VENEZUELA 2026 - Anatomia unei rupturi în ordinea internațională
PROLOG
“Între egal și egal nu există dreptate, iar cei puternici fac ceea ce pot, în timp ce cei slabi suferă ceea ce trebuie.”
Această maximă, atribuită lui Tucidide în dialogul melian, rezonează cu o forță tulburătoare în dimineața zilei de 3 ianuarie 2026, când forțele americane au executat capturarea președintelui venezuelean Nicolás Maduro. Operațiunea, justificată prin prisma combaterii narco-terorismului, dar motivată profund de controlul asupra celor mai mari rezerve petroliere ale planetei, nu reprezintă doar un eveniment geopolitic izolat. Ea constituie, în esența sa, confirmarea unei transformări fundamentale a ordinii internaționale - trecerea de la iluzia unui sistem bazat pe reguli universale la realitatea crudă a sferelor de influență și a forței ca ultim arbitru.
Prezenta analiză își propune să examineze nu atât faptele brute ale intervenției - acestea fiind relativ clare - cât implicațiile sale profunde pentru arhitectura normativă și instituțională a sistemului internațional. Ne aflăm, argumentăm aici, la sfârșitul unei epoci și la începutul alteia, iar Venezuela servește drept punct de inflexiune simbolic și substanțial deopotrivă.
PARTEA I:
ANATOMIA EVENIMENTULUI
Capitolul 1: Cronologia unei escaladări anunțate
Intervențiile militare majore rareori apar din senin. Ele sunt, de regulă, culminarea unor procese de lungă durată în care tensiunile se acumulează, semnalele de avertizare se multiplică, iar logica escaladării își urmează cursul implacabil. Venezuela nu face excepție de la această regulă.
Rădăcinile crizei pot fi trasate până la alegerile prezidențiale din 28 iulie 2024, când Consiliul Electoral Național l-a declarat câștigător pe Maduro cu 51,2% din voturi, în pofida faptului că opoziția prezentase dovezi concludente - aproximativ 83% din procesele-verbale colectate - că Edmundo González Urrutia obținuse în realitate circa 67% din sufragii. Acest moment a reprezentat trecerea Rubiconului: regimul Maduro demonstra că nu va ceda puterea prin mijloace democratice, indiferent de costurile interne sau externe.
Represiunea care a urmat a fost pe măsura mizei. Aproximativ 2.400 de persoane au fost arestate, inclusiv minori, iar cel puțin 25 de protestatari și-au pierdut viața. Venezuela a atins cel mai mare număr de prizonieri politici din întreaga emisferă vestică. María Corina Machado, liderul de facto al opoziției, a intrat în clandestinitate pentru unsprezece luni, evadând în cele din urmă pe o barcă de pescari pentru a-și primi Premiul Nobel pentru Pace la Oslo.
Administrația Trump, instalată în ianuarie 2025, a moștenit o situație pe care predecesorul său, Biden, o gestionase cu prudență. Noua echipă de la Washington - cu Marco Rubio în funcția de Secretar de Stat - a abandonat imediat această prudență în favoarea unei abordări de “presiune maximă”. Rubio a articulat poziția cu claritate brutală: “Maduro NU este președintele Venezuelei. El este capul Cartelului Soarelui, o organizație narco-teroristă.”
Escaladarea care a urmat a avut caracterul metodic al unei campanii planificate. În ianuarie, recompensa pentru capturarea lui Maduro a crescut de la 15 la 25 de milioane de dolari. În martie, Chevron a primit ordin să înceteze operațiunile, iar regimul a fost desemnat Organizație Teroristă Străină. În aprilie, un tarif de 25% a fost impus oricărei țări care importa petrol venezuelean. Vara a adus concentrarea navală în Caraibe și dublarea recompensei la 50 de milioane de dolari. Toamna a văzut peste 35 de lovituri asupra unor ambarcațiuni în apele internaționale, cu peste 115 morți. Decembrie a culminat cu blocada navală totală, confiscarea tancurilor petroliere și prima lovitură recunoscută a CIA pe sol venezuelean.
