Relațiile dintre România și Rusia, din perioada medievală până în prezent

Pentru generațiile viitoare din ambele țări, o cunoaștere onestă a trecutului

Introducere

Relațiile dintre spațiul românesc și cel rus au avut un caracter complex și fluctuant de-a lungul secolelor, lăsând o amprentă profundă asupra istoriei României. De la primele contacte din epoca medievală și până la confruntările geopolitice ale secolului XXI, aceste relații au cunoscut episoade de alianță, dar și de conflict deschis, marcând evoluția politică, teritorială și culturală a românilor. În decursul timpului, raporturile româno-ruse au oscilat între cooperare strânsă și ostilitate declarată, influențând decisiv destinul Principatelor Române, formarea statului modern român, precum și orientarea strategică a României. Importanța subiectului rezidă în faptul că înțelegerea acestor relații oferă cheia interpretării unor momente cruciale – de la pierderea și redobândirea independenței, la modificări teritoriale (precum anexarea și retrocedarea Basarabiei) și până la opțiunile de politică externă din prezent.

Lucrarea de față își propune să analizeze evoluția relațiilor româno-ruse într-o perspectivă cronologică, acoperind perioada cuprinsă între secolul al XV-lea și zilele noastre. Vor fi trecute în revistă principalele etape istorice: perioada medievală a primelor contacte și alianțe, secolul XVIII marcat de expansiunea Rusiei și primele confruntări pe teritoriul românesc, secolul XIX cu schimbările geopolitice majore (anexarea Basarabiei, formarea României moderne și Războiul de Independență), perioada Primului Război Mondial, perioada interbelică și cel de-Al Doilea Război Mondial (inclusiv unirea și pierderea Basarabiei), regimul de ocupație sovietică și relațiile din timpul Războiului Rece, precum și perioada post-sovietică, în care România integrată în NATO și UE își redefinește raporturile cu o Rusie redevenită o putere regională. Demersul va evidenția, de asemenea, dimensiunea culturală a acestor relații – contrastul dintre admirația pentru cultura rusă și resentimentul față de politicile imperialiste ale acestei puteri.

Perioada medievală (sec. XV–XVII): Alianțe și primele contacte

Primele legături directe dintre Țările Române (Moldova și Țara Românească) și statele rusești (Cnezatul Moscovei, ulterior Țaratul Rusiei) datează din epoca medievală târzie și au fost motivate în principal de factori geopolitici și religioși. După căderea Constantinopolului în 1453, principatele române au rămas, alături de Moscova, printre puținele state majoritar ortodoxe libere de sub dominația musulmană, ceea ce a deschis calea pentru alianțe bazate pe comunitatea de credință. Un exemplu timpuriu de legătură dinastică este căsătoria, în anul 1483, a Elenei, fiica domnitorului moldovean Ștefan cel Mare, cu Ivan Ivanovici, fiul și moștenitorul marelui cneaz Ivan al III-lea al Moscovei. Această alianță matrimonială – încheiată la curtea din Moscova – a consolidat relațiile Moldovei cu statul rus emergent și a avut loc în contextul în care Ștefan cel Mare căuta sprijin în lupta sa de rezistență împotriva Imperiului Otoman. De altfel, în aceeași perioadă, Ștefan s-a căsătorit el însuși cu Evdokia din Kiev (1463), o prințesă de credință ortodoxă din spațiul slav, semn al apropierii dintre dinastiile române și cele din Răsărit. Prin asemenea legături, domnitorii români sperau să creeze o coaliție ortodoxă antiotomană, mai ales după dispariția Imperiului Bizantin, când Moscova a început să fie privită de unii drept continuatoare a moștenirii creștine răsăritene (ideea de „a treia Romă”).

Contactele diplomatice formale s-au intensificat spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Un moment notabil este domnia lui Mihai Viteazul, care a căutat sprijin în multiple direcții împotriva amenințării otomane. În primăvara anului 1597, Mihai Viteazul, domnitorul Țării Românești, a trimis o solie diplomatică la Moscova, condusă de episcopul Luca al Buzăului, cu scopul de a obține ajutor militar din partea țarului Feodor I împotriva turcilor. Această inițiativă relevă percepția comună a pericolului otoman și încercarea de a forja o alianță creștină răsăriteană. Deși demersul lui Mihai nu s-a concretizat într-un ajutor efectiv din partea Rusiei (dat fiind că interesele Moscovei erau atunci concentrate mai mult spre spațiul polono-lituanian și spre probleme interne), el demonstrează că domnitorii români vedeau în Rusia un potențial aliat natural datorită credinței comune ortodoxe.

Totuși, în secolele XV–XVII legăturile româno-ruse au rămas sporadice și limitate ca impact. Distanța geografică și faptul că între cele două spații se interpuneau puteri ca Polonia și tătarii crimeeni au făcut dificilă coordonarea politică directă. Adesea, Țările Române au gravitat în sfera de influență a regatului polono-lituanian sau a Imperiului Habsburgic în căutarea de sprijin antiotoman, mai degrabă decât spre Rusia, care abia începea să se consolideze ca putere regională. Chiar și așa, alianțele ortodoxe s-au manifestat simbolic: domnitorii munteni și moldoveni au întreținut relații cordiale cu Biserica Ortodoxă Rusă și Ucraineană, au trimis danii către lăcașuri de cult din spațiul slav și au primit refugiați ortodocși (de exemplu, călugări sau clerici) de la est de Nistru. În 1484, la Moscova a fost primită o scrisoare a episcopului de Roman (Moldova) adresată mitropolitului Gherontie al Moscovei – un indiciu al dialogului ecleziastic care însoțea relațiile politice.

Per ansamblu, perioada medievală a pus bazele percepției reciproce româno-ruse. Românii priveau Rusia ca pe un posibil protector al creștinătății, mai ales după căderea Constantinopolului, însă alianțele efective au fost rare. De cealaltă parte, rușii (aflați încă în proces de expansiune și de eliberare de sub jugul tătarilor) nu au jucat un rol militar direct în țările române în Evul Mediu, dar au cultivat relații prin diplomație și legături de sânge. Se poate spune că, la finalul secolului al XVII-lea, exista deja o conștiință a unui destin geopolitic comun, insoțită însă de precauții: Țările Române își apărau cu atenție autonomia fragilă între imperiile vecine, iar implicarea unei puteri emergente ca Rusia era privită atât ca o oportunitate, cât și ca un potențial risc. Aceste ambivalențe aveau să iasă la iveală mai clar în epoca modernă timpurie, odată cu expansiunea Rusiei către Europa de Sud-Est.

Expansiunea Rusiei și primele conflicte (sec. XVIII)

Secolul al XVIII-lea marchează o schimbare majoră în dinamica relațiilor româno-ruse, pe fondul transformării Rusiei într-o mare putere europeană. După urcarea pe tron a țarului Petru cel Mare și victoriile acestuia împotriva suedezilor (în Marele Război al Nordului), Rusia și-a îndreptat atenția și spre sud, intrând în competiție directă cu Imperiul Otoman. Acest context a adus Principatele Române în mod inevitabil în teatrul confruntărilor ruso-otomane. Pentru întâia oară, armatele ruse au pătruns efectiv pe teritoriul Moldovei și Țării Românești, inițial ca aliați împotriva turcilor, dar ulterior și ca forță de ocupație temporară, punând astfel bazele influenței politice rusești în regiune.

Un prim moment decisiv a fost campania din 1711 a țarului Petru cel Mare la Prut, în care domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir, a ales să se alieze cu Rusia împotriva stăpânirii otomane. La Luțk, în aprilie 1711, s-a semnat tratatul de alianță ruso-moldovean, prin care Cantemir accepta protecția țarului și chiar perspectiva unei integrări a Moldovei sub suzeranitate rusă în schimbul eliberării de otomani. Această înțelegere – ce prevedea, în esență, transformarea Moldovei într-un fel de gubernie (provincie) sub control rusesc – arată cât de mare era speranța domnitorului moldovean într-un ajutor rusesc eficient. Din nefericire pentru Cantemir, expediția ruso-moldoveană s-a sfârșit dezastruos prin înfrângerea de la Stănilești (iulie 1711), când armatele ruso-moldovene au fost încercuite de forțele otomane pe malul Prutului. Istoricii consideră bătălia de la Stănilești drept momentul care marchează intrarea rușilor în istoria țărilor române, fiind prima tentativă majoră a imperiului de la Răsărit de a-și proiecta puterea militară direct în spațiul românesc. Eșecul campaniei a avut consecințe imediate: Cantemir și-a pierdut tronul și a fost nevoit să se refugieze în Rusia (unde familia sa a fost integrată în nobilimea rusă), iar Imperiul Otoman, suspicios față de loialitatea elitelor locale, a renunțat la domnitorii pământeni, inaugurând epoca fanariotă în Moldova și Țara Românească. Astfel, paradoxal, prima încercare de eliberare cu ajutor rusesc a dus la înlocuirea dinastiei autohtone cu domni numiți direct de la Constantinopol, ca măsură de precauție a turcilor.

În deceniile următoare, Rusia și-a continuat expansiunea și a revenit de mai multe ori pe teritoriul Principatelor, de fiecare dată în contextul războaielor cu Imperiul Otoman. În perioada 1735–1739, în timpul domniei împărătesei Ana și apoi a împărătesei Elisabeta, Rusia s-a aliat cu Monarhia Habsburgică într-un nou război contra Porții. Trupele ruse au ocupat temporar din nou Moldova (1739), însă retragerea lor după Pacea de la Belgrad (1739) a lăsat Principatele tot sub suzeranitate otomană. Mai important a fost războiul ruso-turc din 1768–1774, sub Ecaterina cea Mare: armatele rusești conduse de Rumianțev au trecut Nistrul, au ocupat din nou Moldova și Țara Românească și au înfrânt decisiv forțele otomane. Prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia nu a anexat teritorii românești, dar a obținut dreptul de a proteja creștinii ortodocși aflați sub stăpânirea Porții. Această clauză aparent benignă a avut repercusiuni majore: practic, Rusia și-a arogat rolul de putere protectoare a ortodocșilor din Imperiul Otoman – deci și din Principatele Române – ceea ce i-a permis ulterior să intervină frecvent în treburile interne ale Moldovei și Țării Românești sub pretextul apărării populației ortodoxe. Ca urmare directă, influența diplomatică rusă în principate a crescut simțitor după 1774.

