Urgisitul secol 21: Consacrarea diavolului mediocru

De la profeție literară la psihoză colectivă: anatomia imposturii transformate în salvare națională

(O sinteza a podcast-ului "DIAVOLUL MEDIOCRU" AMENINȚĂ DEMOCRAȚIA ROMÂNIEI - T. Paleologu, D. Borțun #IGDLCC 281)

În analiza fenomenelor politice, fricii i se atribuie adesea un rol unilateral negativ. Realitatea este însă mai nuanțată - există o frică paralizantă, există manipularea demagogică a temerilor colective, dar există și o teamă rezonabilă care poate mobiliza acțiunea civică. Alături de speranță, frica rămâne unul dintre cele mai puternice resorturi motivaționale în politică, însă nu trebuie să uităm că și afectele negative - invidia, ura, dorința de răzbunare - sunt instrumente extrem de eficiente în mobilizarea politică, vizibile astăzi în succesul discursurilor populiste care înlocuiesc deliberarea rațională cu agitația emoțională.

Această dimensiune psihologică se înscrie într-o problematică mai amplă a fragilității democrației. Cazul Republicii de la Weimar, unde Hitler a ajuns la putere prin mijloace perfect legale și democratice, rămâne exemplul paradigmatic al acestei vulnerabilități. Tradiția filozofică ne oferă două perspective complementare: viziunea platoniciană pesimistă care vede democrația alunecând inevitabil spre tiranie, și pragmatismul aristotelic care propune remedii - educația democratică și moderația. Această tensiune între fragilitate și reziliență definește și astăzi experiența democratică.

Democrațiile contemporane sunt însă structuri mai complexe decât modelul antic. Ele reprezintă regimuri mixte care combină elemente democratice, oligarhice și monarhice, la care se adaugă componenta esențială a liberalismului. Ideea unei "democrații iliberale" este, în acest context, la fel de absurdă precum un submarin cu pânze. Liberalismul economic, deși motor al progresului, constituie simultan călcâiul lui Ahile al acestor sisteme, făcându-le vulnerabile la crizele ciclice ale capitalismului și creând oportunități pentru asaltul populist.

În România, acest asalt capătă forme de o vulgaritate și trivialitate ieșite din comun. Personaje precum Simion, Șoșoacă sau Georgescu reprezintă o categorie de extremiști de o calitate intelectuală și morală excepțional de joasă, chiar prin comparație cu figurile populiste europene. Când Georgescu vorbește despre "energie" și "informația din pahar" pe un ton sentențios, de guru, asistăm la o combinație toxică de impostura intelectuală și narcisism mesianic fără echivalent în spațiul politic occidental.

Fenomenul se conectează cu mecanisme geopolitice mai ample. Atitudinea negaționistă privind riscurile reprezentate de Rusia în spațiul european este comparabilă cu convingerea că poți băga degetul în priză fără consecințe. Aparatul de propagandă rus, cel mai amplu și mai sofisticat din istorie, are o continuitate evidentă de la țarism la regimul actual. Paradoxal, pseudo-naționaliștii de astăzi invocă figuri precum Eminescu, ignorând rusofobia marcantă a acestuia, evidențiind inconsistența intelectuală a suveranismului contemporan.

Pentru a înțelege impostura politică actuală, literatura rusă oferă un model interpretativ remarcabil prin figura "diavolului mediocru". Această cheie de lectură găsește în Cicikov din "Suflete Moarte" al lui Gogol prototipul impostorului politic - cameleonul care spune fiecăruia exact ce vrea să audă. La fel ca diavolul mediocru din visul lui Ivan Karamazov, figurile precum Putin sau Georgescu se caracterizează printr-o mediocritate fundamentală mascată de pretențiile grandioase, folosind ortodoxia ca o simplă "ideologie de schimb" pentru acumularea puterii.

