Profil psiho-socio-demografic al populației
Dinamica demografică: Populația României a cunoscut un declin accentuat după 1990, scăzând de la aproximativ 23,2 milioane în 1990 la circa 19,05 milioane locuitori în 2023. În cei 35 de ani de tranziție post-comunistă (1990-2024), România a pierdut în jur de 4,2 milioane de locuitori (o scădere de aproape 20% față de 1990). Această scădere dramatică are două cauze principale: emigrația masivă și sporul natural negativ. În perioada 1990-2024, emigrația netă negativă a contribuit la aproape două treimi din declinul populației, în timp ce, pe măsură ce valurile migraționiste au încetinit, declinul viitor este prognozat a fi cauzat în proporție de ~80% de sporul natural negativ (natalitate scăzută comparativ cu mortalitatea). Rata totală a fertilității s-a prăbușit după 1990 (odată cu sfârșitul politicilor pronataliste forțate din anii ‘80) – de la valori peste nivelul de înlocuire a populației la 1,77 copii/femeie în 2019 (sub nivelul necesar pentru menținerea populației pe termen lung). Populația este tot mai îmbătrânită: la recensământul 2011, 16,1% aveau sub 15 ani și ~19,6% aveau 65+ ani, proporția vârstnicilor crescând în ultimul deceniu. Speranța de viață a crescut treptat după 1990 (atingând 75,3 ani în 2022), rămânând însă cu ~5 ani sub media UE; bărbații trăiesc în medie ~71,5 ani, femeile ~78,8 ani. Etnic, România rămâne omogenă – conform recensământului 2011, 88,9% dintre cetățeni s-au declarat români, 6,1% maghiari și ~3% romi (probabil subestimați) – diversitatea etnoculturală fiind relativ limitată comparativ cu alte state UE.
Educație și nivel de instruire: România are un nivel ridicat de alfabetizare de bază (peste 98% din populație știe să scrie și să citească), dar suferă la capitolul educație funcțională și superioară. Proporția populației adulte cu studii superioare este cea mai mică din Europa: în 2022 doar 17,4% din persoanele între 25-74 de ani aveau studii superioare, România situându-se pe ultimul loc în UE (media europeană fiind 31,8%). Această diferență indică atât moștenirea unui sistem educațional rigid în comunism, cât și problemele tranziției (așa-numita “explozie a fabricilor de diplome” din anii 2000, care însă nu a crescut real competențele). Un fenomen alarmant este analfabetismul funcțional: între 40 și 50% dintre elevii români de 15 ani nu pot înțelege și utiliza adecvat informația citită (date rezultate din testele PISA și evaluări naționale), o creștere drastică față de ~10% în 1994. Cu alte cuvinte, aproape jumătate dintre elevi sunt “analfabeți funcțional” la finalul gimnaziului, ceea ce plasează România pe un loc codaș în Europa la calitatea educației de bază. Totodată, discrepanțele educaționale urban-rural sunt mari: școlile din mediul rural au dotări și personal insuficient, ducând la rate mai mari de abandon școlar și rezultate mai slabe. În ansamblu, sistemul de educație post-decembrist a trecut prin multiple reforme, dar subfinanțarea cronică (aprox. 3% din PIB alocat educației față de 4-6% în țările dezvoltate) a limitat progresul.
Urbanizare și distribuție geografică: România are un grad de urbanizare moderat, situându-se sub media UE. Aproximativ 55-56% din populație trăiește în mediul urban, restul de ~44-45% în mediul rural. Urbanizarea forțată a regimului comunist (industrializarea și relocarea populației la orașe) a crescut ponderea urbană până în 1989, dar tranziția a adus stagnare și chiar ușoare scăderi: multe orașe mono-industriale s-au depopulat după închiderea fabricilor, unii oameni revenind la sate în anii ‘90. În 2016, populația urbană era 12,55 milioane (56,4% din total), relativ stabilă ca pondere în ultimul deceniu. Mediul rural românesc rămâne încă foarte populat în raport cu standardele europene, ceea ce implică provocări socio-economice (sărăcie rurală, agricultură de subzistență, acces redus la servicii). Migrația internă a fost caracterizată de mutarea populației din zone mono-industriale falimentare spre marile orașe (București, Cluj, Timișoara, Iași) și zona periurbană a acestora; de asemenea, s-a menținut o migrație rural-urban (tinerii plecând la oraș pentru studii și muncă) concomitent cu un flux invers de supraviețuire în anii ‘90 (șomeri urbani mutați la sate, unde dețineau pământ).
Migrația externă și diaspora: Unul dintre fenomenele definitorii ale perioadei post-decembriste este emigrația masivă. După 1990, odată cu liberalizarea circulației, milioane de români au ales să plece în străinătate în căutarea unui trai mai bun. România a înregistrat cea mai mare creștere procentuală a emigrației din UE după 1990 – stocul emigranților originari din România a crescut cu 287% între 1990 și 2017. Conform estimărilor ONU, circa 3,58 milioane de cetățeni români trăiau peste hotare în 2017 (în creștere față de ~1 milion în 1990). Ca pondere, aproximativ 18% din cetățenii români locuiau în afara țării, România situându-se astfel pe locul 2 în Europa Central-Estică (după Croația, cu 22%) la rata emigrării populației. Această diasporă numerosă – concentrată în special în țări precum Italia, Spania, Germania, Marea Britanie – reprezintă al doilea cel mai mare grup de emigranți din UE (după Polonia) și a avut un impact major asupra societății: remitențele financiare au susținut economia (ani la rând intrând în țară peste 3-4 miliarde euro anual de la cei plecați), dar “exodul creierelor” a lăsat goluri pe piața muncii interne. Emigrația a afectat disproporționat populația tânără și educată: rata de emigrare a persoanelor cu studii superioare era estimată la 26,6% (adică peste un sfert din românii cu studii înalte trăiesc în afara țării), în timp ce pentru cei cu calificare medie era ~15,7%. Un exemplu elocvent este sistemul medical: deja până în 2013 peste 14.000 de medici români plecaseră să profeseze în străinătate, reprezentând peste 26% din totalul medicilor formați în România – ceea ce a generat o criză de personal medical acasă. Emigrația masivă a dus și la fenomenul social al “copiilor rămași acasă” – sute de mii de copii cu unul sau ambii părinți plecați, crescuți de bunici sau alte rude, cu efecte negative emoționale. Abia recent, pe fondul creșterii economice interne și al pandemiei, balanța migrației a început temporar să se echilibreze, unele date arătând fluxuri de revenire: în 2022-2023, numărul imigranților (inclusiv români reîntorși și străini veniți la muncă) l-a depășit pe cel al emigranților, marcând prima migrație net pozitivă după 1990. Cu toate acestea, diaspora rămâne foarte numeroasă (probabil peste 4 milioane în 2024), având implicații socio-culturale importante (difuzarea unor valori occidentale în rândul rudelor din țară, dar și posibile tensiuni identitare).
Structura ocupațională: Tranziția post-comunistă a produs schimbări majore în profilul ocupațional al populației. În 1990, economia României era dominată de industrie (aprox. 40% din forța de muncă) și agricultură (~28-30%), cu un sector al serviciilor relativ subdezvoltat. Prăbușirea multor industrii necompetitive în anii ’90 a împins o parte semnificativă a populației spre agricultura de subzistență (recomasarea terenurilor agricole a dat multor familii o plasă de siguranță la sate). Astfel, paradoxal, ponderea populației ocupate în agricultură a crescut în primul deceniu post-decembrist (atingând în jur de 35-40% la sfârșitul anilor ’90). Ulterior, pe măsură ce economia de piață s-a consolidat, acest procent a scăzut treptat, dar rămâne extrem de ridicat comparativ cu restul UE. În 2020, circa 20,9% din persoanele ocupate din România lucrau încă în agricultură – de departe cea mai mare pondere din UE (următoarea fiind Bulgaria cu 16,6%, în timp ce media UE este sub 5%). Aceasta reflectă existența unui mare număr de mici gospodării țărănești și ferme de familie, cu productivitate scăzută. Industria (inclusiv construcțiile) angajează aproximativ 30% din forța de muncă, România reușind să păstreze un sector industrial relevant (mai ales în manufactură, automobile, textile și, mai nou, IT și componente electronice). Sectorul serviciilor s-a extins considerabil după 2000 odată cu investițiile străine și creșterea nivelului de trai, ajungând să reprezinte aproape jumătate din locurile de muncă. Totuși, România rămâne în urma țărilor vestice ca tranziție spre o economie terțiară modernă. O caracteristică a pieței muncii este și disponibilitatea forței de muncă ieftine, care a atras investiții în sectoare intensive în muncă, dar a și perpetuat salarii reduse pentru multe categorii. Șomajul oficial a fluctuat (atingând maxime de ~8-10% în anii ‘90 și ~7% după criza 2008), dar în ultimii ani a scăzut spre 4-5%; totuși aceste cifre nu reflectă pe deplin subocuparea din rural și emigrația (care a “exportat” o parte din presiunea șomajului). Structura ocupațională pe categorii socioprofesionale s-a polarizat: a crescut ponderea personalului cu înaltă calificare în anumite domenii (IT, financiar, servicii moderne), însă a crescut și segmentul de lucrători precari (muncitori necalificați, zilieri, contracte temporare), în timp ce clasa muncitoare industrială s-a restrâns numeric față de perioada comunistă.