Tot în contextul slăbirii Imperiului Otoman după 1774, s-a produs și anexarea Bucovinei (1775) de către Imperiul Habsburgic – o lovitură adusă Moldovei, posibil cu complicitatea tacită a Rusiei, care ar fi acceptat cedarea nordului Moldovei către austrieci în schimbul menținerii influenței sale în restul principatului. Românii au perceput această pierdere teritorială ca pe o consecință indirectă a amestecului marilor puteri în regiune și a jocului diplomatic dintre Austria, Rusia și Poarta Otomană.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Rusia ajunsese să fie puterea dominantă în spațiul pontic. Prin Pacea de la Iași (1792), care a încheiat un nou război ruso-turc (1787–1792), granița Imperiului Rus a ajuns pe râul Nistru, chiar la răsărit de Moldova. Practic, de atunci, Moldova se învecina direct cu Rusia, situație fără precedent până atunci. În acești ani, cancelaria de la Sankt Petersburg a luat în considerare diverse planuri privind Principatele – de la transformarea lor în state vasale Rusiei până la împărțirea lor cu habsburgii. De pildă, Catarina cea Mare și împăratul austriac Iosif al II-lea au discutat proiectul creării unui regat numit Dacia sub tutela Austriei, concomitent cu extinderea controlului rusesc spre gurile Dunării. Deși aceste planuri nu s-au materializat pe deplin, ele ilustrează presiunea crescândă asupra țărilor române.

În ansamblu, secolul XVIII a reprezentat începutul influenței rusești directe asupra spațiului românesc. Succesiunea de ocupații rusești (1711, 1739, 1769–1774, 1788–1792) a însemnat atât pagube economice și demografice pentru principate (armatele străine aduceau rechiziții, epidemii, distrugeri), cât și primul contact al boierilor români cu administrația și cultura rusă. Unele cronici ale vremii menționează că parte din elitele moldovene și muntene au salutat inițial trupele țariste ca pe niște eliberatori de sub asuprirea otomană; destul de repede însă, entuziasmul lor a fost temperat de teama că dominația otomană ar putea fi pur și simplu înlocuită cu o dominație rusească. Această ezitare a boierilor de a „schimba un jug cu altul” arată că deja în a doua jumătate a secolului XVIII românii conștientizau miza dublă a intervenției ruse: pe de o parte promisiunea protecției creștinilor și a unei eventuale emancipări de sub otomani, pe de altă parte riscul pierderii autonomiei în favoarea unei mari puteri vecine.

Anexarea Basarabiei și politica de rusificare (1812–1856)

Conflictele ruso-otomane de la începutul secolului al XIX-lea au culminat cu un eveniment de cotitură pentru istoria Moldovei: anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812. În contextul războiului ruso-turc din 1806–1812, armatele țariste au ocupat din nou Principatele, iar negocierile de pace s-au desfășurat sub presiunea victoriilor rusești. La 16 mai 1812, Rusia și Imperiul Otoman au semnat Tratatul de la București (1812), al cărui articol referitor la frontieră prevedea că hotarul dintre cele două imperii va fi stabilit pe râul Prut, de la intrarea acestuia în Moldova și până la vărsarea în Dunăre, incluzând și brațul Chilia, până la Mare. Prin urmare, partea de est a Moldovei (teritoriul dintre Prut și Nistru, numit ulterior Basarabia) era cedată de către otomani în favoarea Rusiei. Această cedare a fost percepută de contemporanii români ca un rapt teritorial, întrucât Basarabia fusese o provincie istorică a Moldovei, fără legături anterioare cu statul rus. Practic, prin Tratatul din 1812, Moldova era ruptă în două – o situație fără precedent, care a generat șoc și resentimente în rândul populației și boierimii moldovenești.

Imediat după anexare, autoritățile țariste au inițiat o politică de integrare și colonizare a Basarabiei, menită să asigure controlul ferm asupra regiunii. În primii ani (1812–1828), țarul Alexandru I a permis un regim de autonomie locală limitată (Basarabia a fost organizată ca „oblastie” cu anumite privilegii pentru nobilimea locală românească). Însă această autonomie provizorie a fost anulată în 1828, când Basarabia a fost transformată în gubernie rusească obișnuită, sub autoritatea directă a administrației imperiale de la Sankt Petersburg. A urmat un proces sistematic de rusificare și denaționalizare a populației majoritare românești din provincie. Metodele folosite de imperiul țarist au fost diverse și adesea brutale: colonizarea masivă a terenurilor cu populații alogene (ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari etc.) concomitent cu strămutarea forțată a unor comunități românești dincolo de Nistru; impunerea limbii ruse ca limbă de administrație, de justiție și de învățământ, cu interzicerea treptată a utilizării limbii române în instituții oficiale; schimbarea denumirilor locale și a onomasticii – numele de familie ale basarabenilor au fost adesea modificate prin terminatii rusești, iar numele localităților și chiar ale străzilor au fost alterate pentru a suna rusește. De asemenea, Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost subordonată canonic Sinodului de la Sankt Petersburg, rupându-se legăturile tradiționale cu Mitropolia Moldovei. Toate aceste măsuri vizau erodarea identității românești a Basarabiei și transformarea treptată a provinciei într-o regiune integrată organic în imperiul rus.

Consecințele politicii de rusificare au fost profunde. Pe plan demografic, proporția populației vorbitoare de limba română din Basarabia a scăzut în decursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce valuri de coloniști alogeni s-au așezat în regiune. Pe plan cultural, generațiile tinere de basarabeni au crescut într-un sistem educațional în care limba maternă le era marginalizată, ceea ce a condus la o asimilare parțială și la apariția unui puternic curent prorusesc în rândul unei părți a elitei locale. Cu toate acestea, reacția a fost și una de rezistență identitară: boierimea moldoveană refugiată în Moldova apuseană (ce rămăsese autonomă sub otomani) a propagat ideea că Basarabia este „pământ românesc ocupat” și a păstrat vie memoria apartenenței sale. Astfel, problema Basarabiei a intrat în conștiința națională românească încă din prima jumătate a secolului XIX, devenind un reper al luptei pentru unitate națională.

În paralel cu evoluțiile din Basarabia, statutul Principatelor Române (Moldova rămasă între Prut și Carpați și Țara Românească) a continuat să fie influențat de creșterea puterii ruse. După victoria Rusiei în Războiul Crimeii (1853–1856) – conflict la care însă Principatele nu au participat direct, fiind ocupate temporar de trupele țariste apoi de cele austro-ungare – echilibrul de forțe în regiune s-a schimbat. Prin Tratatul de pace de la Paris (1856), Marile Puteri (Franța, Marea Britanie, Austria, Prusia și Piemontul) au decis să limiteze influența rusă în Principate: protectoratul unilateral exercitat de Rusia asupra Moldovei și Țării Românești (instituit după Tratatul de la Adrianopol din 1829) a fost înlocuit cu o garanție colectivă europeană, sub suzeranitate formală otomană. Totodată, în semn de compensare pentru România, Rusia a fost nevoită să retrocedeze Moldovei partea de sud a Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) pe care o anexase în 1812. Această retrocedare a restabilit temporar accesul Moldovei la Dunăre și a fost percepută ca o mică reparație istorică pentru raptul teritorial suferit. Însă, poate la fel de important, sfârșitul protectoratului rusesc a creat condițiile politice pentru realizarea Unirii Principatelor Române în 1859, proiect susținut mai ales de Franța lui Napoleon al III-lea și de opinia publică românească, și la care Rusia – învinsă în război – nu a mai avut capacitatea să se opună activ. Astfel, în 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn atât în Moldova cât și în Țara Românească, înfăptuind Unirea, un pas esențial spre formarea statului modern România. Se poate afirma că perioada 1812–1856 a fost una în care balanța a înclinat când în favoarea, când în defavoarea influenței ruse: de la maximul atins prin anexarea Basarabiei și protectoratul politic (Regulamentele Organice implementate sub supravegherea Rusiei după 1830), la reculul survenit după 1856, când puterea rusă a fost temporar limitată la gurile Dunării. Experiența acestei perioade i-a învățat pe liderii români să privească cu prudență promisiunile rusești – boierii erau profund dezamăgiți de anexarea Basarabiei din 1812 și conștientizaseră că tutela rusă putea fi la fel de împovărătoare ca și suzeranitatea otomană.

Secolul XIX și formarea României moderne (1856–1878)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, relațiile dintre România (statul în curs de formare din unirea Moldovei cu Țara Românească) și Rusia au continuat să fie ambivalente, pendulând între cooperare și rivalitate. După Unirea Principatelor din 1859, tânărul stat român (oficial încă sub suzeranitate otomană, dar autonom de facto) și-a concentrat eforturile pe modernizare internă și pe obținerea recunoașterii internaționale. Rusia, deși inițial reticentă față de unire, a adoptat ulterior o atitudine relativ benevolentă în anii de după Războiul Crimeii, când influența sa directă în București și Iași scăzuse. În 1866, venirea pe tronul României a unui prinț de origine germană, Carol de Hohenzollern, a marcat orientarea tot mai pronunțată a țării spre modelul occidental, dar Rusia a urmărit îndeaproape evoluția, considerând încă spațiul românesc ca parte a sferei sale de interes în chestiunea orientală.

Marele moment care a reașezat raporturile româno-ruse a fost Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, cunoscut în istoriografia română ca Războiul de Independență. În contextul izbucnirii conflictului dintre Rusia și Imperiul Otoman (pe fondul revoltelor din Balcani și al intervenției ruse în sprijinul insurgenților creștini), România – condusă de Carol I – a trebuit să-și definească poziția. La 4 aprilie 1877, România a semnat o convenție cu Rusia prin care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul românesc pentru a ataca Imperiul Otoman, în schimbul garantării integrității teritoriale a României. Deși convenția prevedea respectarea de către Rusia a „drepturilor politice” ale României, realitatea diplomatică era că țarul avea propriile planuri privind revizuirea frontierelor în urma războiului. La 9/21 mai 1877, Parlamentul de la București a proclamat Independența de stat a României, rupând oficial legăturile de vasalitate cu Poarta Otomană. Armata română, inițial rămasă în expectativă, a intrat în război alături de Rusia în iulie 1877, când trupele țariste se împotmoliseră în fața redutelor otomane de la Plevna. Prin colaborarea pe câmpul de luptă (celebre fiind victoriile comune de la Plevna și Grivița, unde armata română a jucat un rol crucial), alianța româno-rusă a dus la înfrângerea Imperiului Otoman.