La 3 ianuarie 2026, în zorii zilei, logica escaladării și-a atins punctul terminal.
Capitolul 2: Operațiunea și semnificația sa simbolică
Detaliile tactice ale operațiunii sunt, în sine, remarcabile. Șapte explozii au zguduit Caracas-ul, vizând instalații militare critice - Fort Tiuna, baza aeriană La Carlota, sisteme de apărare antiaeriană. Forțele Delta au executat o inserție la joasă altitudine, coordonată cu o precizie care sugerează fie intelligence excepțional, fie complicități interne, fie ambele. Maduro și soția sa, Cilia Flores, au fost capturați și transportați pe USS Iwo Jima, în drum spre New York unde îi așteaptă un proces pentru narco-terorism.
Dar dincolo de eficiența tactică, operațiunea poartă o încărcătură simbolică pe care arhitecții săi par să o fi cultivat deliberat. Data de 3 ianuarie reproduce, la exact 36 de ani distanță, capturarea lui Manuel Noriega în Panama. Paralelele sunt evidente și, probabil, intenționate: ambii lideri acuzați de trafic de droguri, ambii extrași prin forță de pe teritoriul propriilor state, ambii aduși în fața justiției americane. Mesajul implicit este clar: în emisfera vestică, Statele Unite au atât voința, cât și capacitatea de a elimina regimuri considerate inacceptabile.
Declarația președintelui Trump a confirmat această interpretare: “Statele Unite vor conduce țara temporar până la o tranziție sigură și judicioasă... Companiile americane vor repara infrastructura și vor face bani pentru țară.” Această formulare - combinând administrarea politică cu exploatarea economică - reprezintă poate cea mai sinceră articulare a motivațiilor reale din întreaga criză.
PARTEA A II-A:
EROZIUNEA FUNDAMENTELOR NORMATIVE
Capitolul 3: Interzicerea forței și excepțiile reale
Articolul 2, paragraful 4 al Cartei Națiunilor Unite stabilește cu claritate: “Toți membrii se vor abține, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat.” Această interdicție, alături de excepțiile sale recunoscute - autoapărarea conform Articolului 51 și autorizarea Consiliului de Securitate conform Capitolului VII - constituie piatra de temelie a ordinii internaționale post-1945.
Operațiunea americană în Venezuela nu se încadrează în niciuna dintre excepțiile recunoscute. Venezuela nu a atacat Statele Unite, eliminând argumentul autoapărării. Nu există nicio rezoluție a Consiliului de Securitate care să autorizeze folosirea forței. Nu a fost invocată nici măcar doctrina controversată a Responsabilității de a Proteja. În schimb, administrația americană a construit o justificare sui generis, bazată pe extinderea conceptului de autoapărare la ceea ce numește “amenințări transnaționale” - în speță, narco-terorismul.
Această construcție juridică este, în cel mai bun caz, fragilă. Actul de acuzare din 2020, care stă la baza mandatului de arestare pentru Maduro, se referă la conspirație pentru importul de cocaină și narco-terorism. Chiar acceptând validitatea acestor acuzații, rămâne întrebarea fundamentală: când a devenit permisă folosirea forței armate pentru a executa mandate de arestare emise de instanțele unui stat împotriva liderului altui stat suveran? Răspunsul tradițional al dreptului internațional este simplu: niciodată.
Ceea ce face această intervenție distinctă de încălcările anterioare ale Cartei ONU - Kosovo 1999, Irak 2003, Libia 2011 - este tocmai absența oricărei încercări serioase de a construi o justificare în termenii ordinii existente. Administrația Bush, invadând Irakul, a invocat - oricât de neconvingător - rezoluții anterioare ale Consiliului de Securitate și amenințarea armelor de distrugere în masă. Intervenția NATO în Kosovo a fost prezentată ca acțiune umanitară de urgență. Libia a beneficiat de o rezoluție ONU, chiar dacă mandatul a fost ulterior depășit.
