alta faptul că tehnologiile (internetul, rețelele, spațiul cibernetic) sunt transnaționale prin natură și impun cooperare pentru a funcționa. Astfel, anarhia digitală actuală trebuie și ea “îmblânzită” prin instituții și norme.

Aplicația Paxiană în domeniul IA s-ar concentra pe crearea unei infrastructuri de guvernanță globală a tehnologiei. După cum a afirmat Secretarul General al ONU în 2023, este nevoie urgentă de “colaborare globală sporită între stakeholderi și mecanisme de siguranță pentru a ne asigura că IA servește dezvoltării durabile”. În concret, ce ar însemna acest lucru:

• Organisme de guvernanță a IA: O propunere Paxiană ar fi înființarea sub egida ONU a unei Agenții Internaționale pentru Inteligență Artificială (AIIA), analogie cu AIEA (Agenția Atomică). AIIA ar stabili standarde globale pentru dezvoltarea și utilizarea în siguranță a IA, ar efectua evaluări de impact și ar putea oferi un cadru de transparență între marile puteri – de exemplu, un sistem de notificare privind testarea sistemelor de armament autonom bazate pe AI, similar notificărilor de lansare de rachete. Ar putea exista inspectori digitali sau un regim de audit internațional al algoritmilor folosiți de state în domenii critice, pentru a preveni surprize strategice. De asemenea, AIIA ar promova partajarea beneficiilor IA: țările avansate ar putea aloca un procent din economiile create de automatizare către un fond global pentru reducerea decalajului digital.

• Reguli și tratate în domeniul digital: Teoria Paxiană ar impulsiona negocierea unui Tratat privind armele autonome letale (LAWS) care să prevină folosirea necontrolată a IA în război – concept de pragmatism existențial, recunoscând pericolul dacă mașinile decid în chestiuni de viață și moarte. Deja experți și ONG-uri cer o asemenea reglementare. Totodată, un Cod de Conduită Cibernetic global ar fi util: statele să se angajeze să nu atace infrastructuri critice civile prin mijloace cibernetice în timp de pace, și să coopereze la atribuire și sancționarea entităților non-statale care desfășoară atacuri (ex. grupări de hackeri). Acest cod ar fi echivalentul unei Conventii de la Geneva digitale, adaptând vechile norme de război la era cibernetică.

• Implicarea actorilor non-statali: Un aspect inovator al paradigmei Paxiene este accentul pe toți actorii. În tehnologie, corporațiile sunt jucători majori (Big Tech). Orice guvernanță viabilă trebuie să-i includă. Astfel, un Consiliu Multi-actor pentru Tehnologie Sustenabilă ar putea fi creat, reunind state, corporații tech, societate civilă și comunitatea academică. Acest consiliu ar lucra alături de AIIA menționată, oferind expertiză și echilibrând interesele. De exemplu, s-ar putea conveni standarde etice pentru algoritmi (precum transparența și non-discriminarea), iar companiile să fie încurajate să le adopte global, sub monitorizarea societății civile.

• Studiu de caz – rețelele sociale și pacea: Un caz concret: rolul rețelelor sociale în răspândirea urii și dezinformării care pot alimenta conflicte (vezi genocidul Rohingya în Myanmar, unde Facebook a fost folosit pentru incitare). O abordare Paxiană ar recunoaște responsabilitatea comună a atât guvernelor cât și companiilor tech de a gestiona acest pericol transnațional. Un posibil mecanism: un Protocol de Criză Informațională, în care în situații de conflict sau violență etnică incipientă, companiile de social media, sub egida ONU, iau măsuri rapide (crearea unui feed comun cu informații verificate, suspendarea temporară a unor funcționalități de viralizare algoritmică) în colaborare cu agențiile ONU (UNDP, UNESCO) și ONG-uri locale. Astfel de intervenții ar fi controversate din perspectiva libertății de exprimare, dar în viziune Paxiană salvarea de vieți și prevenirea atrocităților primează – exemplu de pragmatism existențial aplicat la securitatea umană. Acest studiu de caz arată că Pacea Paxiană implică și redefinirea unor norme în epoca digitală, punând accent pe justiția globală (dreptul oamenilor la informare corectă și securitate) în paralel cu respectul diferențelor culturale (fără a impune cenzură ideologică, ci intervenind doar contra incitărilor la violență universal condamnabile).

4.4 Analiza retrospectivă a unor crize recente prin prisma Paxiană. Să examinăm pe scurt două crize majore recente: pandemia COVID-19 și războiul din Ucraina, pentru a vedea ce ne-ar spune Teoria Păcii Paxiene despre modul de gestionare și ce alternative ar fi putut exista:

• Pandemia COVID-19 (2020-2021): Aceasta a fost un test de cooperare globală pe care omenirea l-a trecut doar parțial. Din unghi Paxian, pandemia a evidențiat atât interdependența complexă (virusul nu cunoaște granițe, lanțurile globale de aprovizionare afectate etc.), cât și asimetriile (țările bogate au acumulat vaccinuri, cele sărace au rămas în urmă – naționalismul vaccinurilor). Un deficit de pragmatism existențial a fost clar: în loc să acționeze imediat ca o comunitate globală, statele au reacționat în ordine dispersată, uneori competitivă. Mecanismele existente – OMS, inițiativa COVAX – au fost utile dar slabe în fața intereselor naționale. O abordare Paxiană ar fi cerut: întărirea autorității OMS (ex. drept de inspectare rapidă la focarele inițiale, ceea ce a lipsit în China), un acord global prealabil pentru distribuția echitabilă a vaccinurilor (aplicând principiul recunoaștere diferențiată – adică personalul medical și vulnerabil din toate țările vaccinați întâi, înainte de rapeluri în țările bogate) și un task-force al Consiliului de Securitate dedicat pandemiei care să coordoneze logistică, combaterea dezinformării și evitare de blame-game politic. Faptul că la ONU s-a discutat abia târziu despre un armistițiu global și cooperare arată că instituționalizarea nu era pregătită. Teoria Paxiană ar milita ca lecție viitoare pentru un Protocol Pandemic Internațional: la declararea unei pandemii, resursele se pun în comun, brevetele de vaccin pot fi suspendate temporar pentru producție largă, iar statele convin să nu interzică exporturile esențiale. Aceasta e solidaritate instituționalizată, ce ar fi salvat vieți și ar fi întărit ordinea cooperativă (liderii lumii chiar au subliniat că “pandemia a demonstrat că doar cooperarea multilaterală poate depăși provocări globale”). Neîndeplinirea integrală a acestor principii a dus la prelungirea crizei și la pierderea de încredere în multilateralism.