Războiul s-a încheiat favorabil rușilor, care au impus Tratatul preliminar de la San Stefano (martie 1878), recunoscând independența României și acordându-i unele teritorii (Dobrogea), însă, în același timp, stipulând retrocedarea către Rusia a părții de sud a Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) – teritoriu pe care Moldova (și apoi România) îl recuperaseră în 1856. Marile Puteri au convocat ulterior Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878) pentru a revizui termenii păcii. Diplomația română a luptat atunci pe două fronturi: pentru recunoașterea de jure a independenței (condiționată de marile puteri de acceptarea emancipării evreilor) și pentru menținerea graniței de la 1856. Însă Tratatul de la Berlin (1878), rezultat al negocierilor marilor imperii, a consfințit o soluție de compromis impusă României: independența i-a fost recunoscută pe plan internațional, însă sudul Basarabiei a fost pierdut în favoarea Rusiei, România primind în schimb Dobrogea (cu Delta Dunării și litoralul până la Constanța) ca despăgubire. Articolul 46 al Tratatului de la Berlin stipula explicit că Rusia redobândește județele Basarabiei de Sud, iar România primește Dobrogea de Nord, trecând astfel la Marea Neagră. Practic, granița de est a României revenea pe Prut, exact ca după 1812, anulând efectele concesiilor din 1856.

Această decizie a stârnit mâhnire și indignare la București. Delegații români la Congresul de la Berlin (Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu) au protestat vehement împotriva cedării Basarabiei, arătând că România își câștigase independența cu preț de sânge alături de Rusia și că era nedrept să fie pedepsită prin pierderea unui teritoriu istoric românesc. Proiectul rusesc de rectificare a frontierei a fost resimțit ca o trădare a alianței din timpul războiului. Regele Carol I, deși frustrat de rezultat, a acceptat inevitabilul sub presiunea marilor puteri, realizând că România nu se putea opune de una singură voinței concertate a Rusiei, Germaniei și Austro-Ungariei. În toamna lui 1878, trupele române s-au retras din județele basarabene cedate, iar armata țaristă a intrat în posesia acestora; simultan, România a preluat administrarea Dobrogei, integrând acest ținut nou, de altfel bogat și valoros strategic.

Prin urmare, anii 1877–1878 evidențiază un paradox al relațiilor româno-ruse: cele două țări au fost aliate pe câmpul de luptă, împărtășind victorii comune și scopul de a elibera creștinii de sub dominația otomană, însă la masa negocierilor interesele imperiale ale Rusiei au primat în fața loialității față de aliatul român. Rusia și-a urmat propriul obiectiv strategic – acela de a avea din nou frontieră directă cu Imperiul Otoman la Dunăre și de a-și securiza accesul la gurile Dunării – recâștigând Basarabia de Sud, care îi fusese „smulsă” în 1856. Pentru România, pierderea Basarabiei a lăsat urme adânci: a generat o puternică neîncredere față de politica rusă și a orientat țara, treptat, către o cooperare mai strânsă cu puterile centrale europene, văzute ca un contrabalans la presiunea rusească. În 1883, România a aderat în secret la Tripla Alianță (alături de Austro-Ungaria și Germania), în mare parte din dorința de a se proteja în eventualitatea unei agresiuni rusești. Astfel, sfârșitul secolului al XIX-lea a găsit România independentă, consolidată teritorial spre sud, dar resemnată în privința Basarabiei, pe care și-o asuma pierdută (cel puțin temporar). Relațiile cu Rusia intrau într-o fază de răceală diplomatică: deși nu a izbucnit niciun conflict direct, România și Rusia se priveau cu suspiciune reciprocă – rușii considerând că Bucureștiul le era nerecunoscător și ostil (mai ales după apropierea de Puterile Centrale), iar românii considerând Rusia drept o amenințare latentă la adresa granițelor lor răsăritene. Această stare de fapt avea să dureze până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Primul Război Mondial

România a intrat în război de partea Antantei (aliată cu Franța, Marea Britanie și Rusia) la 27 august 1916, deschizând un nou front în est. Conform convențiilor încheiate cu Aliații, rușii au trimis imediat trupe în sprijinul României – în special în Dobrogea, pentru a contracara ofensiva bulgară – și au cooperat pe frontul carpatic. Colaborarea militară s-a concentrat pe apărarea comună a teritoriului român: Rusia a preluat sectoare de front în nordul Moldovei și în sud (Dobrogea), în timp ce armata română și-a concentrat efortul ofensiv inițial în Transilvania. Totuși, cooperarea a fost adesea îngreunată de neîncredere și lipsă de coordonare. Rușii priveau situația strategică cu pesimism, considerând că frontul românesc era „un non-sens” și imposibil de apărat dincolo de linia râului Siret. Ei au întârziat trimiterea unor întăriri decisive, astfel că Armata Română, angajată în lupte grele în trecătorile Carpaților și apoi pe aliniamentele din Oltenia și Muntenia, nu a primit sprijinul așteptat la momentul critic al bătăliei pentru București. Această întârziere și slaba coordonare au contribuit la înfrângerea campaniei române din toamna lui 1916, când două treimi din teritoriul țării (inclusiv capitala) au fost ocupate de Puterile Centrale.

După dezastrul militar din 1916, armata română și administrația s-au retras în zona neocupată a Moldovei, unde se aflau deja numeroase trupe ruse aliate. Aproximativ un milion de soldați ruși erau mobilizați în Moldova la începutul lui 1917, pentru a rezista atacurilor germano-austro-ungare. Prezența masivă a acestor forțe aliate a permis stabilizarea temporară a frontului românesc pe aliniamentul defensiv din sudul Moldovei (linie ce urmărea aproximativ cursul Siretului și zona fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați). Sprijinul rusesc în această perioadă a fost vital: rușii au preluat o parte din povara apărării, completând liniile românești decimate, și au facilitat aprovizionarea cu armament, muniție și echipamente trimise de Aliații occidentali. Cum rutele maritime directe erau blocate, echipamentele franceze și britanice soseau prin porturile rusești (Arhanghelsk/Murmansk) și erau transportate cu trenul prin Rusia până în România. Misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot a jucat un rol cheie în coordonarea acestor transporturi și în asigurarea ca România să primească materialele de război necesare, chiar dacă prioritare pe căile ferate ruse erau propriile nevoi ale armatei ruse. De asemenea, Rusia a trimis direct unități de întărire pe frontul românesc. În Dobrogea, de pildă, Corpul 47 rus (inclusiv o divizie sârbă formată din voluntari refugiați) a luptat alături de români împotriva armatelor bulgare și germane, suferind pierderi grele fără a putea preveni însă ocuparea parțială a provinciei.

În iarna 1916–1917, frontul s-a stabilizat în Moldova, permițând reorganizarea și refacerea armatei române cu ajutor aliat. Rusia a contribuit prin furnizarea de armament (inclusiv armament individual pentru noile unități românești) și menținerea unor efective importante pe linia frontului, ceea ce a oferit răgaz trupelor române să se re-echipeze și instruiască. Misiunea franceză a asigurat instruirea modernă a soldaților și ofițerilor români și a coordonat eforturile de refacere morală și sanitară a armatei. Ca rezultat, până în vara lui 1917 armata română era complet reorganizată și dotată mult mai bine, fiind capabilă să reia operațiile ofensive alături de aliatul rus. S-a luat totuși în calcul și varianta extremă a retragerii Armatei Române pe teritoriul Rusiei dacă frontul din Moldova ar fi cedat sub presiune. În august 1917, după semnele de dezagregare ale trupelor ruse din Bucovina, guvernul Ion I.C. Brătianu a discutat în cadrul unui consiliu de miniștri lărgit posibilitatea evacuării armatei și refugierii în sudul Rusiei. Această opțiune era însă plină de incertitudini: Rusia se afla ea însăși în haos revoluționar, iar ministrul de Război, generalul Constantin Iancovescu, s-a arătat sceptic cu privire la reușita unei retrageri în siguranță prin teritoriul rus anarhizat. Evenimentele ulterioare (precum lovitura de stat bolșevică din Petrograd și conflictele interne din Rusia) au demonstrat că evacuarea ar fi fost imposibil de realizat în condiții sigure, astfel că autoritățile române au conchis că rezistența pe teritoriul național era singura soluție viabilă.

În vara anului 1917, armatele române și ruse au luptat împreună în trei bătălii decisive – Mărăști, Mărășești și Oituz – care au zădărnicit planul Puterilor Centrale de a scoate România din război. La Bătălia de la Mărăști (24 iulie/6 august – 1/14 august 1917), ofensiva comună româno-rusă condusă de generalul Alexandru Averescu a rupt frontul austro-german din sudul Moldovei, obținând o victorie importantă. Două săptămâni mai târziu, germanii au contraatacat masiv mai la nord, declanșând Bătălia de la Mărășești (6/19 august – 19 august/1 septembrie 1917). Acolo, Armata 1 română (comandată de gen. Eremia Grigorescu) și unități ale Armatei 4 ruse (comandant gen. Dmitri Șcerbacev) au apărat cu îndârjire liniile de pe Siret și Putna, respingând ofensiva conducerii germane. Pe frontul românesc se găseau în acel moment circa 1,2 milioane de soldați ruși, reprezentând aproape o treime din totalul efectivelor armatei ruse aflate încă în război. Contribuția acestor forțe aliate a fost semnificativă, deși inegală: unele unități ruse au dat dovadă de eroism și disciplină, în timp ce altele, demoralizate de propaganda revoluționară, au ezitat sau chiar au fugit din fața inamicului, obligând trupele române să le ia locul pe linia de bătaie. Un episod dramatic s-a petrecut la Mărășești când anumite regimente ruse, cuprinse de panică, s-au retras dezordonat peste un pod; românii au fost nevoiți să înainteze cu baioneta pentru a-și croi drum prin masele de soldați ruși în retragere, în încercarea de a astupa golul creat în front. Cu toate acestea, jertfele rușilor nu au fost zadarnice: pierderile armatei ruse la Mărășești (circa 27.000 de oameni) au fost comparabile cu cele ale armatei române, indicând că numeroși soldați ruși au luptat cu devotament și au contribuit la oprirea ofensivei inamice. În același timp, la Oituz (august 1917), Armata 2 română, sprijinită de unități rusești pe flancuri, a respins ultimele încercări ale trupelor austro-ungare de a străpunge apărarea Moldovei. Prin aceste victorii defensive obținute umăr la umăr de români și ruși, ofensiva de vară a Puterilor Centrale a fost blocată, iar statul român și-a menținut existența pe teritoriul restrâns rămas neocupat. Frontul din Moldova s-a stabilizat până la sfârșitul anului 1917, însă evenimentele politice din Rusia aveau să schimbe curând radical situația militară.