În cazul Venezuelei, asemenea eforturi de legitimare lipsesc cu desăvârșire. Forța a fost folosită pentru că a putut fi folosită, iar justificarea invocată - combaterea traficului de droguri - este atât de subțire încât pare mai degrabă ironică decât serioasă. Datele propriului Departament de Stat american arată că doar 8% din cocaina destinată Statelor Unite tranzitează ruta caraibiană, iar Venezuela nu are absolut nicio conexiune cu criza fentanyl-ului care devastează comunitățile americane.
Capitolul 4: Suveranitatea și paradoxul legitimității
Principiul suveranității westfaliene - ideea că statele sunt egale din punct de vedere juridic și că afacerile lor interne sunt protejate de intervenția externă - a constituit fundamentul sistemului internațional modern timp de aproape patru secole. Acest principiu a fost dintotdeauna în tensiune cu alte valori - drepturile omului, democrația, autodeterminarea - dar tensiunea a fost gestionată prin mecanisme multilaterale și prin recunoașterea faptului că nicio valoare nu poate fi absolută.
Intervenția în Venezuela ridică această tensiune la un nivel fără precedent. Maduro era, cu certitudine, un lider cu legitimitate contestată. Alegerile din 2024 au fost fraudate, represiunea opoziției a fost brutală, criza umanitară generată de politicile sale a provocat exodul a peste opt milioane de venezueleni. Multe state occidentale, inclusiv Statele Unite, recunoscuseră deja candidatul opoziției, González, drept câștigătorul real al alegerilor.
Și totuși, reacțiile la intervenție au fost remarcabil de uniforme în condamnarea ei, chiar și din partea statelor care nu recunoșteau legitimitatea lui Maduro. Brazilia, sub Lula, a declarat că “SUA au depășit o linie inacceptabilă”. Chile, sub Gabriel Boric, a cerut “soluții pașnice” și a reafirmat “principiile dreptului internațional”. Chiar și Uniunea Europeană, care condamnase repetat regimul Maduro, a cerut “reținere” și a reamintit “obligația de a respecta dreptul internațional”.
Acest aparent paradox - condamnarea intervenției împotriva unui lider nelegitim - revelează ceva fundamental despre ordinea internațională. Suveranitatea nu este o recompensă pentru bună guvernare; ea este o protecție structurală care funcționează indiferent de caracterul regimului. Altfel spus, dreptul internațional protejează statele, nu guvernele. Un stat nu poate fi invadat doar pentru că liderul său este considerat tiran, criminal sau nelegitim. Dacă ar putea, întreaga arhitectură a sistemului internațional s-ar prăbuși, deoarece cine decide ce constituie tiranie sau ilegitimitate?
Secretarul General al ONU, António Guterres, a articulat această îngrijorare când a descris intervenția drept un “precedent periculos care amenință respectul pentru Carta ONU”. Pericolul nu constă neapărat în înlăturarea lui Maduro - puțini îl vor plânge - ci în principiul validat: o mare putere poate elimina regimuri considerate inacceptabile în sfera sa de influență, folosind orice pretext convenabil.
Capitolul 5: Extrateritorialitatea jurisdicției și militarizarea dreptului penal
Un aspect al operațiunii care merită o atenție specială este fuziunea inedită dintre dreptul penal intern al Statelor Unite și forța militară externă. Maduro nu a fost capturat în urma unei invazii clasice sau a unei intervenții umanitare; el a fost arestat în baza unui mandat emis de instanțele americane pentru infracțiuni comise în afara teritoriului american.