Credințe și valori dominante în societatea post-1990
Religiozitate și credințe spirituale: Românii se numără printre cei mai religioși cetățeni europeni, religia fiind un element central în identitatea și valorile dominante după 1990. Conform recensământului din 2011, 89,5% din populație s-a declarat de confesiune creștin-ortodoxă. Alți ~6-7% aparțin altor culte creștine (catolici, reformați, penticostali etc.), în timp ce persoanele fără religie sau atei declarati sunt sub 1%. Practic, majoritatea covârșitoare a românilor se consideră religioși, lucru confirmat și de sondaje internaționale: un studiu Gallup (Religiosity and Atheism Index) plasa România pe locul 7 în lume ca pondere a populației care se declară religioasă (89%), fiind singura țară din UE în top 10 mondial la religiozitate. Mai mult, între 2005 și 2012, proporția românilor care se declarau “religioși” a crescut de la 85% la 89% – un trend contrar celui din majoritatea țărilor europene, unde secularizarea s-a accentuat. Religia (în special Ortodoxia) joacă un rol esențial ca sursă de identitate culturală, sprijin moral și coeziune comunitară. Biserica Ortodoxă Română (BOR) a beneficiat în perioada post-decembristă de libertate totală de acțiune și de sprijin consistent din partea credincioșilor și a statului. S-au construit mii de lăcașuri de cult noi: în medie ~90 de biserici noi pe an, astfel că după 1989 până în 2015 s-au ridicat ~2000 de biserici ortodoxe în țară. Biserica se bucură de un nivel foarte ridicat de încredere publică și prestigiu (adesea între primele instituții ca încredere în sondaje, alături de Armată). Românii văd religia ca pe un lucru foarte important în viața lor și ca pe un garant al sensului existențial: într-un studiu, 50,2% dintre români au afirmat că dacă știința ar contrazice religia, ei ar alege să creadă versiunea religioasă. Aceasta arată influența profundă a credințelor religioase și predispoziția spre acceptarea dogmelor – facilitată de tendința culturală spre conformism (lipsa îndoielii și relativismului în materie de credință). Totuși, religiozitatea românilor nu este una pur ritualică: mulți văd credința nu doar ca practică bisericească, ci și ca pe un îndemn de a face bine în comunitate, și îi atribuie atât o valoare spirituală (mântuirea în viața de apoi), cât și una pragmatică (ajutor și sens în viața de aici). Astfel, valorile creștine tradiționale – familia, compasiunea, modestia – sunt adânc înrădăcinate și constituie repere morale dominante.
Familia și comunitatea restrânsă: Familia reprezintă nucleul central al valorilor și identității românilor. În societatea post-1990, familia a rămas principala sursă de suport emoțional și material, în contextul în care instituțiile statului și rețelele sociale formale au trecut prin transformări și uneori au eșuat în a oferi siguranță. Românii manifestă un atașament foarte puternic față de familie, extinzând adesea solidaritatea dincolo de familia nucleară, către rude apropiate. Studiile psihosociale arată că încrederea interpersonală este extrem de selectivă: românii au în general o neîncredere cronică în ceilalți (vezi secțiunea următoare), însă compensează printr-o încredere foarte mare acordată familiei. Binele altora este perceput în principal prin prisma cercului familiei și al cunoscuților apropiați, rareori depășind această sferă. De pildă, românii au scoruri mult mai mici la valoarea de “universalism” (preocupare pentru binele general al societății) în comparație cu “benevolența” față de cei cunoscuți. Asta indică un individualism de grup restrâns: oamenii au tendința de a-și pune familia pe primul loc și de a se preocupa intens de binele rudelor, însă implicarea altruistă scade abrupt când vine vorba de străini sau comunitatea extinsă. Practic, valorile colectiviste ale solidarității se manifestă predominant în cadrul familiei (și rareori al grupurilor restrânse precum prietenii apropiați), nu la nivel societal larg. Familia este percepută ca refugiu și context al siguranței într-o societate aflată în tranziție – motiv pentru care tinerii români părăsesc târziu casa părintească (media de vârstă fiind peste 27 de ani, printre cele mai ridicate din UE). De asemenea, deciziile majore (căsătorie, carieră, migrație) sunt adesea luate în urma consultării familiei, indicând o cultură cu legături familiale strânse. Atitudinea față de căsătorie și copii rămâne pozitivă: majoritatea românilor valorizează instituția căsătoriei, deși încep să accepte treptat și uniunile consensuale; iar copiii sunt considerați o realizare personală importantă. Sondajele de valori plasează “familia” constant ca fiind ceea ce contează cel mai mult în viață pentru români (peste 90% o consideră “foarte importantă”), similar altor societăți est-europene și mediteraneene.
Atitudinea față de muncă și realizare: Moștenirea culturală și experiența comunistă au influențat complex relația românilor cu munca. În perioada post-decembristă, s-au conturat două tendințe aparent contradictorii: pe de o parte, o dorință puternică de afirmare prin muncă la nivel individual, pe de altă parte, dificultatea de a se adapta la disciplina și normele formale. Conform profilului psihologic conturat de cercetări recente, românii au o mare nevoie de a-și dovedi valoarea și competența, iar munca este percepută ca principalul mod de afirmare socială. Valorile de tip “realizare” (a demonstra că ești competent) și “putere” (atingerea unui statut social) au scoruri ridicate în populația română, indicând un puternic spirit de competitivitate. Această competitivitate se observă, de exemplu, la tinerii profesioniști care se străduiesc să urce pe scara socială sau la elevii care concurează intens pentru locuri la licee și facultăți. Dacă mediul socio-cultural este favorabil (oportunități meritocratice, recompense juste), competitivitatea românilor se traduce în performanță – dovadă stând realizările numeroșilor români în străinătate în medii competitive. Totuși, structura de personalitate defensivă a multor români face ca uneori comportamentul față de reguli și muncă să fie ambivalent: pe de o parte doresc succesul, pe de altă parte au tendința de a nu se supune ușor normelor și regulilor stricte. Cultura organizațională în multe locuri de muncă locale suferă din cauza atitudinii de tip „merge și așa” și a neîncrederii între angajați și angajatori. Munca la stat a fost tradițional preferată pentru stabilitate, în timp ce antreprenoriatul a fost mai lent în a prinde rădăcini (deși în ultimul deceniu se remarcă o generație tânără mai antreprenorială). Românii pun accent pe munca din greu ca virtute (etic protestant internalizat parțial, combinat cu etosul țărănesc al hărniciei), dar în același timp mulți caută soluții de mobilitate socială rapidă – fie plecând la muncă în străinătate pe salarii mai mari, fie aspirând la funcții publice percepute ca sinecuri. În general, valoarea muncii rămâne ridicată: a nu avea un loc de muncă este asociat cu rușine și insecuritate, iar succesul material este valorizat ca semn al muncii depuse (chiar dacă uneori succesul este obținut prin ocolirea muncii cinstite, ceea ce alimentează cinismul social).
Cultura încrederii și a raportării la ceilalți: Unul din aspectele definitorii ale psihologiei colective românești post-1990 este nivelul foarte scăzut al încrederii generalizate. Studiile comparative (World Values Survey, Eurobarometru) arată constant că românii au printre cele mai scăzute niveluri de încredere interpersonală din Europa: doar ~10% dintre români afirmă că “în general, majoritatea oamenilor pot fi de încredere”, restul fiind de părere că “nu poți fi prea precaut în relația cu ceilalți”. Acest deficit de încredere – moștenire a unei societăți închise și opresive, dar și rezultat al dezamăgirilor tranziției – se manifestă în toate sferele sociale. Românii tind să fie suspicioși față de străini și cunoscuți deopotrivă, rareori acordând prezumția de bună-credință. După cum remarcă psihologul Daniel David, trăsătura cardinală a profilului psihologic românesc este neîncrederea în oameni. Aceasta pornește de la vechea atitudine colectivistă de a nu avea încredere în cei din afara grupului și a fost amplificată de deceniile de dictatură (când oricine putea fi un informator) și de tranziția haotică (corupție, insuccesul instituțiilor). Neîncrederea s-a generalizat chiar și față de prieteni sau colegi, nu doar față de necunoscuți. Doar familia apropiată face excepție, aici românii manifestând supra-încredere ca o contrapondere (familialism pronunțat). Consecința este o cooperare scăzută în societate: românii sunt reticenți să lucreze împreună în proiecte comunitare, să se asocieze voluntar în organizații sau să se ajute reciproc în absența unei legături personale directe. Spiritul civic este subdezvoltat – valori precum autodeterminarea individuală (autonomia de decizie) și spiritul civic (implicarea pentru binele public) au scoruri reduse, fiind adesea subordonate tradiției și religiei (heterodeterminare) și intereselor personale/imediate (pragmatism egoist). Mai concret, românii preferă de multe ori să fie ghidați de norme tradiționale, de autoritatea religioasă sau de grupul primar, în loc să acționeze autonom în interes civic general. Această lipsă de coeziune socială se vede, spre exemplu, în numărul relativ mic de ONG-uri cu participare benevolă autentică și în dificultatea de a genera capital social (rețele de încredere) dincolo de cercul familial. Totuși, trebuie menționat că în ultimii ani se observă embrionii unei culturi civice emergente: protestele masive anticorupție (2017-2019), campaniile de voluntariat (de exemplu, ajutorarea refugiaților ucraineni în 2022) au arătat că românii pot acționa solidar în situații punctuale, chiar dacă nivelul de bază al încrederii reciproce rămâne scăzut.