• Războiul din Ucraina (2022-prezent): Invazia rusă în Ucraina a readus războiul interstatal major în Europa, zdruncinând ordinea post-Război Rece. Din unghi Paxian, conflictul reflectă eșecul integrării Rusiei într-o arhitectură de securitate pan-europeană (deci eșecul recunoașterii diferențiate – Rusia, pierzând statutul de superputere, nu a găsit un loc mulțumitor într-o ordine dominată de NATO/SUA, iar Occidentul nu a reușit să creeze un sistem inclusiv). Totodată, normele de bază ale păcii negative (absența războiului) au fost violate, revenindu-se la politica de forță. Ce ar fi putut oferi Teoria Păcii Paxiene? În mod ideal, ar fi prevenit conflictul printr-o abordare pragmatică a preocupărilor de securitate: recunoașterea intereselor stratificate ale tuturor părților. Ucraina are interes național de securitate și autodeterminare, Rusia are interes strategic de a nu avea adversari militari la frontieră, Occidentul are interes normativ de a apăra suveranitatea și dreptul internațional, dar și interes de a evita confruntarea directă cu o putere nucleară. O soluție Paxiană (ipotetică, dacă ar fi fost adoptată înainte de izbucnirea războiului) ar fi fost convocarea unui Congres de securitate european (reamintind de Congresul de la Helsinki 1975, actualizat) unde să se negocieze: statutul Ucrainei (posibil neutralitate garantată internațional + asistență economică masivă, model Finlanda în Războiul Rece), retragerea forțelor ruse din Donbas și pace sub auspiciile ONU, și un nou Pact de Securitate Pan-European ce include Rusia într-un rol consultativ (poate revigorând OSCE). Din nefericire, neîncrederea era prea mare ca un asemenea compromis să fie atins. Odată pornit conflictul, abordarea Paxiană se concentrează pe limitarea escaladării și menținerea canalelor de dialog pentru a pune capăt războiului. Sprijinirea Ucrainei de către Occident poate fi văzută ca necesară pentru a restabili echilibrul de putere (și a preveni succesul agresiunii), dar Teoria Paxiană ar avertiza asupra riscului de escaladare existențială (confruntare NATO-Rusia). Prin urmare, ar susține inițiative de tip: red lines clare comunicate părților (ce e inacceptabil, ex. utilizarea armelor nucleare sau atacul pe teritoriul NATO – liniile acestea au fost menționate public), implicarea unor state neutre ca mediatori (Turcia a jucat un rol în negocierile pentru coridorul cerealier, de ex.), și mai ales conturarea unui scenariu post-conflict viabil care să fie oferit ambelor tabere drept ieșire: pentru Ucraina, garanții de securitate și drum european; pentru Rusia, ridicarea treptată a sancțiunilor dacă respectă un acord de pace și eventual o discuție despre arhitectura de securitate regională. Teoria Păcii Paxiene pune accent pe salvarea feței și soluții non-zero-sum. Fără a intra în detalii complexe, idealul ar fi un acord ce reafirmă principiile ONU (suveranitate, integritate teritorială) dar ține cont și de securitatea indivizibilă (concept drag Rusiei). De pildă, Ucraina sub umbrela UE (economic) dar militar neutră, cu prezență ONU în zonă, iar Rusia renunțând la pretenții imperiale în schimbul reasocierii la cooperare economică. Acestea par îndepărtate în acest moment, dar sunt genul de “gândire Paxiană” ce ar putea ghida diplomația după faza acută a conflictului.

4.5 Scenarii prospective. Pentru a evidenția aplicabilitatea prospectivă a principiilor Paxiene, putem imagina câteva situații conflictuale actuale sau potențiale și modul în care ar fi abordate:

• Conflictul potențial SUA-China asupra Taiwanului: Abordare Paxiană: intensificarea încă de pe acum a eforturilor de diplomație preventivă. Crearea unei Comisii trilaterale SUA-China-Taiwan sub auspiciile unui organism internațional (poate Consiliul de Securitate, deși China e parte, deci poate OPS). Scop: găsirea unui modus vivendi care să păstreze status quo-ul (care asigură pacea de 7 decenii) dar reduce riscul de incident militar. Măsuri ca: acord SUA-China de a limita prezența militară în jurul Taiwanului (China reduce incursiunile aeriene, SUA calibrează vânzările de arme pentru defensivă strictă), Taiwanul se angajează să nu declare independență formal (respectând “o singură Chină” dar cu propria interpretare), iar China se angajează la folosirea exclusivă a mijloacelor pașnice. În paralel, cooperare economică tripartită – ex: un acord de investitii care să includă Taiwanul și China, semnat și de SUA, oferind stimulente economice pentru pace. Teoria Paxiană ar miza pe interdependența economică masivă existentă între China și SUA (și Taiwan ca furnizor de semiconductori indispensabili) ca factor de descurajare, întărit însă de măsuri politice de construire a încrederii.

• Crize viitoare legate de resurse de apă (ex. Râul Nil sau Indo): Principiul Paxian relevant: justiție globală și Nord-Sud. În conflictele de resurse, țările în aval vs. amonte (ex. Egipt vs. Etiopia pe Nil) pot fi mediate prin soluții win-win: investiții internaționale în eficiența apei, acorduri de împărțire care includ compensații economice (dacă un stat cedează din cota sa, primește alt sprijin). O instituție regională a bazinului hidrografic întărită (de ex, Inițiativa Bazinului Nilului upgradată la un tratat obligatoriu) ar fi cheia. Paxianismul adaugă conceptul de pragmatism existențial aici: toate statele recunosc că, într-o lume a schimbărilor climatice, cooperarea pe apă e existențială (nu vrei să transformi Nilul într-un casus belli când ai și problema deșertificării). Așa că preferă compromisuri sustenabile.

• Gestionarea migrației internaționale: Crizele migratorii (siriană, venezueleană etc.) creează tensiuni. O viziune Paxiană ar privi migrația ca pe un fenomen de interdependență umană și ar promova responsabilitatea partajată: țările bogate să ia o cotă de refugiați, țările de tranzit sprijinite financiar, cauzele conflictelor adresate la sursă. Crearea unui mecanism automat de repartizare a refugiaților bazat pe criterii obiective (populație, PIB) în cadrul ONU ar fi o soluție instituțională, evitând negocieri ad-hoc în fiecare criză. De asemenea, un fond global pentru refugiați alimentat proporțional de state arată aplicarea justiției globale (Polonia și Turcia, de ex., care găzduiesc milioane de refugiați, ar primi sprijin robust, reducând inechitățile).

Prin aceste exemple, se vede că Teoria Păcii Paxiene are potențial de aplicare în multiple arii, oferind un unghi de abordare care caută mereu cooperarea pragmatică, echilibrul și recunoașterea intereselor tuturor părților implicate, ca alternativă la scenariile de confruntare zero-sum.

5. Calibrarea normativă și dimensiunea etică

O paradigmă care aspiră să reconfigureze ordinea mondială trebuie să se întemeieze nu doar pe analize pozitive, ci și pe un cadru normativ solid. Teoria Păcii Paxiene își articulează principiile etice în jurul conceptului de „pluralism fără relativism” – o idee conform căreia diversitatea valorilor și sistemelor politice este acceptată și respectată (pluralism), însă acest fapt nu conduce la negarea oricăror standarde comune (evitând relativismul absolut). Cu alte cuvinte, teoria caută să medieze între universalismul rigid (care ignoră diferențele culturale și impune un singur model) și relativismul periculos (care ar justifica orice practică în numele diferenței culturale). În această secțiune, examinăm fundamentele etice ale teoriei, modul de reconciliere a valorilor aflate uneori în conflict (ex. securitate vs. emancipare, suveranitate vs. responsabilitate globală) și implicațiile sale pentru justiția globală, în special în contextul dezechilibrelor Nord-Sud.