La nivel diplomatic, relațiile româno-ruse în perioada Primului Război Mondial au evoluat într-un context complex, marcat de interese strategice și suspiciuni istorice. Înainte de intrarea României în conflict, Rusia țaristă a depus eforturi pentru a atrage România de partea Aliaților. Astfel, pe 18 septembrie/1 octombrie 1914, ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Sazonov, și trimisul României la Sankt Petersburg, Constantin Diamandy, au semnat un acord secret Brătianu–Sazonov prin care Rusia garanta integritatea teritorială a României și recunoștea drepturile acesteia asupra teritoriilor austro-ungare locuite de români. În schimb, guvernul român condus de Ion I.C. Brătianu s-a angajat să mențină deocamdată neutralitatea țării și o atitudine prietenoasă față de Antantă. Acest compromis diplomatic reprezenta o promisiune explicită că, la finalul războiului, România va putea să-și întregească teritoriul național cu Transilvania, Bucovina și Banatul, dacă se alătura taberei victorioase. Practic, marile puteri antantiste – și în special Rusia, care avea interese directe în zonă – încercau astfel să câștige bunăvoința Bucureștiului, în contextul în care România era nemulțumită de status quo-ul teritorial (după ce Rusia anexase sudul Basarabiei în 1878) și oscilase inițial între cele două tabere. Vizita Țarului Nicolae al II-lea la Constanța (iunie 1914) și discuțiile cordiale avute acolo cu regele Carol I au marcat un moment de destindere, Țarul asigurându-l pe Carol că Rusia va susține drepturile României în cazul destrămării Imperiului Austro-Ungar. Aceste evoluții diplomatice timpurii au pregătit terenul pentru alianța formalizată doi ani mai târziu.

După doi ani de neutralitate vigilentă (1914-1916), România a considerat momentul potrivit pentru a intra în război de partea Antantei în august 1916, când a obținut garanții diplomatice ferme din partea Aliaților. Negocierile s-au concretizat în Tratatul de alianță cu Antanta (semnat la 4/17 august 1916) și o Convenție militară anexă. Prin aceste acorduri se stipula că Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunosc guvernului de la București dreptul de a anexa teritoriile românești din Austro-Ungaria (Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat și Bucovina) la sfârșitul războiului. De asemenea, Articolul 1 al Convenției prevedea că Aliații garantează integritatea teritorială a României în granițele existente, eliminând teama că vreuna dintre Marile Puteri ar putea avea pretenții asupra vreunui teritoriu român. În plan militar, Aliații se obligau să susțină efortul românesc: Rusia promitea să trimită trupe pe frontul din Dobrogea împotriva Bulgariei, iar Franța și Marea Britanie să declanșeze ofensive concomitente împotriva Puterilor Centrale (una pe frontul balcanic de la Salonic, alta pe frontul vestic) pentru a reduce presiunea asupra României. În plus, s-a convenit că armata română va rămâne autonomă, nefiind subordonată comandamentului rus (o clauză menită să protejeze suveranitatea României în cadrul alianței). Toate aceste promisiuni politico-militare au fost esențiale pentru decizia dificilă a Consiliului de Coroană de la București (14/27 august 1916) de a declara război Austro-Ungariei. România se angaja, la rândul ei, să nu încheie o pace separată și să continue lupta până la victoria finală comună.

Negocierile din 1916 nu au fost însă lipsite de tensiuni și compromisuri. Rusia, deși dornică de alianța cu România, a manifestat o anumită rezervă în fața pretențiilor maximale ale lui Brătianu. Cercurile de la Petrograd erau preocupate ca nu cumva România să emită în viitor pretenții asupra Basarabiei (provincie anexată de ruși în 1812 și extinsă în 1878), astfel că aprobarea condițiilor României a fost întârziată de aceste temeri. Unele surse istorice arată că guvernul țarist a acceptat cu greu promisiunile teritoriale față de România, tocmai din cauza sensibilității chestiunii basarabene. Până la urmă, realismul politic a primat: Rusia a recunoscut formal că obiectivele României vizau doar teritoriile austro-ungare, România renunțând la orice revendicare asupra Basarabiei pe durata războiului, iar acordul de alianță a fost ratificat de toate puterile Antantei. (În culise, se pare că existau și unele reticențe vest-europene: istoricul John Keegan menționează că înainte de intrarea României în luptă, Aliații occidentali ar fi căzut de acord în secret să nu onoreze integral promisiunile teritoriale făcute României după război – o sugestie a complexității jocului diplomatic în care se afla țara.) Cert este că în august 1916 consensul diplomatic a fost atins, iar România a intrat în război convinsă că marile puteri îi vor recunoaște sacrificiile prin realizarea Marii Uniri la final.

Pe durata campaniei militare din 1916-1917, relațiile diplomatice dintre București și Petrograd au fost în mod oficial relații de alianță, însă nu au fost lipsite de fricțiuni. Guvernul român, refugiat la Iași după pierderea Bucureștiului, se baza pe sprijinul aliat rus, dar în același timp urmărea cu anxietate evoluțiile politice din Rusia și fiabilitatea ajutorului promis. În corespondența oficială, Țarul Nicolae al II-lea îi asigura pe români de solidaritate, iar regele Ferdinand adresa mulțumiri pentru asistența rusească. Cu toate acestea, eșecurile militare din 1916 au generat reproșuri reciproce: opinia publică și liderii de la Iași simțeau că Rusia nu și-a îndeplinit pe deplin obligațiile asumate (de exemplu, numărul insuficient de trupe trimise pe frontul din sud și lentoarea intervenției în momente cheie). De cealaltă parte, aliații ruși considerau că România a intrat în luptă nepregătită și a subestimat dificultatea războiului pe două fronturi, ceea ce a dus la dezastrul inițial – situație pentru care unii generali ruși dădeau vina pe conducerea română. Cu toate tensiunile, comunicarea diplomatică a rămas deschisă: reprezentanți militari și politici ruși de rang înalt (inclusiv generalul Aleksei Brusilov la un moment dat, și apoi generalul Dmitri Șcerbacev ca șef al Misiunii ruse în România) au fost prezenți la Iași, coordonând strategiile cu Marele Cartier General român. Alianța era menținută și de medierea franceză – generalul Berthelot, de pildă, a jucat rolul de liant între români și ruși, aplanând dispute și încurajând cooperarea efectivă pe front. Astfel, până aproape de sfârșitul anului 1917, România și Rusia au rămas aliate de facto, legate de tratatele semnate și de interesul comun de a ține piept Puterilor Centrale. Relațiile diplomatice oficiale s-au deteriorat însă rapid odată cu schimbările de regim de la Petrograd, când prioritățile Rusiei au deviat dramatic de la cele ale Antantei.

Revoluția din Februarie 1917 (martie 1917 pe stil nou) din Rusia – care a dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea și instaurarea Guvernului provizoriu – a avut un efect imediat destabilizator asupra aliatului român. Inițial, România a salutat prăbușirea autocrației țariste, sperând într-o conducere rusă mai eficientă și mai democratică, care să mențină angajamentele militare. Noul guvern Kerenski a confirmat continuarea războiului alături de Antantă, însă armata rusă era profund afectată de evenimente. Ordinele și propaganda noului regim au slăbit disciplina: celebrul „Ordin nr. 1” al Sovietului din Petrograd (martie 1917) a abolit practic disciplina strictă în armata rusă, punând ofițerii și soldații pe picior de egalitate și invitând la formarea de comitete ostășești. Autoritatea militară s-a erodat, iar spiritul combativ al trupelor ruse a scăzut drastic. Pentru România, acest lucru s-a tradus printr-o inconsecvență crescândă a sprijinului rusesc pe front. În iulie 1917, Guvernul Provizoriu a încercat totuși să recâștige inițiativa printr-o ofensivă generală împotriva Puterilor Centrale (așa-numita Ofensivă Kerenski). La cererea aliaților ruși, armata română a coordonat o ofensivă locală (Bătălia de la Mărăști) pentru a susține efortul general, însă în nord ofensiva rusă s-a prăbușit rapid din cauza lipsei de combativitate a unităților țariste demoralizate. În scurt timp, frontul rusesc din Ucraina s-a dezorganizat: unități întregi au refuzat lupta și au părăsit pozițiile, uneori fraternizând cu inamicul sau plecând pur și simplu acasă. Propaganda bolșevică pacifistă, care promitea „pace fără anexiuni sau despăgubiri”, a găsit tot mai mult ecou printre soldații ruși exasperați de război. Astfel, efortul militar al României a devenit tot mai mult unul pe cont propriu pe segmentul său de front: ofensiva Puterilor Centrale din vara lui 1917 a fost oprită aproape exclusiv prin sacrificiul armatei române, întrucât aliatul rus nu mai era de încredere. Deși înfrângerile au fost evitate și frontul menținut, situația generată de Revoluția din Februarie a subminat grav capacitatea României de a continua războiul pe termen lung fără sprijin extern solid.

Revoluția Bolșevică din Octombrie 1917 (noiembrie 1917 pe stil nou) a avut consecințe și mai dramatice pentru relația româno-rusă. După preluarea puterii de către bolșevici la Petrograd sub conducerea lui Vladimir Lenin, noul guvern revoluționar a adoptat imediat o politică de pace. Prin apeluri directe către „toate popoarele beligerante”, Lenin și Troțki au cerut încetarea ostilităților și au inițiat negocieri cu Puterile Centrale pentru a scoate Rusia din război. Pentru România, aceasta a fost o lovitură teribilă: principalul aliat de pe frontul de est abandona lupta. La sfârșitul lui 1917, frontul comun româno-rus s-a prăbușit. Tratatul de armistițiu dintre Rusia bolșevică și Puterile Centrale, semnat la Brest-Litovsk pe 15 decembrie 1917, a pus capăt oficial războiului pe frontul de răsărit. Consecința directă a fost izolarea militară completă a României. Trupele ruse aflate pe teritoriul român au încetat să mai lupte și, în multe cazuri, au devenit o sursă de instabilitate: soldații ruși, influențați de propaganda bolșevică, organizau soviete (comitete revoluționare) și contestau ordinele propriilor comandanți, ba chiar și autoritatea statului român pe teritoriul Moldovei. În toamna anului 1917 – iarna lui 1918, fostele trupe aliate ruse s-au transformat în inamici interni: la Iași, Bacău, Galați și în alte zone de dislocare a unităților ruse, agitatori bolșevici instigau la revoltă, amenințând siguranța depozitelor militare și chiar a administrației românești. O concentrare importantă de trupe ruse aflate în derivă era lângă Iași (zona Nicolina), de unde comitetele bolșeviste lansau propuneri revoluționare ce vizau răsturnarea „oligarhiei române” și extinderea revoluției în România.