Atitudinea față de autoritate și norme: În cultura română post-1990 persistă o anumită ambivalență față de autoritate. Pe de o parte, societatea are rădăcini colectiviste tradiționale care promovau respectul față de autoritate (părinți, profesori, preoți, conducători), accentuate și de regimul comunist autoritar. Pe de altă parte, experiențele istorice au generat și o aversiune față de autorități percepute ca abuzive sau incompetente, manifestată prin neîncredere și sfidare pasivă. Studiile psiho-culturale recente sugerează că românii au un stil cultural defensiv și evitativ: preferă să nu iasă în față, să nu confrunte direct autoritatea, adoptând uneori o supunere de fațadă, concomitent cu rezistență pasivă sau ocolirea regulilor. Astfel, conformismul la normele tradiționale este ridicat (oamenii se prezintă ca fiind modești, respectuoși, “în rândul lumii”), dar în același timp, respectul real pentru reguli formale și leadership este redus: discuțiile pot degenera în neînțelegeri, planurile comune eșuează adesea din cauza neîncrederii reciproce, iar liderilor nu li se acordă credit sau autoritate reală. Un exemplu este modul în care românii ascund adesea dorința de putere sub masca modestiei (“eu nu aș vrea funcții, dar dacă oamenii îmi cer, mă sacrific” – o ipocrizie cultivată de normele colectiviste). Cultura managerială are nuanțe “feminine” (în sensul teoriei lui Geert Hofstede) – se evită conflictul direct, se caută consensul – însă din cauza cinismului și a lipsei de încredere, acest consens e rar atins, degenerând în certuri sterile. Prin urmare, relația cu autoritatea formală (statul, șefii, instituțiile) este marcată de scepticism și lipsă de implicare: cetățenii respectă regulile strict când sunt constrânși, iar autoritățile nu reușesc să câștige pe deplin legitimitatea în ochii populației. Biserica, deși instituție, este percepută altfel – mai aproape de oameni – de aceea se bucură de conformism sincer. Per ansamblu, cultura politică a românilor post-1990 este una de subiecți pasivi și critici: oamenii se simt adesea neputincioși în fața instituțiilor (“nu avem ce face, toți sunt la fel”), manifestând dezangajare (prezență modestă la vot, puțină participare la ședințe publice sau consultări) și în același timp nemulțumire difuză. Această atitudine își are originea și în complexele istorice: românii oscilează între un complex de inferioritate (se consideră mai prejos decât Occidentul, nu cred că pot influența mersul lucrurilor) și un complex de superioritate compensator (mândrie națională uneori exagerată, nevoie de a demonstra că “și noi suntem buni”). Ei aspiră la standardele vestice, dar adesea nu cred cu adevărat că le pot atinge, generând o tensiune psihologică între cum se văd și cum ar vrea să fie. Acest cerc vicios (discrepanța dintre auto-percepție și aspirații) întreține defensivitatea și mecanismele de autoprotecție (negarea problemelor reale, învinovățirea altora, idealizarea trecutului sau a altor țări).
În concluzie, valorile dominante ale românilor post-decembristi pot fi sintetizate astfel: familia, munca și credința religioasă constituie pilonii vieții, oferind sens și identitate; există o orientare spre realizare personală și mobilitate socială, dar aceasta se desfășoară într-un cadru marcat de neîncredere generalizată, conformism declarativ și individualism focalizat pe cercul apropiat. Valori “moderne” precum altruismul civic, toleranța extinsă sau participarea publică sunt încă în curs de dezvoltare, frânate de moștenirea culturală și de dificultățile tranziției. Totuși, procesul de convergență axiologică cu restul Europei este vizibil în rândul tinerei generații, care începe să privilegieze mai mult autonomia, inițiativa privată, drepturile individuale și deschiderea către diversitate.
Puncte forte ale societății românești (psiho-social)
În pofida dificultăților tranziției, societatea românească prezintă o serie de puncte forte psihologice și sociale care i-au permis să facă progrese și să se adapteze schimbărilor:
Potențial intelectual și creativ ridicat: Cercetări recente subliniază că românii dispun de un potențial înalt de inteligență (cognitivă și emoțională), creativitate și capacitate de învățare, chiar dacă acest potențial nu este mereu pe deplin valorificat intern. Atunci când contextul este favorabil (educație de calitate, oportunități profesionale), românii excelează. Exemplele abundă: olimpicii internaționali, specialiștii IT apreciați global, cercetătorii și medicii români care performează în instituții de prestigiu din Occident. Performanțele diasporei – mulți români reușind în carieră academică sau în afaceri peste hotare – demonstrează creativitatea, adaptabilitatea și competența competitivă a acestui popor atunci când își poate exprima potențialul.
Rezistență și adaptabilitate la adversitate: Istoria ultimelor decenii – cu tranziția economică dureroasă din anii ’90, crize politice și economice repetate și schimbări sociale rapide – a testat reziliența românilor. Societatea a dat dovadă de o capacitate de adaptare remarcabilă. Mulți oameni și-au reprofilat cariera după 1990, au găsit soluții de supraviețuire (agricultură de subzistență, mici afaceri de familie) în vremuri de șomaj și inflație galopantă, iar comunitățile locale au supraviețuit chiar și atunci când instituțiile statului au fost slab funcționale. Mentalitatea de supraviețuire (“descurcatul” în condiții grele) poate fi văzută ca un atu – românii găsesc adesea soluții ingenioase informale la probleme practice. Această reziliență s-a manifestat și în criza pandemică: deși sistemul sanitar era fragil, societatea civilă, voluntarii și mediul privat au venit rapid în sprijin (donând echipamente, ajutând vârstnicii etc.), arătând capacitate de mobilizare spontană.
Coeziune familială și solidaritate în grupul restrâns: Așa cum s-a menționat, familia extinsă acționează ca o plasă de siguranță robustă în societatea românească. Relațiile familiale apropiate oferă sprijin emoțional și material: bunicii au grijă de nepoți atunci când părinții lucrează, rudele se împrumută financiar la nevoie, diaspora trimite bani acasă. Acest capital social “bonding” (legate de legături strânse) a ameliorat efectele negative ale tranziției și a redus impactul precarității statului social. De exemplu, fără ajutorul familiei, numărul celor afectați grav de șomajul anilor ’90 ar fi fost mult mai mare. Solidaritatea comunitară locală încă există în sate (vecinii se ajută la muncile agricole, la construcția caselor) și chiar în cartiere urbane (oamenii se cunosc și se sprijină în micile comunități). Această predispoziție de a ajuta “pe ai tăi” poate fi baza dezvoltării unui capital social mai larg, dacă este extinsă gradual.
Spirit competitiv și ambiție de progres: Dorința de afirmare socială este un motor psihologic pozitiv. Mulți tineri români sunt motivați să obțină calificări mai înalte, să înceapă afaceri sau să urce profesional. Ratele de participare la învățământul superior, deși încă mici ca stoc, au crescut semnificativ față de anii ’90. În mediul profesional, românii sunt apreciați drept muncitori harnici și ambițioși atunci când există stimulente (de exemplu, angajații români din corporații multinaționale se remarcă prin productivitate ridicată și flexibilitate). Competiția este acceptată și chiar încurajată în educație (olimpiade, concursuri) și pe piața muncii, ceea ce, în condiții sănătoase, poate duce la inovare și progres.
Identitate culturală puternică și continuitate națională: Românii au un simț identitar pronunțat, bazat pe limbă, istorie și tradiții comune. Această conștiință națională (care a fost reprimată sau instrumentalizată de regimul comunist, dar reînviată după 1990) conferă societății o unitate de fond. Sărbătorile naționale, tradițiile populare (colinde, Mărțișor, horele satului) și patrimoniul cultural (literatură, biserici, monumente) sunt prețuite și ținute vii. Mândria de a fi român, în ciuda complexelor, funcționează ca liant psihologic – s-a observat la competiții sportive sau cu ocazia aderării la UE/NATO. O identitate fermă poate fi un punct forte în epoca globalizării, oferind oamenilor orientare și încredere în cine sunt. De asemenea, ospitalitatea și simțul umorului – trăsături adesea atribuite românilor – facilitează relațiile interumane și pot fi considerate atuuri culturale.
Progresul valorilor democratice la nivel normativ: Deși încrederea în instituții e scăzută, la nivel de valori abstracte românii susțin în majoritate democrația, libertatea de exprimare și orientarea pro-occidentală. Apartenența la UE și NATO este larg acceptată și sprijinită (cu peste 50% încredere în aceste structuri), ceea ce indică o aspirație colectivă spre standarde mai înalte de guvernare și viață. Această orientare strategică fermă este un atu ce a ferit România de derive antidemocratice majore și oferă un cadru stabil de evoluție socială.
În ansamblu, punctele forte ale psihologiei colective românești includ reziliența, potențialul de inteligență, solidaritatea familială, ambiția și identitatea culturală. Aceste elemente au permis societății să traverseze șocurile tranziției și pot constitui bazele dezvoltării viitoare, dacă vor fi inteligent valorificate (de exemplu, canalizând ambiția către antreprenoriat și inovație, extinzând solidaritatea de la nivel familial la cel comunitar și civic).
Puncte slabe ale societății românești (psiho-social)
Pe de altă parte, numeroase puncte slabe și vulnerabilități psihologice și sociale persistă în România post-1990, influențând negativ coeziunea și progresul:
Neîncrederea socială cronică: Așa cum s-a discutat, deficitul de încredere generalizată este poate cea mai importantă vulnerabilitate. Doar ~10% dintre români au încredere în semenii lor, ceea ce plasează România la coada Europei la capitalul social de tip punte (bridge social capital). Această neîncredere erodează cooperarea – oamenii sunt reticenți să colaboreze cu persoane din afara cercului apropiat, să se implice în proiecte comune ori să adere la inițiative civice. Asociațiile și cooperativele (de exemplu în agricultură) au eșuat adesea din lipsa încrederii reciproce. În viața de zi cu zi, neîncrederea se traduce în cinism și suspiciune: mulți români pornesc de la prezumția că ceilalți “vor să te înșele” sau că “fiecare are un interes ascuns”. Acest climat psihologic negativ generează stres social, comunicare defectuoasă și imposibilitatea de a construi încredere instituțională (dacă oamenii nu au încredere unii în alții, nu au încredere nici în instituțiile compuse din “alții”). Neîncrederea este auto-întreținută: așteptându-se la rău, oamenii interacționează defensiv, provocând reacții negative ce confirmă așteptările inițiale – un cerc vicios care subminează țesutul social.