Pluralism fără relativism. Această sintagmă, regăsită și în filozofia politică contemporană, se potrivește ca motto normativ al Păcii Paxiene. Aplicat la relațiile internaționale, înseamnă că ordinea paxiană se construiește pe respectul diferențelor – de regimuri politice, religii, ideologii – dar cere concomitent angajament față de un set de principii etice minimale comune. Printre aceste principii se numără: demnitatea umană, non-agresiunea, soluționarea pașnică a disputelor, responsabilitatea de a proteja împotriva atrocităților de masă și grija față de planetă (stewardship ecologic). Teoria Paxiană argumentează că aceste valori pot fi împărtășite transversal, chiar dacă sunt justificate diferit în diverse culturi (de pildă, conceptul confucian de armonie socială poate susține normele de pace, conceptul occidental de drepturi ale omului converge spre demnitate, conceptul african de ubuntu – „umanitatea comună” – justifică solidaritatea). Acest pluralism normativ amintește de modelul “overlapping consensus” al lui John Rawls extins la nivel global: actorii pot fi de acord asupra unor norme de bază chiar dacă pornesc de la doctrine morale diferite. Important este că Teoria Păcii Paxiene respinge atât imperialismul valoric (impunerea cu forța a democrației liberale, de exemplu) cât și cinismul relativist (tolerarea oricăror abuzuri sub pretextul suveranității culturale). O frază cheie ar fi: “pluralismul valoric nu trebuie să devină scut pentru încălcarea demnității umane”.

În practică, acest principiu al pluralismului calibrat se reflectă în politica de recunoaștere reciprocă diferențiată discutată anterior: de exemplu, marile puteri își recunosc sistemele diferite (SUA nu încearcă să transforme China în democrație liberală peste noapte, China nu mai denunță automat orice intervenție umanitară ca ingerință occidentală), dar ambele aderă la reguli comune de conduită (nu anexarea teritoriilor cu forța, nu genocid, etc.). Această abordare are un profund substrat etic: tratarea celuilalt ca egal moral pe scena internațională, chiar dacă nu împărtășește exact aceleași valori, atâta timp cât respectă nucleul de valori comune.

Reconcilierea securitate vs. emancipare. O tensiune normativ clasică în IR este cel dintre securitate (a statelor, ordinii) și emancipare (a indivizilor, grupurilor oprimate). Realismul accentuează securitatea statului și ordinea, pe când teoriile critice (ex. Școala de la Aberystwyth în securitate umană) pun emanciparea oamenilor și eliberarea de constrângeri (sărăcie, opresiune) ca scop final. Teoria Paxiană încearcă un echilibru dialectic între aceste valori: argumentează că adevărata pace durabilă nu poate exista fără securitate și emancipare simultan. Dacă un regim opresiv asigură ordine (securitate de tip negativ), aceasta e o pace a fricii, instabilă și inacceptabilă etic. Pe de altă parte, haosul (lipsa securității) sabotează și emanciparea, căci drepturile nu pot fi exercitate în război civil sau dezastru. Așadar, Pacea Paxiană postulează un concept de securitate lărgită care include dimensiunea umană: nu doar absența conflictului armat, ci prezența condițiilor pentru dezvoltare umană și libertate. Acest concept e apropiat de “securitatea umană” promovată de ONU în anii '90, dar integrat într-o teorie sistemică.

Cum se împacă în practică? Prin principiul subsidiarității și timpului în aplicarea valorilor: Teoria Paxiană ar putea accepta că pe termen scurt prioritatea e să înceteze violența (securitate imediată), dar pe termen mediu-lung ordinea creată trebuie să faciliteze reforme emancipatoare. De exemplu, în tratamentul conflictelor interne: poate fi necesar un acord de pace care să includă și actori problematici (compromis pentru securitate), dar acesta ar trebui să includă prevederi de justiție tranzitorie, alegeri democratice ulterioare, protecția minorităților (elemente de emancipare). Normativ, teoria pledează pentru justiție restaurativă mai degrabă decât retributivă oarbă, astfel ca pacea să nu fie obținută prin impunitate completă (care ar submina credința în valori).

Suveranitate vs. responsabilitate globală. Alt balans etic delicat este între respectul suveranității statelor și conceptul de Responsabilitate de a Proteja (R2P) și responsabilitate față de bunurile comune globale. În epoca post-Westphaliană, suveranitatea absolută e sub presiune: R2P afirmă că dacă un stat își masacrează propriii cetățeni, comunitatea internațională are dreptul/obligația de a interveni (cum a fost justificată intervenția în Libia 2011, de exemplu). Similar, criza climatică obligă statele să accepte limitări ale suveranității lor de dezvoltare (nu pot pur și simplu arde orice combustibil, pentru că afectează pe alții). Teoria Păcii Paxiene sprijină ideea de suveranitate responsabilă, concept conform căruia suveranitatea este un privilegiu condiționat de asumarea unor responsabilități interne (față de propriul popor) și externe (față de planetă și umanitate). Aceasta rezonează cu viziunea lui Kofi Annan și a comisiei ICISS 2001 care au formulat R2P. Diferența ar fi că Paxianismul vrea să instituționalizeze acest principiu în mod echilibrat, astfel încât să nu fie perceput ca instrument al puterilor pentru a interveni arbitrar în statele mai slabe (o critică adusă R2P după Libia). Cum? Prin mecanisme multilaterale imparțiale: de pildă, decizii de intervenție umanitară luate cu majoritate largă în foruri legale (ex. Adunarea Generală sau Consiliul Drepturilor Omului) dacă Consiliul de Securitate e blocat de veto; sau prin forțe regionale de protecție agreate de statul afectat (ex: intervenția forțelor africane în anumite conflicte la solicitarea guvernului local, ceea ce combină suveranitatea cu ajutorul extern).

Etic, Teoria Păcii Paxiene ar încerca să stabilească o scară a responsabilităților: cu cât o problemă este mai extinsă dincolo de granițele unui stat și amenință mai multe vieți omenești, cu atât crește responsabilitatea comunității globale de a acționa, chiar dacă asta constrânge suveranitatea. În schimb, în chestiuni locale, unde diversitatea e legitimă și riscurile nu ies din granițe, suveranitatea prevalează. De exemplu, modul în care un stat își organizează alegerile e intern (dar dacă rezultă un conflict care produce refugiați masiv, devine și treaba altora). Modul în care o țară își alege mixul energetic e suveran, dar dacă emisiile sale duc la creșterea nivelului mării amenințând alte țări, devine subiect global. Un cadru normativ paxian ar putea fi scris sub forma unui “Pact al Responsabilității Globale”, enumerând aceste principii. Un element central ar fi: drepturile și responsabilitățile sunt interdependente – un stat are dreptul la neintervenție atâta timp cât își respectă obligațiile de bază față de cetățeni și planetă.