În aceste condiții, în ianuarie 1918 s-a ajuns la confruntări directe între români și ruși. Pentru a preîntâmpina anarhia și jefuirea țării, guvernul român a ordonat dezarmarea și evacuarea trupelor rusești aflate pe teritoriul Moldovei. Au avut loc incidente armate serioase: la sfârșitul lui ianuarie și începutul lui februarie 1918, unități române au luptat contra unor grupuri bolșevizate de soldați ruși la Galați, Pașcani, Iași și în Basarabia, care încercau fie să preia controlul, fie să se retragă cu tot cu armament și material de război din dotare. Practic, ceea ce fusese „aliatul de ieri” devenea acum un factor de risc militar și de dușmănie deschisă. Guvernul bolșevic de la Petrograd a reacționat virulent la acțiunile României: comisarul pentru Afaceri Externe, Lev Troțki, a adresat note de protest dure, acuzând România de agresiune împotriva trupelor ruse și de subminare a revoluției. Situația a escaladat rapid și pe plan diplomatic. La 13/26 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului (guvernul sovietic condus de Lenin) a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, acuzând „oligarhia română” că a deschis ostilitățile împotriva Rusiei și că încearcă să se salveze de revoluție prin ocuparea Basarabiei. În același timp, autoritățile sovietice au arestat întregul personal al Legatiei României la Petrograd (inclusiv pe ministrul Constantin Diamandy) – un act fără precedent, justificat de Lenin prin „circumstanțe excepționale” cauzate de conflictul armat româno-rus. Diplomații români au fost eliberați abia după intervenția marilor aliați occidentali acreditați la Petrograd, dar relațiile bilaterale erau deja distruse.

În paralel, prăbușirea Imperiului Rus a creat un vid de putere în Basarabia (provincia dintre Prut și Nistru, locuită majoritar de români). Acolo, în contextul anarhiei armatei ruse, s-a constituit un organ reprezentativ local – Sfatul Țării – care la 24 ianuarie/6 februarie 1918 a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești. Guvernul republican de la Chișinău, confruntat cu pericolul bolșevizării și haosului, a cerut ajutor Armatei Române pentru restabilirea ordinii. Trupe române au trecut Prutul în ianuarie 1918, alungând grupurile înarmate bolșevice și asigurând protecția populației și a bunurilor. Acest fapt a fost ulterior folosit de propaganda sovietică spre a cataloga acțiunea drept „invazie” sau „intervenție imperialistă” în Rusia. Tensiunea a atins punctul culminant când, după un scurt interval de administrație autonomă, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Din perspectiva Guvernului bolșevic, România „răpea Basarabia” profitând de slăbiciunea Rusiei, ceea ce a adâncit resentimentele. Ca măsură de retorsiune, același Soviet al Comisarilor Poporului a decis confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarând în mod cinic că va „ocroti” valorile respective până le va putea preda „în mâinile poporului român”. (Reamintim că Tezaurul – constând în aurul și bijuteriile Băncii Naționale și ale instituțiilor românești – fusese trimis la Moscova în 1916-1917 pentru protecție, de către un aliat care acum devenea ostil.) Astfel, Revoluția Rusă a avut un impact devastator asupra României: alianța militară s-a rupt, România a rămas singură pe front, și s-a trezit într-un conflict direct cu foștii aliați ruși, atât militar cât și diplomatic.

Confruntată cu această situație disperată, România nu a avut de ales decât să iasă temporar din război. Fără sprijinul Rusiei și aproape încercuită de inamici (germanii și austro-ungarii la vest, bulgarii la sud, iar la est haosul rusesc), guvernul român a încheiat Armistițiul de la Focșani cu Puterile Centrale pe 9 decembrie 1917, încetând ostilitățile. Negocierile de pace au urmat curând: Pacea preliminară de la Buftea (5 martie 1918) și apoi Tratatul de la București semnat la 24 aprilie/7 mai 1918 au marcat ieșirea forțată a României din război. Condițiile impuse au fost extrem de dure, dictând pierderi teritoriale și economice: România ceda Dobrogea către Bulgaria (urmând ca restul Dobrogei să fie administrat de Puterile Centrale), accepta concesiuni petroliere și forestiere majore către Germania și Austro-Ungaria și se obliga să-și reducă armata la doar 4 divizii. De asemenea, o clauză umilitoare prevedea ocuparea militară germană a unor părți din țară pe termen lung. Acest tratat – numit pe bună dreptate „Pacea de la Buftea-București” – a consfințit izolarea diplomatică completă a României. Aliații din Antantă (Franța, Marea Britanie, Italia și SUA) nu au recunoscut legitimitatea păcii impuse și, deși nu au rupt relațiile cu România, au întrerupt orice sprijin, considerând țara de facto ieșită din război până la o eventuală schimbare a situației. În același timp, Rusia bolșevică trata România ca pe un inamic: nu exista niciun canal diplomatic deschis, ci doar ostilitate declarată. România se afla așadar, în primăvara lui 1918, complet izolată pe plan internațional, cu statut de națiune înfrântă. Abia prăbușirea Puterilor Centrale în toamna anului 1918 a permis României să reintre în război (10 noiembrie 1918) și să invalideze Tratatul de la București, alăturându-se din nou taberei învingătoare. Însă relația cu Rusia rămânea încordată și nerezolvată.

Perioada interbelică și Al Doilea Război Mondial

Prăbușirea Imperiului Țarist în 1917 și încheierea Primului Război Mondial au creat condițiile unor schimbări teritoriale și politice radicale în estul Europei, de care România a încercat să profite pentru a-și împlini idealul național. La sfârșitul războiului, în contextul vidului de putere creat de Revoluția bolșevică, Basarabia și-a proclamat unirea cu România (1918). Mai exact, Sfatul Țării (organul legislativ al Republicii Democratice Moldovenești, constituită în Basarabia după revoluția rusă) a votat la 27 martie/9 aprilie 1918 un act prin care declara Unirea Basarabiei cu România. Din perspectiva românească, acest moment a fost unul de îndreptare a nedreptății istorice din 1812: provincia majoritar românească revenea la „țara-mamă”. România Mare, întregită în 1918 prin unirea și cu Bucovina și Transilvania, cuprindea astfel toate regiunile locuite de români, inclusiv Basarabia.

Trebuie subliniat însă că Rusia sovietică nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Guvernul bolșevic condus de Lenin a considerat actul unirii ca fiind o anexare ilegitimă realizată sub protecția armatelor române (care intraseră în Basarabia la începutul lui 1918 pentru a stabiliza situația în fața amenințării bolșevice). Ca atare, pe tot parcursul perioadei interbelice, relațiile româno-sovietice au fost extrem de tensionate și marcate de absența unui acord diplomatic deplin. Abia în 1934 Uniunea Sovietică a acceptat să stabilească relații diplomatice cu România, însă fără a recunoaște de jure apartenența Basarabiei la statul român. Sovieticii au continuat să considere Basarabia un teritoriu ocupat de România, iar propaganda de la Moscova a menținut vie pretenția asupra Basarabiei. Mai mult, în 1924, regimul sovietic a creat, pe malul stâng al Nistrului, în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, o entitate administrativă numită Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM), cu capitala la Balta (apoi Tiraspol). Această „Moldovă transnistreană” sovietică, deși populată majoritar de ucraineni, avea menirea de a susține ideologic existența unei „națiuni moldovenești” separate și de a servi ca placă turnantă pentru o eventuală revoluție bolșevică în Basarabia. RASSM a fost, de fapt, o punte propagandistică prin care Moscova transmitea că nu a renunțat la Basarabia.

Astfel, în anii ’20 și ’30, România și URSS s-au aflat într-o stare de pace încordată. România interbelică a încercat să se apere pe plan diplomatic, încheind alianțe defensive (Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică) și bazându-se pe garanțiile franco-britanice. Însă la finele anilor ’30 contextul internațional s-a deteriorat rapid. În mod deosebit, Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) – tratatul de neagresiune dintre Germania nazistă și URSS – a conținut un protocol secret care viza direct soarta României. Conform înțelegerilor secrete sovieto-germane, URSS și-a reafirmat interesul asupra Basarabiei, iar Germania nazistă și-a exprimat dezinteresul față de această regiune (practic lăsând mână liberă Moscovei în a o ocupa), în vreme ce teritoriul Bucovinei de Nord (partea de nord a Bucovinei, deși aceasta nu făcuse niciodată parte din imperiul țarist) era menționat ca intrând și el în sfera de interes sovietică. Acest pact a fost de fapt sentința geopolitică pentru frontierele României Mari.

În iunie 1940, profitând de situația disperată a Franței (aflată în pragul capitulării în fața Germaniei) și de izolarea internațională a României, Uniunea Sovietică a emis un ultimatum (26 iunie 1940) prin care a cerut guvernului român să cedeze Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Nota ultimativă sovietică susținea în mod fals că Basarabia ar fi populată majoritar de ucraineni și că anexarea acesteia de către Rusia în 1812 ar fi fost o „îndreptare a unei nedreptăți istorice”. De asemenea, cererea asupra Bucovinei de Nord era justificată de sovietici ca o compensație pentru „suferințele” cauzate de ocuparea Basarabiei, pretinzându-se că și nordul Bucovinei ar fi legat de Ucraina prin limbă și istorie. În realitate, includerea Bucovinei (care nu făcuse parte din Rusia înainte de 1918) a fost un act pur oportunist. Conducerea României, confruntată cu amenințarea implicită a forței militare copleșitoare a URSS și fără sprijin extern (Germania și Italia i-au sugerat să accepte ultimatumul, iar aliații occidentali erau absenți), a decis să cedeze fără luptă pentru a evita distrugerea armatei și ocuparea întregii țări. Astfel, la 28 iunie 1940, trupele sovietice au intrat în Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, ocupând aceste teritorii românești. Acest episod a reprezentat o traumă națională: sute de mii de români s-au refugiat peste Prut în grabă, administrația românească și armata s-au retras în condiții umilitoare, lăsând în urmă populația care avea să suporte rigorile ocupației sovietice. Calvarul românilor basarabeni și bucovineni începea, presărat curând de represalii, arestări și deportări operate de noile autorități comuniste.

Retragerea forțată din 1940 a subminat grav încrederea populației în regele Carol al II-lea și în alianțele tradiționale ale României. În septembrie 1940, Carol al II-lea a abdicat, iar generalul Ion Antonescu a preluat conducerea statului (instaurând un regim militar-dictatorial, aliat cu Germania nazistă). Unul din obiectivele majore ale noului regim era revizuirea pierderilor teritoriale din 1940 – atât a celor impuse de URSS în est, cât și a celor impuse de Ungaria horthystă în vest (nord-vestul Transilvaniei, cedat prin Dictatul de la Viena) și de Bulgaria în sud (Cadrilaterul). Dintre toate, recuperarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord părea la îndemână odată ce Germania a pregătit invazia împotriva Uniunii Sovietice. Antonescu a văzut în planul lui Hitler oportunitatea de a-și atinge scopurile naționale, astfel că România s-a alăturat Axei în Al Doilea Război Mondial, devenind un participant activ la Operațiunea Barbarossa – atacul asupra URSS lansat la 22 iunie 1941.