Spirit civic și implicare comunitară reduse: O consecință a neîncrederii, dar și a moștenirii comuniste (unde inițiativa civică a fost descurajată), este slăbiciunea societății civile în multe privințe. Rata de participare la vot, deși variabilă, a scăzut la valori de ~40% la parlamentare, semn al apatiei politice. Voluntariatul și filantropia au fost mult timp modeste (sub media UE ca procent din populație implicat). Participarea în organizații civice (ecologiste, de cartier, profesionale) este limitată la segmente mici educate. Populația manifestă adesea o atitudine de pasivitate față de rezolvarea problemelor comunității (“să facă alții, nu e treaba mea”), ceea ce duce la colectivism defensiv: oamenii se plâng de probleme (gunoaie, drumuri proaste, corupție locală), dar puțini inițiază acțiuni concrete. Există încă un deficit de educație civică: mulți nu își cunosc drepturile sau nu cred că pot influența deciziile publice. Aceasta face dificilă articularea intereselor colective și permite adesea grupurilor de interese restrânse să profite (corupție locală, decizii netransparente). Deși ultimul deceniu a adus unele ameliorări (apariția unor grupuri civice active în marile orașe), per ansamblu capitalul social de tip rețea (rețeaua de cunoștințe diverse și colaborative) rămâne slab. Un indicator: numărul ONG-urilor active per capita este mult mai mic decât în statele vestice, iar dintre cele existente, multe sunt slab finanțate sau lipsite de membri voluntari. Încrederea în ONG-uri și mișcări civice este și ea scăzută, uneori fiind suspectate de agende ascunse – ceea ce arată din nou problema neîncrederii.
Corupție și deficit de încredere în instituții publice: Societatea românească se confruntă cu un nivel ridicat de corupție percepută, care a subminat puternic relația cetățean-stat. De la începutul tranziției, corupția (mită, trafic de influență, nepotism) a fost larg răspândită în administrație, sănătate, educație și politică. Aceasta a generat un cinism față de instituții: mare parte a populației crede că instituțiile statului sunt capturate de interese private și nu acționează pentru binele comun. Sondajele confirmă încrederea extrem de scăzută în Parlament, Guvern și partide – în 2023 doar ~17% dintre români mai aveau încredere în Parlament și ~19% în Guvern. Aceasta plasează România printre țările UE cu cea mai mică încredere în instituțiile democratice. Statul de drept a făcut progrese (mai ales sub presiunea UE), dar percepția publică este că justiția nu este egală pentru toți, că “cei mari scapă”. Nepotismul rămâne o problemă social acceptată de mulți: practica de a angaja sau promova rude și prieteni, în locul meritocrației, erodează moralul celor competenți și încrederea generală. Românii au toleranță scăzută la corupția declarată, dar de multe ori ocolesc sistemul prin mici aranjamente (șpaga la doctor, pila la instituții), perpetuându-l. Această cultură a descurcărelii prin corupție este un punct slab major, deoarece frânează dezvoltarea economică, reduce calitatea serviciilor publice și delegitimează autoritatea (dacă regulile pot fi cumpărate sau nu se aplică egal, oamenii nu mai respectă regulile deloc). În plus, marile scandaluri de corupție au alimentat polarizarea și deziluzia, mai ales în rândul tinerilor, unii alegând să emigreze și din cauza acestei “ciume” sociale.
Deficit în sistemul de educație și pregătire profesională: Deși am menționat educația și ca domeniu în nevoie de dezvoltare, merită subliniat ca punct slab structural. Calitatea educației publice rămâne mult sub așteptări: infrastructură precară (școli fără apă curentă sau încălzire în mediul rural), curriculum învechit necorelat cu piața muncii, profesori nemotivați (salarii mici, formare continuă insuficientă). Rezultatele slabe la testele internaționale și analfabetismul funcțional ridicat indică o criză a sistemului de învățare, care riscă să condamne o parte a noii generații la marginalizare. De asemenea, rata de părăsire timpurie a școlii este printre cele mai mari din UE, cu zone rurale unde mulți tineri nu termină liceul. Astfel, capitalul uman al țării este sub-utilizat, ceea ce afectează atât economia (forță de muncă mai puțin calificată), cât și participarea civică (educația scăzută corelează cu neîncrederea și lipsa implicării). În plus, inegalitatea educațională (între urban și rural, între familii bogate și sărace) adâncește clivajele sociale. Un alt punct slab este exodul creierelor: chiar dintre cei bine educați, mulți părăsesc țara (ex. mii de IT-iști, medici, ingineri), ceea ce reduce impactul pozitiv al educației lor asupra societății românești.
Emigrarea masivă și efectele asupra coeziunii sociale: Exodul populației tinere a lăsat în urmă comunități vulnerabile: sate întregi depopulate sau cu populație îmbătrânită, orașe mici stagnante economic, copii crescuți fără părinți. Pierderea forței de muncă active (peste 2,6 milioane de persoane de vârstă activă plecate în străinătate, adică ~20,6% din forța de muncă locală) a slăbit baza de contribuabili și a pus presiune pe sistemele de pensii și asistență socială. Brain drain-ul a lăsat sectoare precum sănătatea și cercetarea cu deficit de specialiști, afectând calitatea serviciilor (de ex., deficitul de medici în anumite regiuni). De asemenea, coordonarea familiei a avut de suferit: mulți copii au suferit emoțional în absența părinților, iar migrația a generat și fenomene precum scăderea natalității (cupluri separate de distanță amână să aibă copii). Coeziunea socială la nivel local s-a erodat în zonele cu emigrație ridicată – unele comunități au slăbit prin dispariția leadershipului local informal (tineri cu inițiativă care au plecat) și prin ruptura în rețelele de rudenie (familii dispersate între țări). Astfel, deși remitențele au adus beneficii materiale, costul social al migrației ridicate este un punct slab al societății, necesitând atenție (programe de reintegrare a migranților, sprijin pentru copiii rămași acasă etc.).
Sănătatea publică și mentală precară: Sistemul de sănătate este insuficient finanțat și organizat, ceea ce reprezintă o vulnerabilitate socială majoră. Cheltuielile publice de sănătate pe cap de locuitor sunt sub jumătate din media UE, iar acest lucru se reflectă în acces deficitar la servicii medicale (mai ales la sate și în orașele mici). Personalul medical insuficient (din cauza migrației și a distribuției inechitabile) duce la liste de așteptare, supra-aglomerarea spitalelor mari și servicii de slabă calitate. Indicatori precum mortalitatea evitabilă și mortalitatea maternă/infantilă sunt semnificativ mai proști decât în restul UE, ceea ce semnalează probleme sistemice. Pe plan psiho-social, sănătatea mintală este un subiect neglijat: stigma față de tulburările psihice rămâne ridicată, iar mulți români nu cer ajutor de specialitate. Datele oficiale raportează o prevalență aparent scăzută a depresiei și anxietății (Eurostat indica ~1% depresie în România vs 7% media UE), dar aceasta se datorează în mare măsură subdiagnosticării și sub-raportării cazurilor. În realitate, stresul tranziției, insecuritatea economică și ruperea rețelelor sociale au afectat sănătatea psihică a multor oameni. Rata suicidului este moderată, însă în creștere la anumite grupuri (vârstnici singuri, tineri fără perspective). Lipsa de psihologi și psihiatri (și concentrarea lor în orașele mari) face ca nevoile de sănătate mintală ale populației să fie insuficient acoperite. Pandemia COVID-19 a accentuat aceste probleme, arătând vulnerabilitatea sistemului medical și efectele asupra psihicului colectiv (anxietate, teoriile conspirației la care au aderat nu puțini, semn al neîncrederii și al educației sanitare deficitare).
Inegalități economice și sociale ridicate: România prezintă, la nivel social, disparități notabile între diverse grupuri. Sărăcia afectează în special mediul rural, minoritatea romă și zonele mono-industriale declinate. Deși rata oficială a sărăciei relative este în jur de 23,5% (2019), dacă luăm un indice mai cuprinzător (AROPE – risc de sărăcie sau excluziune socială), aproximativ o treime din populație se afla în risc la mijlocul anilor 2010 – cea mai ridicată proporție din UE la acea vreme. Această inegalitate se traduce psihologic printr-o fractură între “lumi”: există o Românie prosperă, urbană, integrată în modernitate, și o Românie pauperă, marginală, cu mentalități de supraviețuire. Lipsa coeziunii între aceste segmente e un punct slab – poate alimenta tensiuni sociale (nemulțumirea celor lăsați în urmă) și migrația internă/externă. Integrarea minorităților este incompletă: minoritatea romă, estimată neoficial la 8-10% din populație, se confruntă cu discriminare, nivel scăzut de educație și oportunități limitate, ceea ce creează un cerc vicios al excluziunii. De asemenea, în ciuda relațiilor în general pașnice, segregarea etnică există (ex. comunități de romi la periferiile satelor, segregare școlară). Orice societate este atât de puternică pe cât este de integrată, iar în cazul României, aceste falii sociale reduc capitalul social general și capacitatea de acțiune unitară.
Tendințe defensive și evitante în cultură: Cultura organizațională și civică suferă de un stil defensiv/evitant (după cum notează Daniel David). Românii adesea evită confruntările directe și amână rezolvarea problemelor (“las’ că merge și-așa”, “las’ pe mâine”), ceea ce duce la acumularea frustrărilor și la pseudomulțumire față de situații sub-optime. Această evitare se vede în mici aspecte (neadresarea unui conflict de muncă, tolerarea unui disconfort în comunitate fără a protesta) și până la nivel macro (reformele structurate sunt adesea pe jumătate făcute – “muddling through” – din cauza rezistenței la schimbare și a absenței unui consens). Complacența (“merge și așa”) combinată cu fatalismul (“asta e, nu ai ce face”) constituie o slăbiciune în fața modernizării care cere proactivitate. Tot aici se poate include și tendința către heterodeterminare – așteptarea unor soluții de la autorități sau forțe externe, în locul asumării responsabilității individuale și comunitare. Această mentalitate pasivă face dificilă auto-organizarea comunităților pentru a-și rezolva problemele și le face dependente de decizii “de sus” care pot întârzia sau lipsi.