Implicații pentru justiția globală și Nord-Sud. Din perspectivă etică, Pacea Paxiană se leagă strâns de idealul de justiție globală – adică echitatea în distribuția resurselor, oportunităților și poverilor la nivel mondial. Paradigmele anterioare au fost criticate că servesc status quo-ul (teoria realistă ignoră dimensiunea morală, liberalismul e acuzat că menține dominanța occidentală sub masca normelor). Paxianismul, integrând elemente critice, aspiră la reechilibrarea relațiilor Nord-Sud din punct de vedere normativ. Asta înseamnă recunoașterea trecutului istoric (colonialismul, imperialismul economic) și a datoriei morale a Nordului de a sprijini Sudul în depășirea decalajelor. Un exemplu clar este cel climatic: principiul poluatorul plătește și responsabilități diferențiate cere țărilor dezvoltate – care au cauzat majoritatea emisiilor acumulate – să ia inițiativa reducerilor și să finanțeze adaptarea țărilor vulnerabile. Într-un sens mai larg, justiția globală Paxiană ar susține reforme precum: ajustarea regulilor comerciale care dezavantajează Sudul (ex. reducerea subvențiilor agricole în Nord care lovesc fermierii din Sud), reprezentare echitabilă în instituții (discutată la secțiunea 3) și transfer de cunoaștere/tehnologie către Sud pentru emancipare economică.

Etic, se aliniază cu filosofia cosmopolită care afirmă că fiecare viață umană contează egal, indiferent de națiune – deci inechitățile extreme sunt intolerabile. Dar Teoria Păcii Paxiene încearcă să concilieze asta cu comunitarismul moderat: adică acceptă că oamenii sunt loiali în mod particular statelor/comunităților lor, însă statele trebuie să își extindă orizontul moral către solidaritate globală. Un mod de a calibra normativ asta este promovarea conceptului de bunuri publice globale și drepturi globale. De exemplu: accesul la vaccinuri sau educație de bază poate fi considerat un drept uman global, ce obligă acțiune colectivă. Fundația etică vine din gânditori precum Amartya Sen (ideea de capabilități și echitate globală) sau conceptul de justiție ca imparțialitate extins global (Rawls, Legea popoarelor, adaptată).

În rezumat, dimensiunea etică a Teoriei Păcii Paxiene caută să îmbine respectul pentru diversitate cu afirmarea unor obligații morale universale, punând accent pe demnitate, responsabilitate comună și solidaritate. Normativ, teoria pledează pentru o ordine mondială mai morală, în care puterea este temperată de principii, iar “cursa” nu este doar pentru interes național, ci pentru bunăstarea comună. Această viziune etică este esențială pentru a legitima teoretic și practic implementarea schimbărilor pe care teoria le sugerează – căci liderii și cetățenii vor susține noua paradigmă doar dacă o percep ca fiind nu doar eficace, ci și dreaptă.

6. Implementare graduală și roadmap strategic

Tranziția de la paradigma actuală (adesea caracterizată drept un amestec de ordine liberală incompletă și reveniri la realpolitik) către Pacea Paxiană nu poate fi decât un proces treptat, strategic, care să implice atât viziune pe termen lung, cât și pași concreți pe termen scurt și mediu. În această secțiune, elaborăm un plan de implementare graduală a teoriei, structurat pe intervale: scurt (1-2 ani), mediu (5 ani) și lung (10+ ani). Vom identifica potențialii „early adopters” – actori statali sau nestatali care ar putea prelua inițiativa – și vom sugera proiecte-pilot prin care principiile Paxiene să fie testate în practică. De asemenea, vom propune indicatori de succes și metode de evaluare, pentru a monitoriza progresul în direcția obiectivelor Paxiene.

Termen scurt (1-2 ani): Fundamentarea inițială și coagularea voinței politice. În orizontul imediat, accentul trebuie pus pe introducerea conceptelor Paxiene în dezbaterile internaționale și pe inițiative de diplomație epistemică (crearea unei comunități de experți și decidenți care să sprijine paradigma). Pașii posibili:

• Publicarea și diseminarea conceptului: Guverne receptive (sau think-tank-uri influente) ar putea publica white papers sau rapoarte care să contureze în linii mari Teoria Păcii Paxiene, adaptată eventual la viziunea lor națională. De exemplu, un stat ca Norvegia sau Costa Rica – cunoscute pentru promovarea păcii și multilateralismului – ar putea lansa un raport internațional intitulat „Către o Ordine Paxiană: viziune pentru cooperarea globală post-pandemie”, care să fie prezentat în foruri ONU. Acesta ar pune conceptele pe masa discuțiilor diplomatice.

• Coaliția „early adopters”: Identificarea și cooptarea unor state medii progresiste și actori non-statali drept campioni ai noii paradigme. Pe lângă țările nordice și Costa Rica (menționate), am putea vedea implicate Singapore (care valorifică multilateralismul pragmatic), Rwanda sau Etiopia (actori regionali ce aspiră la modele de dezvoltare pașnică), sau chiar UE ca entitate (Uniunea Europeană prin Serviciul de Acțiune Externă ar putea îmbrățișa idei Paxiene, dat fiind că agenda sa de politică externă include multilateralism eficient și “ordine internațională bazată pe reguli”). De asemenea, ONU (prin Secretariatul său) poate fi un early adopter: Secretarul General ar putea convoca un Grup de Viziune pentru Pacea Paxiană, incluzând personalități respectate (foști lideri de stat, laureați Nobel pentru Pace, experți) care să elaboreze un document vizionar – similar cu Agenda “Our Common Agenda” a lui Guterres din 2021, dar centrat pe Paxianism.

• Proiecte-pilot și inițiative rapide: În primii 1-2 ani, e important să se lanseze mici experimente care demonstrează practic beneficiile abordării Paxiene. Un exemplu: crearea unui grup de lucru trilateral pe AI între un stat din Nord (ex. UE, care deja e lider în etica AI), unul din Sud (ex. India) și o corporație majoră (ex. Microsoft sau Google), mediat de UNESCO. Scop: elaborarea în 1 an a unui set de principii de interoperabilitate și echitate în AI care să fie apoi propuse ca standard global. Acest pilot ar testa cooperarea multi-actor și ar produce ceva tangibil (principii precum transparența algoritmică, acces deschis la date pentru cercetători, etc.). Alt proiect-pilot: un exercițiu regional climatic – de exemplu, sub egida ONU, să se aducă laolaltă reprezentanți din țările Sahelului și marile puteri pentru a concepe un plan integrat împotriva deșertificării, combinând securitate (lupta contra conflictelor declanșate de resurse) cu dezvoltare (energii regenerabile). Un asemenea pilot ar exemplifica abordarea integrativă Paxiană (leagă mediu, securitate, dezvoltare). Indicatorii de succes în această fază ar fi: numărul de state și organizații care își exprimă explicit sprijinul pentru elemente Paxiene (de ex., menționarea conceptelor cheie în discursuri la ONU), crearea unor rețele de experți (măsurabil prin workshopuri organizate, policy briefs publicate), și lansarea a cel puțin 2-3 inițiative pilot concrete.