În vara anului 1941, Armata Română, aliată cu Wehrmachtul german, a traversat Prutul (act considerat de regimul antonescian drept „Războiul sfânt” pentru eliberarea teritoriilor ocupate). În câteva săptămâni, Basarabia și nordul Bucovinei au fost recucerite de la sovietici, readucând administrația românească pe vechile sale poziții. Antonescu însă nu s-a oprit la recuperarea graniței pe Nistru, ci – la insistențele lui Hitler și animat de dorința de a distruge bolșevismul – a continuat ofensiva adânc în interiorul URSS, angajând trupele române în campania din sudul Ucrainei, în asediul Odessei și apoi în înaintarea spre Crimeea și Caucaz. Până la sfârșitul anului 1941, România și-a extins administrarea temporară și peste Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug, cu cetatea Odessa drept capitală administrativă), într-un aranjament de ocupație militară convenit cu germanii. Participarea României la războiul împotriva URSS a atins apogeul în anul 1942, când Antonescu a trimis două armate române (3 și 4) în bătălia de la Stalingrad, unde acestea au suferit pierderi catastrofale în toamna-iarna acelui an.

Între timp, în teritoriile recucerite (Basarabia și Bucovina) autoritățile române au încercat să reinstaureze administrația și ordinea antebelică, însă războiul a adus și excese: regimul Antonescu a comis crime împotriva civililor, mai cu seamă împotriva populației evreiești din Basarabia și Bucovina, considerată pe nedrept colaboratoare cu sovieticii în 1940. Deportările și masacrele care au avut loc în 1941 (inclusiv cele din Transnistria) au lăsat o pată neagră asupra istoriei acelui război și au înrăit și mai mult relațiile dintre români și sovietici.

Soarta frontului s-a întors însă împotriva Axei. În primăvara anului 1944, Armata Roșie a trecut la contraofensivă pe toate fronturile de est. După victoriile de la Stalingrad (1943) și Kursk, sovieticii au reocupat teritoriu după teritoriu. Până în martie 1944, frontul a ajuns din nou la Nistru, iar în aprilie 1944 trupele sovietice au pătruns pe teritoriul României, recucerind Basarabia și nordul Bucovinei (aceste regiuni erau deja sub controlul lor înainte ca autoritățile de la București să ia vreo decizie politică). Practic, când la 23 august 1944 regele Mihai I a organizat lovitura de stat prin care l-a înlăturat pe Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei, Basarabia și Bucovina de Nord nu se mai aflau sub control românesc – ele fuseseră pierdute a doua oară în decurs de patru ani.

Schimbarea de tabără a României în august 1944 a pus Armata Română în postura de aliat al Națiunilor Unite în ultimele faze ale războiului, contribuind la eliberarea Transilvaniei de Nord și la campaniile din Ungaria și Cehoslovacia împotriva Germaniei naziste. Totuși, sovieticii au tratat inițial România ca pe un teritoriu inamic ocupat, impunând condiții dure prin Armistițiul din 12 septembrie 1944: plata unor despăgubiri de război uriașe către URSS, tolerarea prezenței a peste 500.000 de soldați sovietici pe teritoriul român și acceptarea unei influențe politice decisive a Moscovei în guvernul de la București. Granița de est a fost stabilită provizoriu pe Prut, reconfirmând pierderile teritoriale din 1940.

În Conferința de Pace de la Paris (1947), România – deși recunoscută ca cobeligerantă în ultimele luni de război – a trebuit să accepte formal frontiera sovietică pe Prut. Tratatul de pace din 1947 a consfințit apartenența Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța la URSS, punând capăt oricărei dispute legale pe această temă (din punct de vedere al dreptului internațional al epocii). România ieșea din al Doilea Război Mondial învingătoare pe frontul antifascist, dar cu granițele micșorate față de 1939 (singura satisfacție teritorială fiind recunoașterea reintegrării Transilvaniei de Nord, recuperată de la Ungaria horthystă).

Perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial a fost, așadar, una de maxime tensiuni româno-ruse (sovietice). Românii au trecut de la euforia reîntregirii naționale din 1918 la trauma pierderilor din 1940, apoi la războiul crâncen împotriva URSS și din nou la ocupația sovietică. În conștiința colectivă românească, Uniunea Sovietică a apărut ca succesor al politicii imperiale rusești, considerată responsabilă de “răpirea Basarabiei”. Chiar și peste decenii, aceste evenimente au lăsat urme: de pildă, un sondaj din 2014 arăta că peste jumătate dintre români (51,4%) aveau sentimente negative față de Rusia, semn că memoria conflictelor din secolul XX încă influențează percepția publică.

Perioada sovietică (1944–1989): Ocupație și influență

După 23 august 1944, România a intrat ferm sub influența Uniunii Sovietice, inițial prin prezența militară masivă și ulterior prin transformările politice impuse de Moscova. Între 1944 și 1947, Armata Roșie a ocupat efectiv țara, asigurând “terenul” pentru ca Partidul Comunist Român (sprijinit de consilieri sovietici) să preia puterea. În martie 1945, sub presiunea directă a lui Stalin, s-a format un guvern pro-sovietic condus de Petru Groza, iar regele Mihai a fost forțat să accepte schimbările. La 30 decembrie 1947, ultimul rege al României a fost silit să abdice, monarhia fiind abolită și Republica Populară Română proclamată – pas ce a consfințit comunizarea completă a țării. România intra astfel în rândul statelor satelit ale URSS, cu un regim politic, economic și social modelat după cel sovietic.

Primii ani ai ocupației sovietice au fost extrem de dificili pentru populația românească, atât în interiorul noilor granițe, cât și în teritoriile anexate de URSS (Basarabia și Bucovina de nord). În România, Sovrom-urile (societăți mixte româno-sovietice) au drenat resurse economice spre est, iar armata sovietică staționată în țară a comis numeroase abuzuri. Opoziția politică internă a fost anihilată: lideri politici istorici (liberali, țărăniști) au fost arestați sau obligați să se exileze, instituțiile democratice au fost desființate, iar intelectualitatea a intrat sub cenzură și represiune. România a fost integrată în structurile geopolitice sovietice: în 1949 a devenit membră a CAER (organizația economică a țărilor comuniste), iar în 1955 a aderat la Tratatul de la Varșovia (alianța militară dominată de URSS).

În Basarabia – transformată de sovietici, împreună cu o parte din vechea RASSM transnistreană, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) din 1940 (reactivată în 1944) – regimul stalinist a dezlănțuit o teroare cumplită asupra populației. Dictatura comunistă a fost inaugurată prin valuri masive de deportări și o foamete indusă care a ucis 300.000 de oameni, adică 10% din populație. Foametea din 1946–1947 din Basarabia, rezultată din secetă agravată intenționat de rechizițiile forțate de cereale ordonate de autoritățile sovietice, a decimat sate întregi. Supraviețuitorii au avut parte de un tratament inuman: chiar și după foamete, deportările în masă au continuat (cele mai mari valuri fiind în 1949 și 1951), vizând familiile de țărani înstăriți („chiaburi”), intelectuali, foști funcționari români și orice element socotit „dușman de clasă” sau potențial ostil puterii sovietice. Prin aceste deportări, zeci de mii de moldoveni au fost trimiși în Siberia și Asia Centrală, mulți pierind pe drum sau în exil.

Concomitent, s-a aplicat în RSS Moldovenească o politică sistematică de denaționalizare: limba română (denumită oficial „limba moldovenească”) a fost transcrisă forțat în alfabetul chirilic (decizie luată încă din 1940, reimpusă după recucerirea din 1944) și izolată de limba română literară utilizată în România. Teza sovietică susținea că „limba moldovenească” ar fi o limbă distinctă de română, iar introducerea alfabetului rusesc urmărea să consolideze această ficțiune ideologică. În școli, manualele de istorie și de literatură au fost epurate de orice referire la legăturile Basarabiei cu România; cultura locală trebuia să se dezvolte exclusiv în orizontul sovietic, sub influența limbii ruse. De altfel, limba rusă devenise limbă obligatorie în administrație și în învățământ, fiind promovată ca limbă de comunicare interetnică și de modernizare, în detrimentul limbii materne a românilor basarabeni. Această politică a reușit să creeze, în deceniile următoare, o identitate regională diferită (moldovenească) pentru o parte din populația RSS Moldovenești, deși majoritatea locuitorilor au continuat să își considere limba și cultura ca fiind românești, în pofida presiunilor.

Înapoi în România, regimul comunist și-a consolidat controlul intern sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948–1965), inițial sub o obediență totală față de Stalin. Totuși, după moartea lui Stalin (1953) și în special după retragerea trupelor sovietice din România în 1958 (un succes al diplomației lui Gheorghiu-Dej, care a obținut plecarea ultimului soldat sovietic de pe teritoriul român), România a început să manifeste treptat anumite tendințe de autonomie în cadrul blocului sovietic. Această orientare a devenit mai vizibilă după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu (1965).

În relațiile dintre regimul Ceaușescu și URSS s-a produs o schimbare notabilă față de deceniul stalinist. Ceaușescu a adoptat o poziție de independență relativă față de Moscova, căutând să afirme suveranitatea României în cadrul Tratatului de la Varșovia. Momentul de cotitură a fost anul 1968: Ceaușescu a condamnat public invazia Cehoslovaciei de către trupele sovietice și ale altor state din Pactul de la Varșovia, refuzând să participe la intervenție. În august 1968, liderul român a ținut un discurs celebru în București, denunțând acțiunea militară comună drept o încălcare a suveranității Cehoslovaciei – gest care i-a adus un imens capital de simpatie internă și i-a consolidat imaginea de lider comunist „dizident” în raport cu Moscova. Mai mult, Ceaușescu a luat și alte decizii independente: de exemplu, România a menținut relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de Șase Zile din 1967, când toate celelalte țări comuniste (inclusiv Iugoslavia lui Tito) le rupseseră la solicitarea URSS. De asemenea, Ceaușescu a deschis România către Occident, a încheiat acorduri economice cu țări vestice, a vizitat Statele Unite și alte state capitaliste, urmărind atât beneficii economice, cât și afirmarea independenței față de Kremlin.