Această analiză se completează cu teoria miturilor politice, perfect aplicabilă fenomenului populist contemporan: mitul conspirației, mitul salvatorului, mitul epocii de aur, mitul unității - toate perfect vizibile în retorica suveranistă. Dinamica dintre un "imam ascuns" (Georgescu) și un "paladin al cauzei" (Simion) reflectă împărțirea rolurilor într-o mișcare ce funcționează precum o sectă. Reacțiile admiratorilor, care vorbesc despre "mesaje divine" și se raportează la lider ca la un voievod mesianic, dezvăluie masivele proiecții psihologice ale maselor asupra acestei figuri.

Tehnologia contemporană amplifică aceste mecanisme psihologice. Rețelele sociale recreează virtual fenomenul de mulțime studiat de psihologia clasică, facilitând regresia infantilă colectivă. Sentimentul că "delirăm împreună" în comunități digitale închise, impermeabile la realitatea exterioară, reprezintă o dimensiune nouă a psihologiei politice, cu consecințe profunde pentru cultura democratică.

Susceptibilitatea la acest tip de discurs variază în funcție de etapa vieții. Folosind cadrul kierkegaardian, putem identifica trei stadii: etapa estetică (tinerețea dominată de principiul plăcerii), etapa etică (maturitatea marcată de responsabilitate) și etapa religioasă (bătrânețea orientată spre devoțiune și fidelitate). Aceasta din urmă explică de ce vârstnicii sunt adesea mai receptivi la mesajele care combină nostalgia autorității cu apelul la sacru - fiind într-o etapă a vieții în care caută obiecte de adorație și exerciții de fidelitate.

Această predispoziție se manifestă pe fondul fragilității tradiției civice românești. Deși se vorbește despre o "Republică Absentă", realitatea e mai nuanțată. Generația pașoptistă a manifestat autentice virtuți republicane în sensul devoțiunii pentru binele public. Republicanismul, înțeles corect, nu se opune monarhiei, ci desemnează un ethos civic centrat pe interesul colectiv. România are astfel nu o republică absentă, ci una "firavă" - o tradiție civică reală dar insuficient consolidată.

Criza acestei tradiții nu este izolată, ci parte a unui asalt global împotriva democrației liberale. Convergența dintre grupuri aparent diferite - de la fundamentaliști religioși la adepții neoliberalismului radical - vizează delegitimarea democrației liberale văzută ca "cronofagă" prin dezbaterile, procedurile și garanțiile sale. În acest context, rezistența instituțională europeană reprezintă un punct de sprijin esențial pentru valorile democratice.

La rădăcina acestor tendințe se află transformări economice profunde. Precaritatea generalizată și experiența "crizei permanentizate" afectează nu doar păturile sărace, ci și clasa mijlocie și chiar cea superioară. Această instabilitate structurală alimentează atracția pentru soluții radicale. Distincția dintre o cultură politică bazată pe valori și o psihologie politică bazată pe sentimente devine esențială - exasperarea, deși reală, nu poate constitui fundamentul unui proiect politic constructiv.

Manifestarea acestei exasperări include deteriorarea dramatică a discursului public. Diferența calitativă dintre injuriile politice tradiționale și amenințările explicite cu violența fizică marchează o schimbare îngrijorătoare. Legătura dintre adorația fanatică pentru lider și ura viscerală față de adversarii săi reprezintă mecanismul psihologic esențial al polarizării extreme.

Acest mecanism se bazează pe o contradicție fundamentală: retorica iubirii care generează ură. Figuri precum Georgescu vorbesc despre pace și iubire, dar difuzează ură în societate. Mentalitatea de sectă presupune exact acest paradox - coeziunea interioară prin iubire se bazează pe respingerea violentă a exteriorului. Distincția dintre "noi" și "ei" devine absolută, anulând orice posibilitate de dialog autentic.

Această dinamică creează fenomenul de "psihoză colectivă" vizibil în jurul figurilor populiste. Complementaritatea rolurilor - guru-ul mistic (Georgescu) și executantul pragmatic (Simion) - asigură eficiența mișcării. Comentariile admiratorilor, care atribuie liderului calități divine, reflectă profunda nevoie de sacralizare a autorității într-o societate dezorientată.