Termen mediu (5 ani): Instituționalizare incipientă și extinderea implementării. În 5 ani, ideile Paxiene ar trebui să treacă de la stadiul de discuție la început de instituționalizare în unele zone, și replicarea experimentelor de succes. Etapele posibile:

• Încubatoare Paxiene la nivel regional: O strategie ar fi ca unele organizații regionale să adopte parțial paradigma și să devină laboratoare instituționale. De exemplu, Uniunea Africană ar putea integra conceptul de anarhie stratificată în modul de gestionare a relației cu ONU (ex: obținerea unui statut semi-permanent pentru Africa în Consiliul de Securitate ar fi o victorie Paxiană de recunoaștere diferențiată). UA ar putea stabili un Indiciu al Păcii Paxiene în Africa, monitorizând echilibrul de putere regional (rolul Africii de Sud, Nigeriei, Egiptului etc.), cooperarea economică (aflata în creștere prin AfCFTA – zona de liber schimb africană) și gestionarea conflictelor. Dacă UA reușește să medieze un conflict cronic (ex. stabilizarea Somaliei sau soluționarea crizei din Etiopia/Tigray) prin metode ce includ toți actorii și combină intervenția diplomatică cu reconstrucția – se poate prezenta asta ca un success story Paxian.

• Reforme în instituții globale (prag): Deși reformele majore la ONU necesită mai mult timp, în 5 ani s-ar putea obține unele ajustări. Un indicator major de progres ar fi: Adunarea Generală ONU adoptă o rezoluție ce cuprinde elemente Paxiene – de pildă, o “Declarație pentru Echilibru și Pace Durabilă” care să afirme importanța echilibrului multidimensional de putere, a interdependenței gestionate, a responsabilității globale. Aceasta nu are putere juridică, dar ar fi un semnal politic. În același timp, un summit al liderilor mondiali (eventual Summitul Viitorului planificat de ONU) ar putea agrea în principiu câteva inițiative: crearea Consiliului pentru Viitorul Umanității (sau măcar a unui Panel consultativ permanent pe riscuri existențiale), lansarea negocierilor pentru reglementarea armelor autonome, sau un plan de creștere a reprezentativității în Consiliul de Securitate. Dacă oricare din acestea se concretizează (ex: se deschide formal discuția asupra a 2-3 noi locuri permanente fără veto în CS), ar fi un pas important conform agendei Paxiene.

• Multiplicarea proiectelor-pilot și mainstreaming: Lucrurile testate la scară mică în faza anterioară pot fi extinse. De exemplu, dacă grupul de lucru AI a avut succes, se poate transforma într-o Platformă Globală pentru AI Etică cu zeci de state și firme membre, implementând recomandările inițiale. Dacă exercițiul climatic Sahel a dat roade (plan adoptat, fonduri strânse, îmbunătățiri), modelul poate fi aplicat la alte regiuni (Insulele Pacific – reziliență climatică; Caraibe – reconstrucție post-uragane etc.). Indicatori de succes la 5 ani ar fi: înființarea a cel puțin unei noi instituții sau mecanisme inspirate direct de Paxianism (ex: Panelul de risc existențial, sau un nou regim de control al tehnologiilor periculoase), reducerea notabilă a unui conflict prin abordare integrată (de ex., un acord de pace inclusiv într-o țară cu război civil, unde să se invoce explicit implicarea societății civile, clauze de dezvoltare economică – elemente Paxiene), și includerea conceptelor în curricula marilor școli diplomatice și forurilor academice (seminarii, cursuri despre Paxianism, ceea ce indică acceptarea intelectuală).

Termen lung (10+ ani): Transformări structurale și consolidarea Păcii Paxiene. Dincolo de un deceniu, dacă eforturile au fost susținute, Teoria Păcii Paxiene ar putea trece de la o viziune la o nouă normalitate în guvernanța globală. Acest orizont implică:

• Reformă structurală finalizată la ONU: Ideal, în ~10 ani ar avea loc o Conferință Globală (poate la 80 de ani de la înființarea ONU, deci 2025 + 10 = 2035) unde statele să convină amendarea Cartei ONU. Aceasta ar putea include extinderea Consiliului de Securitate (ex: adăugarea a 5-6 membri permanenți noi, fără veto, plus mărirea celor nepermanenți), precum și clauze noi referitoare la responsabilitatea globală (inserarea conceptului R2P în Cartă) și la cooperarea cu actori regionali. De asemenea, consolidarea Adunării Generale (poate trecerea la voturi cu majoritate calificată în anumite domenii în loc de consens total). Deși astfel de reforme sunt dificile, un context de crize prelungite ar putea forța mâna statelor spre compromis (așa cum s-a întâmplat după al Doilea Război cu crearea ONU însăși).

• Crearea unei “rețele Paxiene” de instituții interconectate: După 10-15 ani, ne putem imagina că există deja: Consiliul Viitorului Umanității (care se ocupă de clima, pandemii, AI), o Agenție pentru AI, un regim consolidat de control al armelor emergente, piețe de carbon funcționale global, tratate revizuite. Acestea, împreună cu instituțiile economice reformate și cu organizațiile regionale puternice, ar forma infrastructura Paxiană. Ele ar trebui să fie interconectate prin principii comune. Un mod de a formaliza rețeaua: o Cartă a Guvernanței Globale Paxiene, semnată voluntar de state, care codifică angajamentele pe toate planurile (precum Carta ONU, dar mai cuprinzătoare tematic și care poate coexista cu ea). Chiar dacă nu toți vor adera, un nucleu de adepți (să zicem 50-70 de țări, UE și UA ca blocuri) ar exercita o masă critică, punând presiune și pe ceilalți.

• Schimbare de cultură politică: Pe termen lung, succesul implementării se vede și în normele informale și atitudini. Dacă diplomații și liderii încep să gândească în termeni Paxieni – adică, în orice criză să caute soluții de cooperare integrată, să considere inacceptabilă varianta militară ca prim resort, să fie rușinos pentru un stat să încalce un bun comun (precum să polueze excesiv) – atunci paradigma a prins rădăcini. De exemplu, dacă discuțiile G20 sau ale Consiliului de Securitate ajung de rutină să includă reprezentanți ai unor organizații regionale și ai societății civile, înseamnă că recunoașterea multi-actor a devenit normală, nu excepțională.

• Indicatori și evaluare: La 10+ ani, putem măsura succesul în termeni substanțiali: a scăzut numărul de conflicte armate? (ideal, da, conflictul global redus la cazuri izolate, fără războaie între marile puteri), a crescut nivelul de cooperare în crize globale? (ex. răspunsul la următoarea pandemie e mai coordonat și echitabil decât la COVID, cooperarea climatică atinge obiectivele de reducere a emisiilor), percepția publică globală – sondaje ar trebui să arate încredere sporită în instituțiile internaționale. De asemenea, există indici compoziți globali precum Indicele de Pace Globală, Indicele de Dezvoltare Umană etc. Un succes Paxian ar reflecta îmbunătățiri: GPI (Global Peace Index) crescând, inegalitățile internaționale scăzând (raportul venit Nord/Sud diminuat), participarea la tratate universale aproape de 100%. O metodă de evaluare ar fi rapoarte periodice independente (posibil de la universități sau ONG-uri) care să analizeze progresul pe pilonii Paxieni. Dacă după 10 ani evaluările arată, de pildă, că instituțiile au devenit mai incluzive, că s-au evitat anumite războaie care păreau probabile, că s-au atins ținte globale de sustenabilitate, atunci putem spune că implementarea e pe drumul cel bun.