Această construcție juridică - pe care am putea-o numi “jurisdicție universală militarizată” - reprezintă o inovație cu implicații potențial devastatoare. Tradiția dreptului internațional recunoaște imunitatea șefilor de stat în exercițiu tocmai pentru a preveni haosul care ar rezulta dacă fiecare stat ar putea aresta lideri străini sub diverse acuzații. Chiar și în cazurile în care jurisdicția universală este recunoscută - genocid, crime împotriva umanității - arestarea presupune, de regulă, fie prezența acuzatului pe teritoriul statului care îl urmărește, fie proceduri de extrădare.
Ceea ce au făcut Statele Unite este să elimine acești intermediari: dacă un lider străin este acuzat de infracțiuni conform dreptului american, el poate fi capturat prin forță militară și adus în fața instanțelor americane. Implicațiile logice ale acestui precedent sunt vertiginoase. Rusia ar putea, teoretic, să emită mandate de arestare pentru lideri NATO acuzați de “provocări militare” sau “rusofobism” și să invoce același drept de captură. China ar putea face similar pentru “separatiști” taiwanezi sau “instigatori” din Hong Kong.
Desigur, în practică, nimeni nu se așteaptă ca Rusia sau China să captureze lideri occidentali. Asimetria de putere face acest lucru imposibil. Dar tocmai aici rezidă problema: precedentul creat funcționează doar pentru cei puternici. Dreptul internațional, în această configurație, nu mai este un sistem de reguli aplicabile tuturor, ci un instrument manevrat de cei care au capacitatea de a-l impune selectiv.
PARTEA A III-A:
ARHITECTURA INSTITUȚIONALĂ ÎN CRIZĂ
Capitolul 6: Organizația Națiunilor Unite și limitele securității colective
Sistemul securității colective înscris în Carta ONU se baza pe o premisă fundamentală: cele cinci mari puteri învingătoare în Al Doilea Război Mondial vor coopera pentru a menține pacea și vor folosi dreptul de veto doar în cazuri excepționale. Această premisă s-a dovedit iluzorie încă de la început - Războiul Rece a paralizat rapid Consiliul de Securitate - dar sfârșitul confrontării Est-Vest părea să ofere o nouă șansă.
Intervenția în Venezuela demonstrează cât de iluzorie era și această speranță. Consiliul de Securitate se va reuni pentru a discuta criza, dar rezultatul este previzibil cu certitudine matematică: Statele Unite vor pune veto oricărei rezoluții de condamnare, exact cum Rusia a pus veto rezoluțiilor privind Ucraina și China celor privind represiunea uigurilor. Mecanismul conceput pentru a preveni războaiele devine astfel inoperant tocmai când una dintre puterile cu drept de veto este agresorul.
Această paralizie nu este un accident sau o disfuncție temporară; ea este înscrisă în însăși arhitectura sistemului. Carta ONU a fost concepută de și pentru marile puteri, iar dreptul de veto reprezintă garanția că acestea nu vor fi niciodată supuse constrângerii colective. Sistemul funcționează - în măsura în care funcționează - doar pentru conflictele în care nicio mare putere nu are un interes direct. Pentru restul, ONU devine, în cuvintele unui diplomat britanic din epoca Ligii Națiunilor, “o tribună, nu un tribunal”.
Adunarea Generală ar putea adopta o rezoluție de condamnare - probabil o va face - dar această rezoluție nu va avea forță obligatorie. Ea va rămâne o expresie a dezaprobării majorității statelor, ignorată de destinatar exact cum au fost ignorate rezoluțiile similare privind Crimeea sau Palestina. Diferența dintre o normă și o platitudine constă în consecințele care decurg din încălcarea ei; în această privință, dreptul internațional aplicat marilor puteri se apropie tot mai mult de a doua categorie.
Analogia istorică cea mai apropiată este cu Liga Națiunilor în anii 1930. Invazia Italiei în Etiopia (1935) și anexarea Austriei de către Germania (1938) au reprezentat momentele în care a devenit evident că instituția nu poate opri puterile majore determinate să acționeze. ONU nu se află încă în acel punct de colaps terminal, dar Venezuela adaugă o lovitură semnificativă unei structuri deja fisurată.