Manifestări de intoleranță și polarizare social-culturală: Deși nu la nivel violent, în societatea românească există zone de intoleranță și prejudecăți care pot fi considerate puncte slabe din perspectivă democratică. Atitudini homofobe sau sexiste sunt încă destul de răspândite – de exemplu, persoanele LGBTQ+ sunt adesea stigmatizate social și puțini români susțin drepturi precum căsătoria între persoane de același sex (în 2019, doar ~29% erau de acord, unul din cele mai scăzute niveluri din UE). Discursul urii explicit este marginal, dar intoleranța latentă există și poate fi activată politic (așa cum s-a văzut prin ascensiunea unui partid conservator-naționalist în 2020, AUR, care capitalizează retorica anti-minorități sexuale, anti-occidentală și ultrareligioasă). De asemenea, nostalgia după comunism la unii vârstnici și frustrarea tinerilor care nu se regăsesc în valorile tradiționale au creat o prăpastie generațională. Aceste polarizări (progresiști vs tradiționaliști, urban educat vs rural defavorizat) fragilizează coeziunea și pot fi exploatate pentru a împiedica formarea unui consens social pe direcții de dezvoltare.
Sintetizând, punctele slabe ale societății românești post-1990 gravitează în jurul lipsei de încredere și coeziune – atât pe axa cetățean-cetățean, cât și cetățean-instituții – la care se adaugă probleme structurale precum corupția, educația și sănătatea deficitare, migrația excesivă și anumite mentalități blocante (fatalism, evitare, toleranță la incorectitudine). Conștientizarea acestor vulnerabilități este esențială pentru a formula politici și intervenții care să le corecteze, consolidând astfel reziliența socială.
Principalele probleme și nevoi ale populației
Pornind de la punctele slabe identificate, se pot desprinde câteva domenii-cheie în care populația României are probleme presante și nevoi de acțiune post-1990:
Sănătatea mintală: După decenii în care subiectul a fost tabu, sănătatea psihică a devenit o problemă tot mai vizibilă. Tulburările de anxietate și depresie sunt cele mai frecvent diagnosticate afecțiuni mintale, însă statisticile oficiale subestimează situația reală. Subdiagnosticarea și stigmatizarea îi împiedică pe mulți să ceară ajutor. Există o nevoie acută de extindere a serviciilor de consiliere psihologică și psihiatrie în comunitate, mai ales în zonele rurale unde aproape că lipsesc. Rata scăzută de utilizare a antidepresivelor și psihoterapiei comparativ cu UE sugerează bariera culturală (rușinea de a recunoaște o problemă mintală). Populația a trecut prin multiple factori de stres: șomaj masiv în anii ’90, insecuritate economică, migrație (despărțirea de familie), apoi crizele recente (pandemie, inflație). Toate acestea au generat traume și tensiuni psihice difuze – de la tulburări de adaptare până la creșterea consumului de alcool (35% dintre români declară episoade de beție lunară, dublu față de media UE) ca mecanism de coping. Nevoile sunt atât de servicii (mai mulți psihologi, centre de sănătate mintală, linii telefonice de sprijin), cât și de educație privind sănătatea mintală pentru public (să se recunoască simptomele, să scadă stigma). Un semn îngrijorător este situația copiilor cu părinți plecați: studii locale au arătat că acești copii manifestă frecvent depresie, anxietate de separare și rezultate școlare slabe, necesitând consiliere și suport special. Prin urmare, prioritatea în acest domeniu este crearea unui sistem de suport psihologic accesibil și campanii de conștientizare care să îi facă pe oameni să solicite ajutor fără teamă de stigmatizare.
Educația: Sistemul de educație are nevoie de reforme profunde pentru a răspunde nevoilor societății. Principalele probleme includ: calitatea scăzută a educației de bază, evidențiată de analfabetismul funcțional foarte ridicat (peste 40% dintre elevi nu ating competențele minime la citire/matematică), și inechitatea (diferențe uriașe între școli bune – de obicei în orașe – și școlile defavorizate din mediul rural sau comunități sărace). Nevoile sunt multiple: creșterea finanțării (România alocă mult sub media UE din PIB pentru educație), modernizarea curriculumului (pentru a pune accent pe gândire critică, creativitate, competențe digitale, nu pe memorare mecanică), formarea și motivarea profesorilor (salarii decente, training continuu, evaluare bazată pe performanță). Este esențial să se reducă abandonul școlar – programe de afterschool, masă la școală și sprijin pentru copiii din medii vulnerabile ar putea menține mai mulți elevi în sistem. De asemenea, se impune conectarea școlii la piața muncii: dezvoltarea învățământului tehnic și profesional de calitate (școli profesionale duale, parteneriate cu companii) pentru ca tinerii să dobândească abilități practice cerute și să nu mai fie tentați să părăsească țara din lipsa perspectivelor. Digitalizarea educației este o nevoie accentuată de pandemie – dotarea școlilor cu tehnologie și formarea competențelor digitale la profesori și elevi. La nivel universitar, provocarea este creșterea relevanței cercetării și calității studiilor astfel încât diplomele românești să fie recunoscute pe piața internațională și să stimuleze inovația internă. Combaterea fabricilor de diplome și asigurarea integrității academice rămân priorități, pentru a reda încrederea în educație. În esență, populația resimte nevoia unui sistem educațional performant și echitabil, care să formeze cetățeni competenți și adaptați economiei moderne – premisă pentru orice progres social.
Economia și nivelul de trai: Deși indicatorii macroeconomici s-au îmbunătățit (creștere robustă a PIB în anii 2000 și 2010, venit național brut per capita ajuns la ~74% din media UE în 2021), la nivelul populației largi persistă probleme economice acute. Sărăcia afectează încă o parte semnificativă a populației, mai ales în mediul rural și în rândul grupurilor vulnerabile (romi, familii numeroase, șomeri neindemnizați). România are una dintre cele mai ridicate rate ale deprivării materiale severe din UE și inegalități pronunțate – coeficientul Gini indică o distribuție inegală a veniturilor (pierderi de ~10,7% ale indicelui dezvoltării umane din cauza inegalităților). Nevoile economice ale populației se concentrează pe: creșterea veniturilor (salariile medii și pensiile sunt încă mici comparativ cu costurile, iar inflația recentă a erodat puterea de cumpărare), crearea de locuri de muncă stabile (mai ales în zonele rămase în urmă, unde șomajul și subocuparea rămân mari), și investiții în infrastructură care să permită dezvoltare (drumuri, utilități, internet în bandă largă în rural). Lipsa infrastructurii a menținut disparități regionale: regiuni ca Nord-Est (Moldova) sau Sud-Vest Oltenia sunt mult mai sărace decât Bucureștiul sau Clujul. Astfel, se resimte nevoia unei coeziuni economice – atragerea de investiții și în regiunile mai puțin dezvoltate, sprijin pentru micii fermieri și antreprenori locali, astfel încât beneficiile creșterii economice să fie resimțite mai uniform. Populația activă emigrată indică indirect nevoile economice neîmplinite în țară: diferențialul de salarii vest vs. România și lipsa oportunităților i-au împins pe oameni să plece. Așadar, pentru a reduce exodul, e nevoie de creșterea calității locurilor de muncă interne (salarii decente, condiții bune, perspectivă de avansare). În plus, sistemul de protecție socială trebuie consolidat: servicii sociale pentru vârstnici, pentru persoanele cu dizabilități și pentru săraci, care în multe comunități sunt insuficiente sau inexistente. În mediul rural, nevoia majoră este diversificarea economică – trecerea de la agricultura de subzistență la activități generatoare de venit (agroturism, ateliere de prelucrare, mici fabrici alimentare etc.), ceea ce necesită programe de dezvoltare rurală și educație antreprenorială. Nu în ultimul rând, populația are nevoie de stabilitate economică și predictibilitate – perioadele de criză (anii ’90, 2010-2011, 2022-2023) au creat insecuritate și anxietate, deci politicile ar trebui să vizeze atenuarea șocurilor (de ex. prin ajustări graduale, prin comunicare clară).
Coeziunea socială și capitalul social: O problemă difuză dar crucială este slaba coeziune socială – lipsa sentimentului de încredere și solidaritate la nivel național. Pentru a progresa ca societate, românii au nevoie să depășească faliile de încredere și să construiască punți între grupuri. Nevoia de coeziune se manifestă pe mai multe planuri: reconcilierea diferențelor generaționale (tinerii au nevoie să fie ascultați și implicați, vârstnicii să fie valorificați și integrați – nu contrapusi), atenuarea diferențelor rurale-urbane (prin conectivitate mai bună și schimburi culturale), integrarea minorităților (romii, dar și maghiarii în zonele unde încă există neîncredere reciprocă). Românii au nevoie de modele de cooperare de succes care să refacă încrederea – de exemplu, proiecte comunitare în care cetățenii colaborează cu autoritățile locale pentru un bun public (un parc, un after-school) ar putea demonstra că acțiunea colectivă e posibilă și benefică. O nevoie importantă este creșterea încrederii în instituții: pentru asta, instituțiile trebuie să livreze (să fie eficiente și curate), iar comunicarea lor să fie transparentă, astfel încât cetățenii să înceapă să le perceapă ca aliate și nu adversare. Justiția socială este un alt element al coeziunii – combaterea corupției și asigurarea egalității de șanse ar mai reduce din resentimente și alienare. În plus, există nevoia de spații publice de dialog – context în care oameni cu păreri diferite să discute civilizat (de pildă, forumuri comunitare, dezbateri publice locale). Coeziunea socială se construiește și printr-o narațiune comună pozitivă – românii au nevoie să identifice obiective colective (ex. prosperitatea prin educație, modernizarea țării) care să-i unească dincolo de diferențe. Evenimentele de criză au arătat că există un potențial latent de solidaritate (ex. mobilizarea rapidă pentru ajutorarea refugiaților ucraineni în 2022 a fost mai eficientă în societatea civilă decât din partea statului), deci nevoia este de a cultiva și permanentiza acest spirit de întrajutorare. Consolidarea capitalului social – adică a rețelelor de cunoștințe, a normelor de încredere și reciprocitate – este poate cea mai dificilă și mai de durată sarcină, dar fără de care celelalte reforme riscă să nu atingă întregul potențial. Educația civică, exemplul pozitiv al liderilor integri și stimularea participării cetățenilor la luarea deciziilor sunt mijloace de a răspunde acestei nevoi.