Desigur, acest roadmap este idealizat; realitatea poate obliga ajustări. Dar gândirea strategică graduală este esențială pentru a nu lăsa Teoria Păcii Paxiene la stadiul de utopie, ci pentru a o traduce în schimbări palpabile pas cu pas. Flexibilitatea trebuie menținută: dacă un proiect-pilot eșuează, se analizează de ce și se corectează cursul; dacă un actor-cheie devine ostil, se caută coaliții alternative. Roadmap-ul strategic în sine ar trebui actualizat periodic (poate la fiecare 2-3 ani, un raport de progres Paxian și recalibrare de acțiuni). În acest fel, implementarea devine un proces învățare, nu o schemă rigidă.

7. Managementul provocărilor și rezistențelor

Orice încercare de a schimba paradigma existentă va întâmpina inevitabil obstacole – teoretice, politice și practice. Teoria Păcii Paxiene, cu ambițiile sale de transformare a ordinii mondiale, nu face excepție. Identificarea din timp a surselor de rezistență și elaborarea de strategii pentru a le contracara reprezintă o parte integrantă a planului de implementare. Această secțiune abordează principalele provocări: de la critici academice (care pot considera teoria utopică sau incoerentă), la opoziția unor actori puternici (mari puteri sau corporații) ale căror interese ar fi afectate, până la inerția instituțională și scepticismul general. Pentru fiecare, vom propune modalități de gestionare și atenuare, astfel încât tranziția către paradigma Paxiană să fie cât mai lină posibil.

Provocări teoretice și epistemice. În plan intelectual, Teoria Paxiană ar putea fi atacată din mai multe direcții. Realistii ar argumenta că este naivă, că ignoră „legea de fier” a politicii de putere și că statele nu vor acționa decât conform intereselor proprii imediate, făcând imposibilă cooperarea altruistă. Marxiștii sau teorii critice radicale ar putea spune că teoria paxiană e o reambalare idealistă care nu atinge miezul problemei – structurile economice de inegalitate și hegemonia capitalistă. Postmoderniștii ar contesta ideea oricărui „meta-narativ” integrator, acuzând posibil tendințe normative uniformizante. De asemenea, simplul fapt că Paxianismul încearcă să combine elemente din paradigme diferite poate atrage critici de eclectism nejustificat sau lipsă de originalitate (că ar fi doar „vechi concepte cu nume noi”).

Strategii de contracarare intelectuală: Pentru a gestiona aceste critici, susținătorii Paxianismului trebuie să fie pregătiți cu argumente solide și evidențe. În fața realismului, se poate invoca evoluția sistemului internațional în direcția interdependenței inextricabile: argumentul pragmatic că însăși supraviețuirea statelor (chiar și cele mai puternice) depinde acum de cooperare (ex: niciun stat nu poate singur să-și protejeze cetățenii de o pandemie sau de schimbări climatice – dovada empirică este clară). Deci, interesul național pe termen lung este servit de Paxianism, nu subminat de el – acesta trebuie să fie mesajul către realiști: nu idealism, ci realism complex, adaptat noilor condiții. Către critici de stânga, se poate sublinia că teoria paxiană recunoaște și ea inegalitățile și raporturile de putere (prin conceptul de anarhie stratificată) și dorește tocmai transformarea lor progresivă, oferind un plan practic de reformă, spre deosebire de critica pur teoretică. Paxianismul nu neagă conflictul de interese, ci propune mecanisme de atenuare prin instituții și norme – deci poate fi văzut ca teorie critică aplicată (încercând să pună în practică emanciparea). Cât despre acuzația de eclectism: trebuie evidențiat că marile probleme actuale impun abordări interdisciplinare și inter-paradigmatice; de altfel, conceptul de “analiză eclectică” a fost deja legitimat în IR (Katzenstein și Sil au vorbit despre folosirea elementelor din mai multe teorii pentru a explica fenomene complexe). Paxianismul poate fi prezentat drept sinteză creativă, nu colaj inconsistent, dacă articulează clar logica internă (lucru pe care această analiză l-a făcut). Publicarea de lucrări academice cu studii de caz riguroase care demonstrează superioritatea explicativă sau practică a modelului Paxian va reduce treptat opoziția intelectuală.

Rezistența marilor puteri și a actorilor status-quo. Politic, cea mai mare rezistență ar putea veni de la cei care beneficiază de ordinea actuală sau cred că ar pierde din influență într-o ordine Paxiană. Marile puteri tradiționale (SUA, China, Rusia) ar putea vedea inițial cu scepticism sau chiar ostilitate ideile de limitare a puterii lor (prin echilibrare multidimensională) sau de împărțire a autorității cu alții. SUA ar putea percepe Paxianismul ca o diluare a leadership-ului american (de ex., împărțirea influenței cu instituții și cu China), China ar putea suspecta că e un artificiu occidental ce îi cere să se conformeze normelor globale și să renunțe la ascensiune neîngrădită, Rusia ar vedea poate un alt proiect ce îi menține pierderea statutului. Puteri medii regionale cu agende revizioniste (ex: o Turcie ambiționând rol major, sau Arabia Saudită, Iran) pot fi nemulțumite dacă li se cere să se înscrie într-o ordine cooperantă ce le frânează aspirațiile. În plus, corporațiile multinaționale mari, mai ales din tech sau energie, ar putea rezista unor reglementări globale stricte care le-ar afecta profiturile (ex: reglementări climatice stricte, controlul AI etc.).

Strategii politice și diplomatice: Abordarea trebuie să fie incluzivă și acomodantă, pentru a nu aliena aceste forțe de la început. În comunicare, nu se va prezenta Teoria Paxiană drept ceva ce poate „diminua” vreo țară, ci dimpotrivă, accentul va fi pe câștigurile reciproce. De exemplu, marilor puteri li se poate argumenta: un sistem Paxian vă scapă de multe poveri (SUA nu va mai trebui să joace jandarmul global costisitor peste tot, ci responsabilitatea se împarte; China își poate proteja interesele economice prin norme stabile și recunoaștere ca partener egal, în loc de confruntare constantă; Rusia, dacă ar coopera, ar avea garanții de securitate și co-influență în problemele cheie fără a recurge la riscurile aventurilor militare). Cheia este să li se ofere stimulente: marile puteri pot primi roluri speciale în noile instituții (de ex: co-președinția Consiliului Viitorului Umanității poate rota între SUA-China-UE-India, dând fiecăreia vizibilitate), li se recunoaște explicit statutul (conceptul de poli multipli acceptați). Practic, Paxianismul trebuie vândut ca o actualizare a interesului lor enlightened: SUA poate continua să-și promoveze valorile, dar într-un cadru mai legitim; China își vede noul statut recunoscut fără a destructura ONU; Rusia primește asigurări de securitate prin cooperare etc.

Cu corporațiile, se pot aplica combinații de presiune și integrare: includerea lor la masa discuțiilor (astfel le dăm ocazia să modeleze reglementările în mod rezonabil) dar și amenințarea credibilă că, dacă nu cooperează, riscă reacții adverse (ex: mișcări globale de consumatori, reglementări haotice naționale mai dure). De exemplu, dacă giganții tech rezistă la reglementări AI, guvernele pot amenința cu interdicții naționale heterogene care ar fi și mai dificile pentru companii – deci mai bine o regulă globală uniformă moderată. Un alt aliat pot fi acționarii și investitorii care tot mai mult cer corporațiilor responsabilitate socială (ESG). Arătându-le că participarea la agenda Paxiană le poate aduce reputație și stabilitate pieței, se pot reduce rezistențele.