Totuși, situația actuală nu trebuie confundată cu precedentele istorice. Deși tradiția legionară e frecvent invocată, există diferențe semnificative. În perioada interbelică, doar o minoritate a intelectualității (nu majoritatea, cum susține mitul neolegionar) a aderat la extremism. Mai mult, calitatea intelectuală a extremei drepte actuale este incomparabil mai redusă decât cea interbelică, marcând o degradare semnificativă a fundamentului ideologic.

În fața acestor provocări, există totuși semne de mobilizare civică. Adunările publice semnificative și depășirea diviziunilor dintre intelectuali anterior antagonici demonstrează potențialul unificator al crizei democratice. Concurența politică obișnuită cedează locul solidarității în apărarea valorilor fundamentale, sugerând capacitatea societății de a transcende conflictele mărunte în fața amenințărilor existențiale.

Pentru a evalua corect amploarea provocării, trebuie recunoscut că dimensiunea electoratului extremist (33-34%) depășește estimările inițiale. Comparația cu alegerile din 1937 (26% pentru extrema dreaptă) și 2000 (24% pentru Vadim Tudor) plasează fenomenul într-o continuitate istorică îngrijorătoare. Subaprecierea impactului ceaușismului asupra mentalității colective reprezintă o eroare analitică semnificativă a intelectualității române contemporane.

Continuitatea dintre cultul personalității ceaușist și retorica populistă contemporană este frapantă. Imaginea lui Ceaușescu alături de Ștefan cel Mare și narațiunea teleologică a istoriei culminând cu liderul providențial se regăsesc în mitologia actuală a "salvatorului". Această persistență a pattern-urilor mentale autoritare demonstrează dificultatea construirii unei culturi democratice autentice pe terenul fertil al nostalgiilor totalitare.

Structura socială a fenomenului extremist arată existența unei treimi de electorat receptiv la mesajul suveranist. Dincolo de factorii socio-economici, atracția pentru "soluția radicală" se explică prin "chemarea vidului" - tentația de a sări în necunoscut din exasperare, prezentă la toate nivelurile sociale, inclusiv în rândul intelectualilor. Motivația anti-sistem joacă un rol central, populismul promițând nu o reformă a democrației, ci o ruptură totală cu sistemul perceput ca iremediabil corupt.

Depășirea acestei crize presupune reconstrucția culturii politice bazate pe responsabilitate. Distincția dintre individualismul tradițional (familial, orientat spre supraviețuire) și cel modern (autonom, bazat pe anticiparea consecințelor) iluminează o dimensiune esențială a maturizării democratice. Individul democratic autentic își asumă deciziile în cunoștință de cauză, anticipând efectele acestora asupra comunității.

Pe plan practic, ascultarea activă reprezintă un instrument esențial de depolarizare. Recunoașterea legitimității parțiale a nemulțumirilor exprimate populist, fără a accepta soluțiile propuse, permite transcenderea antagonismului steril. Oamenii au nevoia fundamentală de a fi ascultați, recunoscuți și acceptați, cu problemele și durerile lor reale. Distincția dintre diagnosticul social (adesea valid) și soluțiile propuse (frecvent periculoase) oferă o cale de dialog dincolo de polarizarea extremă.

"Diavolul mediocru" - figura imposturii politice caracterizată de mediocritate fundamentală mascată de pretenții grandioase - nu reprezintă doar o amenințare conjuncturală, ci un pericol structural pentru o democrație fragilă precum cea românească. Remediile trebuie să combine rezistența fermă la extremism cu recunoașterea problemelor reale care alimentează atracția sa. Construirea unei culturi politice democratice bazate pe responsabilitate și dialog autentic reprezintă singura cale de a transforma "republica firavă" într-o democrație robustă, capabilă să reziste seducției autoritare în vremuri de incertitudine.