În rezumat, principalele probleme resimțite de populația post-decembristă – sănătatea (inclusiv mintală), educația, situația economică și coeziunea socială – necesită soluții sistemice. Reformele structurale în educație și sănătate, politici de dezvoltare economică incluzivă și măsuri anticorupție, alături de investiții în capitalul social (încredere și participare), sunt prioritățile care derivă din nevoile reale ale oamenilor. Abordarea acestor nevoi ar îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și ar accelera convergența României cu standardele socio-economice europene.
Compararea aspectelor psiho-sociale din România cu alte state UE
Pentru a înțelege specificul psihologiei poporului român post-1990, este util să comparăm aceste trăsături cu cele ale altor țări din Uniunea Europeană – atât cu cele din regiunea Europei de Est, care au trecut prin tranziții similare, cât și cu statele vest-europene dezvoltate, cu tradiții democratice mai vechi. Se pot evidenția atât diferențe, cât și similitudini relevante:
Dinamica demografică și migrația: România și majoritatea statelor est-europene au în comun un declin demografic accentuat după 1990, spre deosebire de multe țări vestice unde populația a stagnat sau crescut ușor (de regulă datorită imigrației). Țări precum Bulgaria, Letonia, Lituania au pierdut proporții chiar mai mari din populație decât România (20-30% în trei decenii), iar Croația are un procent al emigranților (22%) ușor peste cel al României. În contrast, state vestice ca Franța, Marea Britanie sau Spania au înregistrat creșteri de populație, alimentate de imigrație și fertilitate ceva mai ridicată (în cazul Franței). Migrația externă masivă este un fenomen comun Europei de Est: Polonia, de exemplu, a avut un exod important spre Europa de Vest (mai ales în anii 2000), însă datorită populației inițiale mai mari, impactul procentual a fost mai mic decât în România. De asemenea, țări baltice precum Lituania au avut rate de emigrare per capita comparabile cu ale României. Prin urmare, în context regional, România nu este un caz izolat: “exportul de populație” a fost un răspuns general la oportunitățile economice mai bune din Vest. Diferența este că unele țări (Polonia, recent și Ungaria) au început să atragă o parte din diasporă înapoi odată cu îmbunătățirea economiei, în timp ce România abia recent vede primele semne de remigrare. În Europa de Vest, fenomenul opus – imigrația – a adus provocări diferite (integrarea migranților, diversitate culturală crescută) de care România, având emigrație netă, a fost ferită până de curând. Demografic, România se aseamănă totuși la profilul de îmbătrânire cu restul UE: fertilitate scăzută și creșterea ponderii vârstnicilor sunt caracteristici pan-europene (Italia, Germania sau Spania au, de asemenea, populații îmbătrânite). Însă, în timp ce țările dezvoltate compensează declinul natural prin atragerea de migranți, România (ca și Bulgaria sau statele baltice) a pierdut dublu – spor natural negativ și emigrație, ducând la scădere rapidă.
Profilul educațional și capitalul uman: Comparativ cu media UE, România stă mai slab la capitolul educație terțiară și competențe de bază. Rata de absolvire a învățământului superior (17,4% din adulți) este cea mai mică din UE, la polul opus fiind țări precum Irlanda (~50%), Suedia, Olanda etc., unde jumătate din populație are studii superioare. Chiar și alte țări ex-comuniste au depășit România: Polonia, de exemplu, are peste 25% din populație cu studii superioare, iar media UE este ~32%. Această diferență sugerează decalaje istorice (în comunism, România a avut politic de restrângere a numărului de studenți în anii '80) și migrația absolvenților. La testele PISA, România s-a clasat constant printre ultimele din UE, similar Bulgariei, în timp ce țări ca Estonia, Polonia sau Slovenia performează foarte bine – deci nu e doar o falie Est-Vest, ci și de politici educaționale după 1990 (unele țări estice au reformat educația mai eficient). În privința alfabetizării funcționale, contrastul e mare: țări nordice ca Finlanda sau Estonia au sub 10% elevi cu dificultăți severe de înțelegere a textului, pe când România are ~44%. Aceasta indică o nevoie urgentă de aliniere la standardele europene de calitate a educației. Totuși, ca similitudine, România are o rată brută de înscriere în școala primară comparabilă cu restul UE (accesul la educația primară este aproape universal, problema fiind calitatea). Un alt aspect: analfabetismul funcțional nu e doar problema României – și alte țări sudice precum Portugalia sau chiar Italia au procente ridicate (30-35%), însă tot sub cele ~40% ale României. În concluzie, la capitalul uman calitativ, România este încă în urma mediei UE, alături de câteva țări din Est, dar diferențele se reduc pe măsură ce generațiile tinere (mai școlite și adesea cu expunere internațională) intră pe piața muncii.
Religiozitate și valori tradiționale: Din perspectivă valorică, România se distinge printr-un grad de conservatorism și religiozitate mai ridicat decât majoritatea statelor UE. În Europa Occidentală, tendința ultimelor decenii a fost de secularizare puternică – de exemplu, în Cehia sau Scandinavia, mai puțin de 30% din populație se declară religioasă practicantă. Chiar și țări catolice tradiționale precum Spania sau Italia au cunoscut un declin al practicii religioase și o liberalizare a moravurilor (acceptarea căsătoriilor gay, a avortului etc.). Prin comparație, România rămâne profund religioasă (locul 1 în UE la ponderea celor ce spun că religia este importantă în viața lor) și conservatoare social: valorile de familie tradițională sunt încă larg împărtășite (peste 90% consideră că familia nucleară hetero cu copii este idealul, iar divorțul sau avortul sunt privite cu reținere de segmente însemnate). Similarități găsim cu țări precum Polonia, unde influența Bisericii Catolice rămâne mare – și acolo majoritatea se declară religioși, deși la nivel practic Polonia cunoaște și fenomene moderne. Alte societăți est-europene ortodoxe (Grecia, Bulgaria) au și ele un atașament religios peste media UE, dar România le depășește ca intensitate declarată a credinței. Un exemplu de diferență: un conflict între știință și religie ar fi rezolvat de jumătate dintre români în favoarea religiei, în timp ce în țări ca Germania sau Franța procentul ar fi mult mai mic (acolo majoritatea ar alege știința). Atitudinea față de muncă – românii pun accent pe hărnicie și perseverență, ceea ce îi apropie de etica central-europeană (ex. germanii, polonezii) mai mult decât de societăți cu atitudini mai relaxate (de ex. mediteraneenii față de programul de lucru). Totuși, orientarea spre statut și putere evidențiată la români se regăsește și în alte societăți emergente care au trecut prin lipsuri (ex. țările baltice sau Balcanii). În contrast, în țările nordice valorile dominante pun mai puțin accent pe ierarhie și afirmare individuală, și mai mult pe egalitate și bunăstare colectivă. Un punct comun al României cu vecinii săi este importanța familiei: în toate țările sud și est-europene, familia este pe primul loc ca valoare personală (în sondajele Eurobarometru, >90% în România, Bulgaria, Italia, Spania – față de ~80% în Suedia, de exemplu). Diferențele apar la atitudini față de rolurile de gen: România (alături de Polonia, Ungaria) tinde să aibă vederi mai tradiționale (ex. pondere importantă crede că rolul femeii este mai mult în gospodărie), pe când țările vestice și baltice sunt mai egalitare. Toleranța față de minorități este alt aspect: societățile vest-europene, în general, manifestă acceptare sporită a diversității etnice, religioase, sexuale. România, similar altor țări ex-comuniste, pornește cu un nivel mai scăzut de toleranță (de ex., doar ~38% dintre români ar accepta căsătoria gay, față de ~69% media UE în 2019). Aceste diferențe se atenuează în timp datorită influențelor europene, dar persistă generațional – tinerii români urbani sunt mult mai apropiați în valori de tinerii occidentali decât sunt bătrânii de la sat față de bătrânii vestici.
Încrederea și capitalul social: Una dintre cele mai mari falii între România și Europa Occidentală este la capitolul încredere socială și instituțională. Țările nordice (Suedia, Danemarca, Finlanda) sunt recunoscute pentru nivelul extrem de ridicat de încredere interpersonală – peste 60% dintre cetățeni cred că “majoritatea oamenilor pot fi de încredere”. În Europa de Vest continentală, valorile sunt medii (30-40% încredere generalizată în Franța, Germania). La polul opus, România, Bulgaria și Grecia au valori sub 20%, indicând societăți cu deficit de capital social. Astfel, România este mai apropiată la acest capitol de vecinii din Balcani decât de nucleul occidental. O consecință este și încrederea scăzută în instituții: cum notam, doar ~17% dintre români au încredere în Parlament, cifre similare găsindu-se în Bulgaria sau Croația. În schimb, în țări ca Danemarca sau Olanda, peste jumătate au încredere în parlamentul național. Chiar și în țări Visegrád (Polonia, Ungaria), deși neîncrederea a crescut în ultimii ani din motive politice, nivelul istoric a fost ceva mai ridicat decât în România. Un aspect comun în tot Estul Europei: încrederea în Uniunea Europeană este adesea mai mare decât în propriile guverne – românii nu fac excepție (peste 50% încredere în UE, printre cele mai ridicate niveluri, apropiat de polonezi, în timp ce în Vest, țări fondatoare ca Franța sau Germania au adesea <50% încredere în UE). Acest lucru reflectă percepția est-europenilor că UE oferă un cadru de buna guvernanță pe care nu-l găsesc intern. Cât despre participarea civică: occidentalii sunt în general mai implicați în voluntariat și asociații (în special în nord, unde peste 50% din cetățeni fac parte dintr-o organizație). România se află spre coada UE, similar cu Bulgaria sau Slovacia, la implicarea voluntară. Totuși, diferența între Est și Vest la prezența la vot s-a redus – unele țări vestice au de asemenea apatie electorală.