Inerția instituțională și rezistența birocratică. Organizațiile internaționale existente și birocrațiile naționale au inerție – schimbarea înseamnă incertitudine, redistribuire de roluri, potențial pierdere de poziții pentru unii. Funcționarii pot reacționa pasiv sau chiar activ împotriva reformelor ce le-ar modifica mandatul. De exemplu, în ONU, Secretariatul și agențiile se pot teme de restructurări, țările membre pot tergiversa (ex: discuția despre reforma Consiliului de Securitate trenă de decenii).

Strategii de management al schimbării: Aici se pot folosi lecții din teoria organizațională: crearea unei urgențe percepute, împărțirea victoriilor timpurii, cooptarea liderilor informali. În termeni concreți: se poate folosi orice criză majoră ca fereastră de oportunitate – ex: „Pandemia ne-a arătat clar punctele slabe, trebuie să reformăm OMS acum” – acest discurs e folosit deja. De asemenea, premierea / recunoașterea celor care adoptă schimbarea: dacă un anume departament al ONU (să zicem, PNUD) integrează cu succes o inițiativă Paxiană (de ex, un program de dezvoltare care implică mediere de conflict – punând în practică integrarea securitate-dezvoltare), acesta trebuie evidențiat ca model, iar personalul recompensat cu fonduri sau laude. Resurse financiare orientate către noua agendă pot stimula instituțiile: dacă se creează fonduri voluntare care sprijină proiecte Paxiene, agențiile se vor adapta ca să acceseze resursele. În plus, training și schimbarea de mentalitate: organizarea de seminarii, pregătire pentru diplomați și oficiali în noile concepte, astfel încât să nu le mai fie străine. În esență, transformarea trebuie instituționalizată incremental chiar în corpul birocratic: crearea de mici unități dedicate Paxianismului (de ex, un „Coordonator pentru echilibru multidimensional” în Consiliul de Securitate, sau un departament de planificare strategică Paxiană la secretarul general).

Rezistența opiniei publice și a societății civile. Interesant, în această direcție pot exista atât suporteri naturali (pacifiști, tineri globaliști) cât și critici (suveraniști, naționaliști, cei reticenți față de „guvernare globală”). Unii ar putea vedea teoria ca un pas spre „guvern mondial” și pierderea identităților naționale, stârnind temeri populiste. Alții pot fi sceptici general față de elite și instituții (ex: curentul anti-globalist).

Abordare socială și de comunicare: Este crucial să articulăm mesajul Paxian nu ca un proiect elitist, ci ca răspuns la nevoile oamenilor de rând. Trebuie evidențiat că obiectivele sale – pace, stabilitate climatică, prevenirea pandemiei, reducerea inegalității – sunt direct legate de bunăstarea fiecărui om. Campanii de informare și consultare publică ar trebui integrate: de exemplu, adunări cetățenești globale pe tema riscurilor existențiale, care să dea recomandări ce sunt apoi preluate de decidenți (așa oamenii simt că au voce). E important să evităm limbajul tehnocratic și să folosim narațiuni care rezonează emoțional: de exemplu, ideea de a lăsa o planetă sigură copiilor, de a fi uniți în umanitate. Pentru a liniști temerile de tip suveranist, se subliniază că Paxianismul nu înseamnă un superstat global, ci cooperare voluntară a națiunilor suverane în interes comun – o extindere a conceptului de federalism cooperativ la scară globală, unde identitățile locale rămân, dar se colaborează la vârf. Putem folosi analogii istorice: modul cum statele din SUA au rămas suverane într-o federație, modul cum țările UE colaborează etc., adaptat global. Transparentizarea proceselor și succese vizibile (ex: livrarea de vaccinuri prin cooperare, intervenții rapide la dezastre) vor ajuta la câștigarea încrederii publice.

Gestionarea tranziției între paradigme. Un risc major este perioada de tranziție când vechea ordine și cea nouă coabitează. Aici pot apărea goluri de putere sau confuzii normative exploatate de actori maligne. De exemplu, dacă vechiul sistem de alianțe slăbește înainte ca noul sistem de securitate colectivă Paxian să fie solid, un agresor poate profita. Tranziția trebuie deci atent calibrată să evite vacuumuri.

Plan de tranziție controlată: Se poate concepe o strategie de dublă structură: pentru un timp, noul coexista cu vechiul ca „plasă de siguranță”. De exemplu, NATO și alte alianțe ar continua să existe dar și-ar lărgi misiunea în direcția Paxiană (ex: NATO ar putea derula mai multe misiuni civile sau de antrenament multi-actor, pregătind trecerea de la pur militar la securitate umană). Treptat, pe măsură ce instituțiile globale devin eficace, rolul alianțelor se poate diminua în mod natural. Similar, privind ordinea economică: nu se renunță brusc la instituțiile Bretton Woods, ci se reformează incremental și se lasă noi instituții (ex: Banca Asiană de Investiții infrastructurale, sau Fondul Climatic) să apară și să coopereze cu ele. O analogie: tranziția de la sistem analog la digital – un timp se folosesc ambele până când noul îl înlocuiește complet fără disrupție.

În final, flexibilitatea și încrederea treptat câștigată vor fi decisive. Teoria Păcii Paxiene, pentru a supraviețui contestărilor, trebuie să demonstreze rezultate (chiar modeste) într-un interval rezonabil – succesul hrănește succesul. Odată ce câteva povești de succes sunt clare (ex: un conflict major evitat prin mecanisme Paxiene, o criză globală gestionată mai bine, sau chiar indicatori vizibil îmbunătățiți de pace și dezvoltare), rezistența se va topi de la sine, iar paradigma va câștiga inevitabil mai mult sprijin.

8. Considerații finale și impactul așteptat

În încheiere, se cuvine să evaluăm potențialul transformativ al Teoriei Păcii Paxiene asupra ordinii mondiale contemporane și să contemplăm implicațiile pe termen lung ale adoptării sale. Vom sintetiza pe scurt modul în care această paradigmă integrativă ar putea reconfigura guvernanța globală în secolul XXI, ce evoluții teoretice viitoare ar putea deriva din ea și cum ar putea influența formarea noilor generații de specialiști în relații internaționale. De asemenea, vom oferi o viziune integratoare asupra modului în care Pacea Paxiană se poate manifesta ca o nouă normalitate în afacerile globale, conchizând cu argumentul că aceasta nu este doar o teorie printre altele, ci o posibilă foaie de parcurs pentru umanitate într-un moment de răscruce.

Potențialul transformativ asupra ordinii mondiale. Dacă principiile Păcii Paxiene ar fi implementate cu succes, ordinea mondială ar suferi transformări semnificative, comparabile ca amploare cu cele de după 1945 (crearea sistemului ONU) sau 1990 (extinderea ordinii liberale). O primă schimbare ar fi trecerea de la un unilateralism fracturat sau o multipolaritate tensionată, la un multilateralism calibrat și cooperant. În loc ca ordinea globală să depindă de hegemonii sau de rivalități rigide, ar exista multiple centre de putere ce colaborează institutionalizat, recunoscându-se reciproc. Am asista la ceea ce s-ar putea numi Pax Consortis – o pace prin parteneriat – în care marile puteri, mijlocii și mici deopotrivă ar avea stake-holders-hip în menținerea stabilității.