Capitolul 7: Organizația Statelor Americane și eșecul regionalismului
Dacă sistemul global al ONU nu poate constrânge Statele Unite, poate arhitectura regională a emisferei vestice? Organizația Statelor Americane, fondată în 1948, avea tocmai această menire: să gestioneze relațiile interamericane și să prevină intervențiile unilaterale. Carta OAS codifică explicit principiul non-intervenției, iar Tratatul Interamerican de Asistență Reciprocă (TIAR) stabilește mecanisme de securitate colectivă regională.
În practică, OAS a demonstrat aceleași limitări ca și ONU, cu circumstanța agravantă că puterea dominantă - Statele Unite - este și membrul cel mai influent al organizației. Sub secretarul general Luis Almagro, OAS adoptase poziții foarte critice față de Maduro, invocând Carta Democratică Inter-Americană și documentând abuzurile regimului. Dar a existat întotdeauna o linie roșie nescrisă: condamnarea politică da, intervenția militară nu.
Această linie roșie a fost acum străpunsă, iar consecințele pentru coeziunea regională sunt vizibile imediat. America Latină s-a fracționa între un bloc care condamnă intervenția - Brazilia, Mexic, Columbia, Chile, Cuba, Nicaragua - și un bloc care o tolerează sau o salută tacit - Argentina lui Milei, Peru, Ecuador, Paraguay. Acest clivaj nu este nou, dar intervenția l-a transformat dintr-o divergență ideologică într-o ruptură privind însăși legitimitatea ordinii regionale.
Ironia este că tocmai statele care condamnaseră cel mai vehement regimul Maduro - Chile, Brazilia - sunt acum cele care condamnă metoda folosită pentru a-l înlătura. Această aparentă inconsecvență reflectă, de fapt, o poziție principială coerentă: schimbarea de regim, oricât de dezirabilă, nu poate fi impusă prin forță externă. Altminteri, niciun stat din regiune nu mai poate fi sigur că nu va fi următorul pe listă.
Președintele columbian Gustavo Petro a articulat această anxietate când a declarat că intervenția “privește petrolul, nu democrația” și a mobilizat trupe la frontieră nu pentru a amenința Venezuela, ci pentru a se proteja de eventuale efecte secundare. Columbia găzduiește deja peste trei milioane de refugiați venezueleni; un conflict prelungit ar putea dubla sau tripla acest număr.
PARTEA A IV-A:
RECONFIGURAREA ECHILIBRULUI DE PUTERE
Capitolul 8: Revenirea la sferele de influență
“Sferele de influență” este un concept pe care ordinea liberală post-Război Rece încercase să-l consemneze în arhivele istoriei. Ideea că marile puteri au drepturi speciale în vecinătatea lor imediată - dreptul de a exclude competitori, de a impune regimuri favorabile, de a interveni când interesele sunt amenințate - părea incompatibilă cu universalismul proclamat al noii ere.
Venezuela 2026 semnalează revenirea explicită la această logică. Administrația Trump nu a simulat conformitatea cu principiile universale; a afirmat, în schimb, dreptul Statelor Unite de a elimina regimuri ostile din emisfera vestică și de a exclude influența puterilor rivale. Stephen Miller, consilierul prezidențial, a mers până la a declara că naționalizarea petrolului venezuelean din anii 1970 reprezenta “cel mai mare furt înregistrat de bogăție americană” - o formulare care sugerează că resursele naturale ale altor state sunt, în esență, proprietate americană temporar deturnată.
Această revenire la sferele de influență nu este, desigur, exclusiv americană. Rusia a invocat o logică similară pentru intervențiile în Georgia (2008) și Ucraina (2014, 2022). China construiește propria sferă în Asia-Pacific, prin insule artificiale în Marea Chinei de Sud, presiuni asupra Taiwan-ului și diplomația “centurilor” economice. Ceea ce face Venezuela distinctă este tocmai explicitatea și sinceritatea cu care Statele Unite - presupusul garant al ordinii bazate pe reguli - îmbrățișează acum paradigma pe care o condamnau la alții.