Corupție percepută și guvernanță: Un alt comparator util: indicele de percepție a corupției (Transparency International) plasează România aproape de Bulgaria și Ungaria (scoruri relativ slabe) și mult sub țări ca Danemarca, Finlanda (cele mai puțin corupte percepute). Asta corespunde realităților discuției noastre: corupția este un fenomen pan-est european, dar unele țări au făcut progrese mai mari în combaterea lui (de exemplu, țările baltice stau mai bine decât România la indicele corupției). Similitudinile regionale includ și clientelismul politic – relația stat-partid-societate în România prezintă caracteristici de stat capturat pe alocuri (numiri pe criterii politice în administrație, alocarea resurselor discreționar), ceea ce se întâlnește și în Bulgaria, Ungaria, Grecia. În Occident, instituțiile sunt mai autonome și statul de drept mai puternic consolidat, astfel că deși corupție există peste tot, încrederea publicului că corupții sunt sancționați e mai mare în Vest decât în România.
Nivel de satisfacție și stil de viață: Până recent, satisfacția față de viață a românilor era printre cele mai scăzute din Europa, reflectând nivelul de trai mai scăzut și nemulțumirile tranziției. În 2016, doar ~46% dintre români se declarau fericiți frecvent, cel mai mic procent din UE. Însă pe măsură ce economia a crescut, fericirea declarată a crescut și ea: unele sondaje recente au arătat valori apropiate de media europeană (Eurostat 2023 indica un scor mediu de satisfacție de ~7,7/10 în România, comparabil cu Polonia și peste media UE de 7,3, ceea ce e o schimbare notabilă). Totuși, la indicatori precum încrederea în viitor sau percepția direcției țării, românii rămân mai pesimiști decât vest-europenii. În materie de stil de viață, diferențele se estompează: consumul cultural, accesul la internet, modul de petrecere a timpului liber converg tot mai mult. Tinerii din România ascultă aceleași muzici, folosesc aceleași rețele sociale ca cei din Italia sau Franța. Familiile extinse conviețuind (părinți, bunici și copii sub același acoperiș) sunt mai frecvente în România și sud-estul Europei, pe când în Vest tinerii locuiesc singuri mai devreme – aceste obiceiuri influențează și mentalitățile (românii sunt obișnuiți să depindă mai mult de familie în deciziile lor de viață).
Pe scurt, comparativ cu alte state UE, România împărtășește cu fostele țări comuniste multe trăsături ale tranziției: declin demografic și emigrație, nivel scăzut de încredere și capital social, atitudini conservatoare în chestiuni sociale și probleme de corupție și guvernanță. Față de statele dezvoltate din Vest, România se diferențiază prin: religiozitate mai puternică, încredere interpersonală și instituțională mai scăzute, nivel educațional mediu inferior, satisfacție de viață istoric mai redusă, dar în creștere, și un parcurs accelerat de schimbare socială (celelalte au trecut prin aceste transformări în zeci de ani, România în două-trei decenii). Există însă și tendințe de convergență: pe măsură ce economia și instituțiile se maturizează, valorile și comportamentele tinerei generații din România devin tot mai apropiate de cele ale tinerilor din celelalte țări UE (deschidere spre globalizare, interes pentru mediu, gust pentru participare voluntară etc.). În esență, România pornește de pe poziții diferite în anii ’90 față de Occident, dar evoluția ei este către aliniere – de exemplu, la nivel de așteptări cetățenești (românii tineri doresc același tip de calitate a vieții și drepturi ca și omologii vestici).
Alte aspecte relevante privind evoluția mentalității și comportamentului social post-1990
Pentru o imagine completă asupra psihologiei poporului român după 1990, trebuie luate în considerare și câteva aspecte complementare care au influențat mentalitățile și comportamentele sociale:
Schimbarea generațională: Generația care și-a petrecut tinerețea în comunism (formată înainte de 1990) are un profil valoric diferit de generațiile crescute după Revoluție. Millennialii și generația Z din România au fost expuși în mod direct la cultura globală prin internet, media și libertatea de circulație. În general, tinerii urbani sunt mai individualiști și orientați spre auto-realizare, atașați de valori precum autonomia personală, exprimarea liberă, mobilitatea internațională, spre deosebire de părinții lor, preocupați mai mult de securitatea economică și stabilitate. De exemplu, toleranța față de minorități și egalitatea de gen sunt semnificativ mai ridicate la tineri decât la vârstnici. Pe de altă parte, generațiile mai în vârstă tind să aibă un sentiment acut al nesiguranței și un dor de ordine, provenite din șocul tranziției (unii regretă aspecte ale fostului regim, precum locul de muncă asigurat, chiar dacă resping lipsa de libertate). Acest clivaj generațional a dus uneori la tensiuni în familie și societate – de exemplu, tinerii educați din urban se plâng că părinții sau bunicii “nu înțeleg democrația modernă” și “vot vota mereu cu nostalgia”, în timp ce vârstnicii îi percep pe tineri ca fiind “fără respect față de tradiție”. Pe măsură ce noua generație devine majoritară pe piața muncii și în electorat, mentalitatea colectivă se așteaptă să se modernizeze mai clar (semnele se văd deja în urbani-zarea accentuată a gusturilor culturale, scăderea practicii religioase la tineri, creșterea activismului civic la generația <40 ani).
Influența diasporei asupra mentalităților interne: Cei peste 3-4 milioane de români plecați peste hotare nu sunt izolați de societatea românească, ci interacționează intens cu ea (prin familie, rețele sociale, vizite). Diaspora acționează ca un vector de schimb social: pe de o parte, trimit remitențe care ridică nivelul de trai și creează modele de consum occidental în comunitățile de origine; pe de altă parte, aduc cu ei idei și norme din țările de reședință. S-a observat că în localitățile cu mulți migranți reveniți temporar, oamenii devin mai critici față de corupție (văzând standardele occidentale), cer servicii publice mai bune și adoptă practici precum reciclarea deșeurilor, antreprenoriatul etc. De asemenea, diaspora a avut un rol politic tot mai vizibil – voturile românilor din străinătate au înclinat balanța la alegeri (ei tind să voteze candidaturi reformiste, anticorupție). Aceasta a creat și o conștientizare internă: românii din țară realizează că sunt observați de cei plecați și compară situația domestică cu cea “de afară”, crescând astfel presiunea pentru schimbare. În plan familial, diaspora a produs și transformări de mentalitate: femeile plecate la muncă în Vest au dobândit o independență mai mare, trimițând bani acasă și renegociindu-și rolul în familie; copiii din țară cresc cu orizontul mental că “e firesc să pleci la studii/muncă afară” – ceea ce schimbă relația lor cu patria (mai cosmopolită și mai puțin naționalist-închisă). Un aspect negativ este totuși apariția unor sentimente de alienare: cei rămași pot resimți abandon sau invidie față de rudele din diaspora, iar cei plecați pot dezvolta o viziune critică accentuată la adresa “românilor de acasă”. Depășirea acestei dihotomii și valorificarea plenară a experienței diasporei (de exemplu, facilitarea reintegrării celor întorși și implicarea lor în administrație sau afaceri) este o provocare, dar și o oportunitate de îmbogățire a mentalităților.
Mass-media, rețelele sociale și discursul public: Libertatea presei câștigată după 1990 a avut un impact imens asupra formării opiniei publice și a mentalităților. Anii ’90 au adus un aflux de informație și divertisment occidental, care a modelat gusturile și valorile, dar au însemnat și tabloidizarea și politizarea excesivă a mass-media. În anii 2000-2010, televiziunile de știri au devenit principala sursă de informație politică, adesea promovând un discurs polarizat și partizan care a influențat percepțiile publicului (de ex. au creat imaginea “dușmanilor poporului” în funcție de orientarea postului, alimentând neîncrederea). Un fenomen recent este explozia rețelelor sociale (Facebook, YouTube, TikTok), care au democratizat vocea publică – permit oricui să-și exprime opinia – dar și au favorizat dezinformarea și crearea de bule informaționale. În România, rețelele sociale au jucat un rol dublu: au facilitat mobilizarea civică (protestele #Rezist din 2017 au fost organizate prin Facebook) și au dat o platformă tinerilor progresiști, dar au servit și ca vectori pentru teorii conspiraționiste și naționalism (vezi propaganda anti-vaccin și naționalistă online, care a contribuit la ascensiunea AUR). Nivelul de alfabetizare media fiind scăzut la populația vârstnică, mulți au căzut pradă știrilor false (ex. conspirații despre 5G, COVID), evidențiind o vulnerabilitate a mentalului colectiv la dezinformare. Acest context media a dus la o polarizare a societății – narative complet opuse despre aceleași evenimente circulă în grupuri diferite. Comparativ cu Vestul, unde există de asemenea polarizare media, în România instituțiile de reglementare (CNA) au fost relativ slabe în a impune standarde. Neîncrederea în presă a crescut (doar ~30% mai au încredere în mass-media tradițională, restul o văd ca aservită politic), ceea ce i-a împins pe mulți spre surse alternative online, uneori dubioase. Cu toate acestea, presa și internetul au expus publicul român la noi idei și mentalități: ecologism, feminism, antreprenoriat social – concepte marginale în anii ’90 – au devenit cunoscute și susținute de segmente semnificative astăzi, tocmai datorită circulației informației.