Conflictele armate, deși probabil nu vor dispărea complet (nicio teorie nu poate elimina complet tragicul din politică), ar deveni mai rare și mai limitate. Mecanismele timpurii de soluționare a disputelor și interdependența bine gestionată ar face războiul opțiunea cea mai costisitoare și mai puțin dorită de către decidenți. Astfel, “războiul ca instituție” (ca mod de a rezolva probleme) ar fi practic delegitimat – similar cu cum duelul a dispărut dintre mijloacele de rezolvare a disputelor personale. Aceasta ar fi o realizare istorică de importanță enormă, împlinind în bună măsură idealul Kantian al păcii perpetue, dar prin mijloace pragmatice și nuanțate.

Ordinea globală ar deveni totodată mai justă și echilibrată. Țările în curs de dezvoltare ar avea o voce reală și ar beneficia de regulile jocului (nu doar ar fi obiectul acestora). Dezvoltarea durabilă ar fi integrată în arhitectura de securitate – conceptul de securitate extinsă ar face ca, de exemplu, crizele de foamete sau epidemiile să fie tratate cu la fel de multă seriozitate la Consiliul de Securitate ca și conflictele armate. În esență, secolul XXI ar vedea o ordine post-hegemonică, unde nicio civilizație sau națiune nu domină, ci toate contribuie la un ecuumene comun (pentru a împrumuta un termen din gândirea globală).

Evoluții teoretice viitoare și agenda de cercetare. Dacă Teoria Paxiană prinde teren, ne putem aștepta la dezvoltarea unui întreg curent de cercetare în relații internaționale numit poate studiul păcii integrative sau noua paradigmă Paxiană. Agenda de cercetare pe termen lung ar putea include:

• Testarea și rafinarea indicatorilor și modelelor propuse: de exemplu, cercetări cantitative care să calculeze efectiv Indicele de Putere Multidimensională pentru diferite țări și să-l coreleze cu incidența conflictelor. Sau studii de rețea care să mapeze interdependența asimetrică la nivel global și să identifice unde e periculos de dezechilibrată.

• Studii comparative de “guvernanță Paxiană” aplicată: analizarea unor regiuni unde elemente Paxiene au fost implementate vs. regiuni tradiționale, pentru a evalua rezultate (ex: dacă Africa adoptă mai mult modelul cooperant, vs. Orientul Mijlociu rămâne în paradigma veche, comparând evoluții).

• Extinderi teoretice: Teoria Paxiană însăși ar putea evolua absorbind noi perspective – de pildă, perspective indigene sau non-vestice care rezonează cu pluralismul fără relativism (conceptul andin de “bună conviețuire” – sumak kawsay, sau filozofia africană a Ubuntu – ar putea fi integrate mai explicit). S-ar putea dezvolta sub-teorii: Paxianism Ecologic (accent pe relația cu mediul ca actor), Paxianism Digital (aplicat spațiului cibernetic).

• Critici constructive: Academia va continua să testeze limitele teoriei – e posibil să apară și eșecuri sau deviații. De exemplu, dacă un mecanism Paxian e deturnat de o mare putere în interes propriu, cercetătorii vor analiza de ce s-a întâmplat și vor ajusta teoria (poate e nevoie de garanții suplimentare). Astfel, teoria rămâne vie și adaptabilă, nu statică.

În mare, Paxianismul ar deschide calea către o abordare post-paradigmatică în IR, unde granițele dintre școli clasice se estompează în favoarea unei sinteze orientate spre soluții. Ar putea influența și alte discipline: de ex. economie politică internațională, studiile de securitate, dreptul internațional – toate ar fi stimulate să gândească integrat (sustenabilitate, securitate umană, etc. la un loc).

Impact asupra formării viitorilor diplomați și practicieni. Odată cu acceptarea tot mai largă a Teoriei Paxiene, ne-am aștepta ca școlile de relații internaționale și academiile diplomatice să includă în curriculum această paradigmă. Cursurile de Teorii ale RI ar prezenta Paxianismul alături de realism, liberalism etc., evidențiind caracterul său integrator. Poate chiar ar deveni un paradigmă dominantă predată ca lentila principală de analiză (nu ar fi prima schimbare paradigmatică – realismul a dominat după WWII, apoi liberal-instituționalismul și constructivismul au câștigat teren; Paxianismul ar putea fi “teoria secolului XXI”).

Diplomații ar fi antrenați nu doar în arta negocierii tradiționale, ci și în abordări multi-sectoriale: de pildă, un diplomat Paxian ar trebui să știe și despre schimbări climatice, și despre tehnologie, și despre mediere culturală. Cursurile de scenarii îi vor pregăti să gândească creativ în termeni de win-win. Impactul s-ar vedea și în modul de organizare a ministerelor de externe – poate vor apărea unități specializate pe cooperare globală integrată (cross-cutting issues) în cadrul lor.

O viziune integratoare: Pacea Paxiană în secolul XXI. Imaginar, ne putem proiecta în anul 2050 și picta o imagine a lumii Paxiene: Consiliul de Securitate al ONU extins și reformat se reunește cu participarea Uniunii Africane și ASEAN la masă; se anunță că emisiile de carbon au scăzut conform țintelor, datorită unui efort global concertat; conflictele rămase sunt rezolvate rapid de misiuni internaționale hibride (civilo-militare) acceptate de părți; internetul este guvernat de un pact global care a prevenit fragmentarea sa; oamenii călătoresc, studiază și colaborează conștienți de identitatea lor multiplă – națională și globală deopotrivă. Probleme noi apar mereu (poate colonizarea spațiului cosmic și noi dileme), dar abordarea Paxiană se extinde și acolo, evitând repetarea greșelilor trecutului pe alte frontiere.

Desigur, această viziune poate părea idealistă. Dar considerând alternativele – o lume fracturată, încălzită climatic, cu riscuri tehnologice scăpate de sub control și mari puteri în coliziune – devine clar că status quo-ul nu e sustenabil. Teoria Păcii Paxiene oferă un drum de mijloc realist-optimist: recunoaște provocările dure (nu ignoră puterea, interesele, divergențele), dar crede în capacitatea rațională și morală a umanității de a-și organiza existența comună într-un mod mai pașnic și echitabil. Este, într-un sens, o invitație la maturitate colectivă a speciei noastre în arena internațională.

Concluzie: Pacea Paxiană nu ar fi o pace utopică perfectă, ci o pace posibilă și practicabilă, rezultatul unui efort conștient de adaptare și cooperare. Impactul așteptat – o lume mai stabilă, mai cooperantă, mai dreaptă – justifică pe deplin eforturile considerabile de implementare. După cum spunea un gânditor, “este mai bine să recunoaștem că suntem în întuneric, decât să pretindem că vedem lumina”); Teoria Paxiană ne ajută să recunoaștem limitele actuale, dar tot ea ne aprinde o lumânare către un viitor luminoas.

Într-un secol ce va decide probabil soarta civilizației umane, a îmbrățișa o paradigmă integrativă precum Paxianismul ar putea face diferența între un viitor al conflictelor devastatoare și unul al cooperării luminate. Aceasta este, în ultimă instanță, miza și speranța pe care această teorie o așează în fața noastră.