Toate aceste acțiuni au creat tensiuni cu URSS, însă sovieticii au tolerat, în general, abaterea României de la linia strict sovietică, atâta vreme cât România nu punea sub semnul întrebării apartenența la blocul comunist. România a continuat să fie membră a CAER și a Tratatului de la Varșovia, dar a reușit să evite o integrare militară profundă – de exemplu, nu a permis staționarea de baze militare sovietice pe teritoriul său după 1958 și a blocat unele inițiative ale Pactului (precum accesul Mongoliei în Pact, pe motiv că ar dilua caracterul european al alianței, în 1963–64). Istoricii descriu această politică drept autonomie în interiorul dependenței: România nu a devenit un stat neutru sau nealiniat (precum Iugoslavia sau Albania), dar a exploatat orice context pentru a-și maximiza libertatea de mișcare. Pentru a se proteja de o eventuală intervenție sovietică (pe modelul Ungariei 1956 sau Cehoslovaciei 1968), Ceaușescu a cultivat un naționalism intern puternic și a întreținut legături cu Occidentul, ceea ce făcea o intervenție armată a Pactului de la Varșovia mai costisitoare politic pentru Moscova. În spatele ușilor închise, desigur, sovieticii își manifestau nemulțumirea – de exemplu, existau planuri militare (precum „Operațiunea Dunărea” extinsă) pentru eventualitatea în care România ar fi ieșit complet de pe orbita sovietică, însă aceste planuri nu au fost puse în aplicare.

În anii ’70, relațiile româno-sovietice au fost caracterizate de coexistența formală și fricțiunea latentă. Oficial, vizitele reciproce și declarațiile de „prietenie” continuau, iar România se conforma în linii mari solidarității blocului comunist (de pildă, a semnat Actul Final de la Helsinki în 1975 alături de celelalte state, participând la destinderea Est-Vest promovată de URSS). Neoficial însă, Ceaușescu a continuat să se distanțeze: a sprijinit țările din Lumea a Treia într-un mod diferit de al URSS, a condamnat invazia sovietică în Afganistan (1980) și a menținut un canal diplomatic deschis cu China în ciuda ruperii sino-sovietice. Această dizidență moderată a Bucureștiului a făcut ca România să fie privită cu simpatie de Occident în perioada Războiului Rece, fiind adesea percepută ca un „ghimpe” în monolitul sovietic.

Totodată, Ceaușescu a evitat în mod deliberat subiectul Basarabiei în discursul oficial, știind că este o linie roșie pentru URSS. Cu toate acestea, spre deosebire de anii ’50 când regiunea era un tabu total, în anii ’80 au apărut unele referiri indirecte la limba și istoria comună cu moldovenii din RSS Moldovenească, ceea ce a iritat Moscova. Sovieticii, la rândul lor, au continuat să vegheze ca în RSS Moldovenească sentimentul prorus să fie puternic – însă, pe măsură ce URSS intra în criza finală din anii ’80, problema identității moldovenești avea să reapară.

În concluzie, perioada 1944–1989 a însemnat pentru relațiile româno-ruse o fază de dominare sovietică directă, urmată de tensiuni în cadrul dependenței. Deceniile de comunism au lăsat urme profunde: alinierea forțată a României la modelul sovietic a schimbat structura economică și socială a țării, iar trauma ocupației – cu deportările, foametea și represiunea din Basarabia – a rămas vie în memoria multor români. Pe de altă parte, deschiderea controlată din era Ceaușescu a arătat că și într-un cadru ostil, România a căutat să își apere interesele naționale (fie și limitat), ceea ce a pregătit terenul pentru orientarea sa ulterioară. Căderea comunismului în 1989 a oferit șansa rescrierii relațiilor bilaterale pe baze noi, însă moștenirea istorică și strategică a fost departe de a fi simplu de gestionat.

Perioada post-sovietică și relațiile contemporane (1991–prezent)

Prăbușirea Uniunii Sovietice la finele lui 1991 a deschis un nou capitol în relațiile dintre România și Rusia. Dispărând vechiul cadru ideologic bipolar, s-au creat premisele unor raporturi redefine pe principii de drept internațional și interes național. Totuși, problemele istorice nerezolvate și orientările geopolitice divergente au continuat să afecteze relația bilaterală.

Unul dintre primele evenimente majore ale epocii post-sovietice a fost declarația de independență a Republicii Moldova (27 august 1991), entitate ce acoperea cea mai mare parte a fostei Basarabii. România a fost primul stat care a recunoscut independența Republicii Moldova, legăturile de limbă, istorie și cultură determinând Bucureștiul să spere într-o apropiere rapidă și chiar într-o posibilă reunificare. În anii 1990, a existat un puternic curent unionist de o parte și de alta a Prutului (manifestat simbolic prin „Podurile de flori” de la graniță și prin intensificarea contactelor culturale). Însă Rusia, succesoarea de drept a URSS, a privit cu reticență aceste evoluții. Moscova considera spațiul ex-sovietic drept „străinătatea apropiată”, o zonă în care avea interese privilegiate. Astfel, imediat după proclamarea independenței Moldovei, a izbucnit conflictul din Transnistria (1992) – regiunea din stânga Nistrului, unde minoritatea rusofonă (sprijinită tacit și ulterior explicit de Rusia) s-a opus integrării în noul stat moldovean, temându-se în special de o posibilă unire cu România. Războiul din Transnistria (1992), deși scurt, a implicat și Armata a 14-a rusă staționată în regiune, care a intervenit de facto de partea separatiștilor transnistreni. Rezultatul a fost înghețarea conflictului prin constituirea regiunii separatiste Transnistria (nerecunoscută internațional) sub protectorat rusesc – un mecanism prin care Rusia și-a menținut influența militară și politică la hotarul de est al Moldovei, împiedicând practic orice discuție despre reunirea acesteia cu România. Până astăzi, prezența trupelor ruse (așa-zisele forțe de menținere a păcii) în Transnistria și influența Rusiei în Republica Moldova (exercitată și prin pârghii economice, precum livrările de gaze naturale, și prin susținerea unor partide politice pro-ruse) reprezintă o sursă majoră de tensiune în relațiile româno-ruse.

După 1991, România însăși și-a redefinit orientarea strategică, optând ferm pentru integrarea euro-atlantică. Acest parcurs – marcat de aderarea la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007) – a amplificat distanța față de Rusia, care privea extinderea NATO spre est cu suspiciune și ostilitate. De altfel, intrarea României în NATO a fost percepută de Moscova ca parte a „încercuirii” Rusiei de către alianța occidentală. O chestiune sensibilă a fost, de pildă, instalarea în România (la Deveselu) a unor elemente ale scutului anti-rachetă al SUA, decizie care a provocat proteste vehemente ale Rusiei, aceasta susținând că sistemul ar putea fi folosit ofensiv împotriva sa. România, la rândul său, și-a calibrat politica externă în acord cu partenerii occidentali, ceea ce a însemnat că, în momente de criză, s-a poziționat de obicei critic față de Kremlin. Spre exemplu, în urma anexării Crimeei de către Rusia (2014) și a conflictului din estul Ucrainei, România a susținut sancțiunile UE contra Rusiei și a militat pentru o prezență NATO sporită în flancul estic (inclusiv la Marea Neagră), considerând acțiunile Rusiei drept o amenințare la adresa securității regionale.

Relațiile diplomatice româno-ruse în ultimele trei decenii au fost adesea reci și pragmatice. S-a încercat totuși normalizarea prin tratate bilaterale: în 2003, după îndelungi negocieri, a fost semnat Tratatul politic de bază între România și Federația Rusă, care consfințea respectarea reciprocă a suveranității și a granițelor actuale. România a reușit inserarea unei referiri (mai degrabă vagi) la Pactul Ribbentrop-Molotov în preambulul tratatului, marcând astfel condamnarea implicită a înțelegerilor din 1939 ce au dus la ocuparea Basarabiei. Totuși, chestiuni istorice precum cea a Tezaurului Românesc evacuat la Moscova în 1916–1917 (și nerestituit integral) sau cea a Moldovei au rămas puncte de divergență. Conform unei sinteze a relațiilor bilaterale, problema tezaurului și situația Basarabiei (Republicii Moldova) marchează relațiile româno-ruse până astăzi, mulți români considerând Basarabia drept „furată” de Rusia. Încă există o comisie mixtă româno-rusă pentru Tezaur, dar progresul ei a fost minim, alimentând frustrarea la București.

Pe plan politic, au existat și episoade de retorică dură. Un exemplu este incidentul din 2011, când președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a declarat (în contextul comemorării începutului războiului din Est) că, dacă ar fi fost în locul mareșalului Antonescu în 1941, ar fi dat și el ordinul de trecere a Prutului împotriva URSS. Afirmațiile, percepute ca o justificare a agresiunii din 1941, au stârnit reacții vehemente la Moscova, care le-a calificat drept „bravadă nerușinată”. Astfel de episoade au agravat temporar relația bilaterală, deși ulterior tonul a revenit la o oarecare moderație diplomatică.

În pofida dificultăților, nu lipsesc complet aspectele pozitive sau cooperarea. De exemplu, ambele țări au fost de acord în privința unor dosare internaționale precum necunoașterea independenței Kosovo, susținând integritatea teritorială a Serbiei. De asemenea, există minorități “each-other”: aproximativ 30.000 de ruși (Lipoveni, staroveri) trăiesc în România, contribuind la diversitatea culturală a țării, iar câteva mii de români trăiesc în Rusia. Comercial, schimburile economice au fost modeste comparativ cu potențialul – România importă unele resurse energetice din Rusia (gaze naturale, în trecut petrol) și exportă produse industriale, dar volumul comerțului este relativ scăzut, pe fondul orientării economiei românești spre piața UE. Periodic au apărut dispute comerciale, de pildă suspendarea de către Rusia în 2014 a importurilor de bovine și carne de vită din România sub pretextul unui caz de boală (decizie considerată la București ca fiind mai degrabă politică, în contextul tensiunilor legate de Ucraina).

Pe plan militar, după 1991 relația a fost practic inexistentă, întrucât România s-a integrat în NATO. Dimpotrivă, România a devenit un susținător vocal al prezenței NATO în Marea Neagră, ceea ce contravine intereselor Rusiei în zonă. Criza de securitate generată de agresiunea rusă în Ucraina (2014 și escaladată în 2022) a consolidat și mai mult poziția României de partener strategic al SUA și adversar al politicilor revizioniste ale Kremlinului.