Viața politică și cultura democratică: Evoluția mentalității politice a românilor merită menționată. După entuziasmul difuz al anilor ’90 pentru democrație (când domina așteptarea ca “tranziția” să aducă rapid bunăstare), a urmat o perioadă de deziluzie și cinism față de politică, pe fondul corupției clasei conducătoare. S-a instalat o cultură politică pasivă, în care majoritatea evită implicarea (prefera “să stea deoparte”) și doar când nemulțumirea atinge praguri înalte ies la vot sau protest. Totuși, se pot observa și semne de maturizare democratică: societatea civilă a reușit să impună teme pe agendă (lupta anticorupție, de exemplu), iar alternanța la putere s-a produs regulat, ceea ce a consolidat conceptul că votul contează. Încrederea în democrație ca sistem rămâne majoritară (peste 80% preferă democrația oricărei alternative, conform Eurobarometrelor). De asemenea, electoratul a devenit mai volatil și mai exigent: partide tradiționale au scăzut, au apărut partide noi reformiste (USR-PLUS) dar și populist-naționaliste (AUR), semn că societatea explorează opțiuni și penalizează partidele care nu performează. Totodată, românii au interiorizat unele valori europene – de exemplu, sprijinul pentru statul de drept și independența justiției este puternic (manifestațiile masive când s-a încercat slăbirea DNA în 2017). Naționalismul extremist a fost marginal în primii 25 de ani post-’90, dar ultimii ani au adus o recrudescență: discursuri anti-UE, anti-minorități au câștigat adepți în contextul pandemiei și al nemulțumirilor sociale, culminând cu rezultatul obținut de AUR de ~18,01% la alegerile parlamentare din 2024. Cu toate acestea, România nu a cunoscut fracturi sociale violente sau mișcări secesioniste precum alte țări (Spania cu Catalonia, de ex.), iar conflictul interetnic a fost minim (relația cu maghiarii s-a menținut pașnică, UDMR participând la guvernare succesiv). Cultura de compromis politic este încă la început – polarizarea “pro/anti PSD” a dominat mult timp scena. Comparativ cu țările occidentale, democrația românească e mai tânără și se simte: educația civică insuficientă se traduce în gafe civice (de ex. necunoașterea procedurilor electorale, a rolului instituțiilor) și în predispoziția unora de a cădea pradă retoricii populiste.
Aderarea la UE și globalizarea: Integrarea în UE (2007) a fost un punct de cotitură care a accelerat schimbările de mentalitate. Adoptarea acquis-ului comunitar a impus noi standarde legislative (de la protecția consumatorului la egalitatea de șanse) care, treptat, au început să modifice și așteptările cetățenilor. Românii au început să se perceapă ca cetățeni europeni, cu drepturi comparabile cu ale altora – exemplu: tot mai mulți își cunosc drepturile când călătoresc sau lucrează în UE, invocă legislația UE în procese contra autorităților naționale, etc. Expunerea directă la Europa (prin călătorii fără viză după 2002, programul Erasmus pentru studenți, emigrație liberă după 2014) a extins orizonturile în special tinerilor: limbile străine cunoscute au crescut ca pondere, obiceiurile culinare și de vacanță s-au diversificat sub influența occidentală, iar limba engleză a devenit lingua franca a tinerei generații urbane. Pe de altă parte, globalizarea economică a adus și reacții de anxietate identitară: unii români, mai ales din medii rurale/tradiționale, resimt o teamă de pierdere a identității, ceea ce alimentează un curent conservator-naționalist (ex. opoziția față de multiculturalism, față de ceea ce se percepe ca “ideologie de gen” impusă din Vest). Totuși, față de alte națiuni, românii par destul de confortabili cu identitatea lor în UE – eurobarometrele arată un nivel ridicat de atașament atât față de identitatea națională, cât și față de cea europeană. România nu are forțe majore anti-UE (majoritatea partidelor, chiar și cele naționaliste, declară că nu vor ieșirea din UE). Așadar, integrarea europeană a funcționat mai degrabă ca ancoră a modernizării mentale: a legitimat în ochii publicului necesitatea unor schimbări (de ex. reforma justiției sub MCV a fost acceptată în ideea integrării), a oferit modele de urmat (administrația locală s-a inspirat din gemelajele cu orașe din Vest) și a lărgit perspectivele tinerilor (care se văd nu doar “români” ci și parte dintr-un spațiu comun mai mare).
Urbanizarea și migrația internă: Un fenomen intern ce a influențat mentalitatea este mobilitatea internă – exodul tinerilor din zonele rurale sau orașe mici spre marile centre urbane (București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța). Aceasta a creat diferențe culturale interne tot mai mari: marile orașe au devenit cosmopolite și progresiste, în timp ce zonele rămase fără tineri au rămas mai tradiționale. În orașe, oamenii sunt expuși zilnic la diversitate (etnică, de orientări de viață), ceea ce tinde să crească toleranța – de exemplu, Bucureștiul are parade Pride în ultimii ani și un segment de populație tânără pro-LGBT, pe când în zone rurale tema e aproape inexistentă și cu reacții majoritar ostile dacă apare. Această segregare valorică pe medii este vizibilă la vot (urbanii votează diferit de rural) și în sondaje de opinie. O altă consecință a urbanizării este apariția unei clase de mijloc educate, care are alte așteptări (servicii publice de calitate, participare la decizie, calitatea mediului etc.) – în mare parte această clasă de mijloc urbană a fost motorul protestelor anticorupție și al inițiativelor de transparență (open data, etc.). Astfel, la nivel mental colectiv, putem spune că România are două viteze: una urbană, mai aliniată la UE, și una rurală, care evoluează mai lent. O provocare este aducerea progresului social și în zonele rurale – prin educație, acces la informație, mobilitate – pentru a nu lăsa o parte din populație blocată în mentalități de marginalizare.
Aceste alte aspecte – schimbul generațional, influența diasporei, rolul mass-media, dinamica urban-rural, integrarea europeană – conturează contextul în care mentalitatea românilor a evoluat post-1990. Ele explică de ce unele contradicții co-există (ex: pro-europenism puternic alături de naționalism punctual, valori progresiste la un segment și conservatoare la altul) și evidențiază că mentalitatea colectivă nu este monolitică, ci în transformare continuă, sub influența factorilor interni și externi. Pentru o imagine completă, trebuie înțeles că psihologia poporului român de azi este rezultatul tensiunii dintre vechi și nou, dintre local și global, dintre experiențele generațiilor și că aceste tensiuni generează atât provocări, cât și energie pentru schimbare.
Concluzii
În perioada post-decembristă, psihologia colectivă a românilor a trecut prin transformări profunde, pe măsura mutațiilor sociale, economice și politice. Profilul psiho-socio-demografic al populației a fost marcat de tranziția demografică negativă (scăderea populației prin emigrație și natalitate redusă) și de reconfigurări în structură (urbanizare lentă, mutarea forței de muncă spre servicii). Valorile dominante rămân ancorate în familie și religie, munca fiind văzută ca principal mijloc de afirmare – însă aceste valori operează într-un context nou al libertății, generând uneori tensiuni între tradiție și modernitate. Punctele forte ale societății românești – reziliența, potențialul intelectual, solidaritatea familială și aspirația spre mai bine – au permis depășirea multor obstacole ale tranziției. În paralel, punctele slabe – neîncrederea generalizată, capitalul social fragil, corupția și inegalitățile – continuă să frâneze dezvoltarea socială și să scadă calitatea vieții publice.
Principalele probleme identificate (sănătatea mintală precară, un sistem educațional deficitar, disparități economice și lipsă de coeziune socială) corespund unor nevoi reale ale populației: nevoia de siguranță și bunăstare, de recunoaștere și respect, de justiție și echitate, de apartenență și încredere. Comparativ cu alte state UE, România împarte unele trăsături cu vecinii săi est-europeni (conservatorism social, încredere scăzută, emigrație ridicată), dar se deosebește vizibil de țările vestice la capitole precum religiozitate, capital social sau percepția corupției. Totuși, traiectoria ultimelor decenii indică o convergență treptată a mentalităților, pe măsură ce noile generații integrate în circuitul european devin purtătoarele principalelor valori.
Evoluția mentalității românilor post-1990 nu a fost liniară sau uniformă, ci plină de contraste: modernizare accelerată în marile orașe versus stagnare în zonele periferice; atitudini profund democratice și pro-occidentale la scară largă, concomitent cu nostalgii și reacții naționaliste în segmente mai mici; potențial creativ ridicat, dar adesea blocat de mecanisme sociale ineficiente. Psihologia poporului român de astăzi păstrează amprentele trecutului (precauția, modestia afișată, importanța familiei) și încorporează influențele prezentului (individualismul, spiritul critic, deschiderea spre lume). Dacă ar fi să rezumăm într-o singură sintagmă, s-ar putea spune că românii trăiesc încă într-o paradigmă a tranziției – o tranziție nu doar economică, ci și mentală, de la vechiul homo sovieticus spre cetățeanul european pe deplin adaptat.
În perspectivă, modul în care societatea românească își va gestiona vulnerabilitățile (refacerea încrederii, reducerea sărăciei, consolidarea instituțiilor) și își va valorifica resursele pozitive (talentul uman, solidaritatea familială, orientarea pro-UE) va determina calibrul psihologic al generațiilor următoare. Tendințele actuale – urbanizare, digitalizare, reveniri din diaspora, activism civic – dau motive de optimism precaut că mentalitatea colectivă evoluează spre o și mai mare adaptabilitate, pluralism și implicare. În același timp, echilibrele tradiționale (familie, credință, identitate) rămân repere importante, asigurând continuitatea în mijlocul schimbării. Astfel, psihologia poporului român post-1990 se definește prin această dualitate creativă: între vechi și nou, între local și global, între reziliență și aspirație – o psihologie în transformare, care reflectă drumul României de la izolarea totalitară la apartenența deplină la lumea democratică și interconectată.