În concluzie, în epoca post-sovietică, România și Rusia mențin relații diplomatice oficiale, dar acestea sunt umbrite de divergențe geopolitice și de moștenirea trecutului. România, ca membru UE și NATO, este parte a comunității euroatlantice care deseori se poziționează în opoziție față de agenda Rusiei. La rândul său, Rusia vede în România un stat aliat Occidentului, care îi limitează influența în Balcani și la Marea Neagră. Astfel, deși nu există un conflict direct, relația este marcată de tensiune și neîncredere. Sondajele de opinie arată constant că românii au printre cele mai scăzute nivele de simpatie față de Rusia din Europa, semn al persistenței percepțiilor negative. Rămâne de văzut dacă în viitor apropiat un dialog pragmatic poate duce la ameliorarea acestor relații sau dacă ele vor continua să fie definite de distanțare și precauție reciprocă.

Dimensiunea culturală

În pofida vicisitudinilor politice, relațiile dintre români și ruși au cunoscut și o importantă dimensiune culturală, marcată de contraste și influențe reciproce. Istoria oferă numeroase exemple de admirație a românilor pentru cultura rusă, concomitent cu o condamnare a politicii imperiale rusești. Acest dualism cultural persistă și astăzi, contribuind la percepția nuanțată a Rusiei în societatea românească.

Pe de o parte, cultura rusă – în special literatura și muzica clasică – a avut un impact considerabil asupra elitelor românești încă din secolul al XIX-lea. Marile opere ale literaturii ruse (Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Gogol, Cehov ș.a.) au fost traduse și difuzate în spațiul românesc, fiind apreciate pentru profunzimea ideilor și valoarea lor universală. Scriitori români precum Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Liviu Rebreanu cunoșteau și admirau literatura rusă – Eminescu, de pildă, citea limba rusă și a tradus fragmente din contele Tolstoi. De-a lungul timpului, numeroși studenți și artiști români au studiat în Rusia/URSS, fie la Petersburg în secolul XIX (în domeniul teologic, de exemplu), fie în perioada comunistă la Moscova, Leningrad sau Kiev, în diverse specializări (inginerie, medicină, arte). Limba rusă a fost predată în școlile românești în mod intensiv în primele decenii comuniste, creând un segment al populației care are acces direct la cultura rusă în original. Chiar și după ce limba rusă a devenit opțională (după 1965), interesul pentru literatura și filmul rus a continuat – filme sovietice celebre sau spectacole de balet și teatru rusesc au fost difuzate și receptate pozitiv în România. La nivelul publicului larg, figuri precum Tolstoi sau Cehov sunt binecunoscute și respectate, iar compozitori ruși ca Ceaikovski sau Rimski-Korsakov sunt adesea interpretați pe scenele filarmonicilor românești. Pe scurt, există un filon de admirare sinceră a culturii ruse, văzută ca parte integrantă a patrimoniului cultural european și mondial.

De asemenea, legăturile religioase au jucat un rol cultural: ambele popoare fiind ortodoxe, au existat influențe de iconografie și cânt bizantin reciproce, pelerini ruși în România (mai ales la Muntele Athos prin mănăstirile românești de acolo) și monahi români în spațiul rus. Comunitatea rușilor lipoveni (staroveri) stabiliți în România încă din secolul al XVIII-lea (în Dobrogea și Moldova) este un punte culturală vie: acești aprox. 30.000 de cetățeni ruși ai României și-au păstrat credința ortodoxă de rit vechi, limba și obiceiurile, contribuind la diversitatea culturală a țării. Ei sunt respectați și reprezentați politic, iar tradițiile lor (costume, ritualuri religioase, gastronomie) sunt cunoscute și apreciate de români.

Pe de altă parte, experiențele istorice negative – în special cele legate de imperialismul țarist și de ocupația sovietică – au generat în cultura română o atitudine critică și de respingere a politicii ruse. Literatura și gândirea politică românească abundă în opere ce denunță expansionismul rusesc. Pentru exemplificare, poetul național Mihai Eminescu, deși fascinat de literatura rusă, a scris poezii și articole de presă foarte dure la adresa politicii țariste (celebra poezie „Doina”, cenzurată în comunism, deplânge soarta Basarabiei „șterse” de pe harta țării). Istoricii și publiciștii români interbelici au numit Rusia „dușmanul din Răsărit” în numeroase rânduri, amintind frecvent ocupațiile din 1812 și 1878. În manualele școlare românești de istorie, pentru multe generații, rușii apar ca forță invadatoare în repetate rânduri – ceea ce a cultivat un anumit resentiment istoric. Acest resentiment s-a transmis parțial și după 1990: subiecte precum Pactul Ribbentrop-Molotov, deportările din Basarabia sau rolul Armatei Roșii în comunizarea României au fost intens discutate public și au consolidat imaginea negativă a politicii ruse în rândul multor români. Totodată, evenimente recente – cum ar fi războiul din Ucraina – reactivează narațiunile istorice despre primejdia reprezentată de expansiunea rusă la Dunăre.

Prin urmare, rolul culturii ruse în percepția relațiilor bilaterale este unul ambivalent. Există un respect considerabil pentru realizările intelectuale și artistice ale Rusiei, la nivelul elitelor și chiar popular (mulți români apreciază, de pildă, romanul „Maestrul și Margareta” al lui Bulgakov sau filmografia lui Tarkovski). În același timp, când vine vorba de încredere și atitudini politice, bagajul istoric apasă greu: rușii sunt văzuți adesea prin prisma trecutului conflictual și a diferențelor de valori politice (autoritarismul vs. democrația occidentală). Cultura, însă, a rămas unul dintre puținele punți de dialog: periodic au loc festivaluri și expoziții menite să prezinte publicului român aspecte ale culturii ruse contemporane, iar institute culturale (precum Centrul Rus din București) încearcă să mențină acest schimb viu. În direcția inversă, și cultura română a avut ambasadori în Rusia: scriitori ca Mircea Eliade sau Eugen Ionescu sunt traduși și cunoscuți de publicul rus educat, iar muzicieni sau sportivi români au activat cu succes în Rusia, contribuind la o cunoaștere reciprocă dincolo de politică.

În sinteză, dimensiunea culturală a relațiilor româno-ruse se caracterizează printr-o dihotomie: admirarea culturii vs. suspiciunea politică. Aceasta reflectă, până la urmă, evoluția istorică: dacă sferele politice ale celor două țări au fost adesea în conflict, sferele culturale au comunicat și s-au îmbogățit reciproc.

Concluzii

Istoria relațiilor dintre România și Rusia, de la alianțele medievale până la tensiunile geopolitice contemporane, prezintă un tablou complex, cu lumini și umbre. Parcursul acestor raporturi a fost determinat de contextul mai larg al echilibrului de putere regional și european, dar și de alegerile strategice ale liderilor de la București și Moscova. S-au succedat perioade de cooperare – atunci când interesele conjuncturale convergeau, cum a fost în anumite momente lupta comună antiotomană sau alianța din 1877 – și perioade de conflict direct sau indirect, precum confruntările din secolul al XIX-lea și mai ales cele din secolul XX.

Privind în retrospectivă, se pot formula câteva lecții ale istoriei acestor relații. În primul rând, istoria arată că alianțele cu Rusia au fost pentru români o sabie cu două tăișuri: dacă pe termen scurt au oferit sprijin (în 1711 Cantemir spera să se elibereze de otomani, în 1877 România și-a câștigat independența alături de Rusia), pe termen mediu ele au adus uneori pierderi teritoriale sau politice (Cantemir și-a pierdut tronul și țara, iar în 1878 România a fost forțată să cedeze Basarabia). În al doilea rând, poziția geopolitică a României – ca stat de graniță între Occidentul european și spațiul eurasiatic controlat de Rusia – a făcut ca destinul său să fie adesea decis în marile înțelegeri între puteri (de la Tratatul de la Berlin la Pactul Ribbentrop-Molotov și Yalta). Aceasta a impus liderilor români prudență și echilibru: nici izolare completă față de Rusia (care ar fi primejdios, dată fiind proximitatea), dar nici supunere pasivă față de pretențiile ei. O a treia lecție este importanța puterii proprii și a alianțelor colective: atunci când România a fost singură (ca în 1940), a cedat șantajului; când a fost parte a unui sistem de alianțe (NATO în prezent), și-a putut asigura mai bine securitatea. Se poate spune că aderarea la NATO și UE a fost, în viziunea decidenților post-1989, un rezultat direct al lecției lăsate de istorie: pentru a nu mai repeta vulnerabilitatea din 1940, România s-a plasat sub umbrela unor structuri care să descurajeze orice posibilă agresiune din Est.

În ceea ce privește perspectivele viitoare ale relației bilaterale, acestea depind de evoluțiile contextului internațional și de capacitatea ambelor părți de a depăși stereotipurile istorice. Pe termen scurt, tensiunile actuale legate de securitatea regională (în principal situația din Ucraina și din Republica Moldova) fac improbabil un dezgheț spectaculos al relațiilor româno-ruse. România va continua, probabil, să își coordoneze politica externă cu partenerii occidentali, iar Rusia va continua să privească cu suspiciune inițiativele României în proximitatea sa. Cu toate acestea, există și puncte încurajatoare: contactele economice ar putea crește dacă s-ar găsi domenii de interes reciproc (energia, de pildă, într-un cadru stabil), iar dialogul cultural și științific poate fi menținut indiferent de disensiunile politice. Un posibil domeniu de convergență în viitor ar putea fi cooperarea în Marea Neagră pentru siguranța navigației sau protecția mediului, dacă relațiile dintre NATO și Rusia se vor detensiona. De asemenea, rezolvarea pașnică și democratică a situației din Republica Moldova – respectându-i-se opțiunile de integrare europeană, dar și asigurându-se drepturile minorităților – ar putea elimina unul dintre motivele istorice de discordie (chestiunea Basarabiei).

În final, relațiile româno-ruse rămân o componentă definitorie a profilului geopolitic al României. De la alianțele medievale bazate pe credință comună, trecând prin expansionismul imperial care a adus atât amenințări cât și ocazii de emancipare, și ajungând la confruntările ideologice și strategice ale secolului XX și XXI, aceste relații au testat reziliența națională a românilor și capacitatea rușilor de a câștiga sau pierde prieteni la frontiera lor de sud-vest. Istoria ne învață că niciun capitol nu este definitiv: fostele animozități pot lăsa loc reconcilierii, așa cum și perioadele de liniște pot degenera în conflict dacă nu sunt gestionate cu înțelepciune. Pentru generațiile viitoare din ambele țări, cunoașterea onestă a trecutului – cu bune și rele – și dialogul rămân cheia pentru a evita repetarea greșelilor și pentru a construi, eventual, un viitor mai cooperant. Într-o lume globalizată, România și Rusia, deși pe poziții diferite, vor trebui să coexiste în această regiune; lecția istoriei este că doar respectul reciproc al suveranității și comunicarea deschisă pot asigura că această coexistență nu va degenera în noi confruntări, ci poate aduce beneficii reciproce.