Implicațiile pentru statele mici și mijlocii sunt profunde. Într-un sistem de sfere de influență, suveranitatea devine graduală, nu absolută. Statele din interiorul sferei unei mari puteri se bucură de autonomie doar în măsura în care aceasta nu contravine intereselor hegemonului. Alegerea partenerilor economici, orientarea politică externă, chiar și caracterul regimului intern devin subiecte asupra cărora hegemoni au un cuvânt de spus. A fi în “curtea” unei mari puteri înseamnă a accepta limitări pe care dreptul internațional teoretic nu le recunoaște.
Capitolul 9: Doctrina Monroe Redivivus și Corolarul Trump
Într-un discurs din 1823, președintele James Monroe a enunțat principiul care îi va purta numele: “Continentele americane... nu mai trebuie considerate subiecte pentru viitoarea colonizare de către vreo putere europeană.” La origine, doctrina era defensivă - protejarea emisferei de intervențiile europene - dar în timp a evoluat într-o justificare pentru dominația americană asupra întregii regiuni.
Ceea ce vedem în Venezuela 2026 nu este doar o reînviere tacită a acestei doctrine, ci codificarea ei explicită într-un document fundamental al statului american. Strategia de Securitate Națională publicată în noiembrie 2025 - documentul care înlocuiește versiunea din 2022 a administrației Biden - menționează Doctrina Monroe de nu mai puțin de patru ori și introduce ceea ce analiștii au numit deja “Corolarul Trump”: o extensie modernă care justifică acțiuni proactive, inclusiv militare, pentru a contracara “competitorii non-emisferici” precum China și Rusia.
Strategia este structurată în jurul a patru piloni principali: securitate națională, prosperitate economică, parteneriate selective și leadership global. Dar firul roșu care le unește este reafirmarea emisferei vestice ca sferă de influență americană exclusivă. Formularea din document nu lasă loc de ambiguitate: securitatea Statelor Unite începe “acasă”, iar “acasă” include întreaga Americă Latină și Caraibe. Trump însuși a articulat această viziune cu o claritate care nu admite interpretări alternative: “Sub noua noastră strategie de securitate națională, dominația americană în emisfera vestică nu va fi pusă la îndoială niciodată.”
Această afirmație reprezintă, poate, cea mai explicită revendicare hegemonică a unui președinte american din ultima jumătate de secol. Ea depășește chiar și retorica Războiului Rece, când dominația americană în emisferă era presupusă, nu proclamată. Faptul că o asemenea declarație poate fi făcută deschis - și că intervenția din Venezuela o ilustrează practic - semnalează o schimbare fundamentală în discursul strategic american.
Corolarul Trump diferă de versiunile anterioare ale Doctrinei Monroe în câteva privințe semnificative. Prima: nu mai este doar defensiv, ci activ intervenționist. Doctrina originală interzicea colonizarea europeană; Corolarul Roosevelt (1904) justifica intervențiile pentru a preveni haosul; Corolarul Trump autorizează operațiuni militare “preventive” pentru a elimina influența rivalilor și a schimba regimuri considerate ostile. A doua: vizează explicit China și Rusia, nu doar puteri europene - o actualizare care reflectă noua configurație a competiției globale. A treia: integrează dimensiunea economică în mod explicit, promițând că Statele Unite vor exploata resursele regiunii “prin companii americane, sub protecție militară” - o formulare care evocă epoca gunboat diplomacy a secolului al XIX-lea.
Venezuela apare, în această logică, nu ca un caz izolat, ci ca aplicare-pilot a unei doctrine mai ample. Declarațiile oficiale sugerează că modelul ar putea fi replicat. Trump a amenințat deja Mexicul în legătură cu cartelurile de droguri și a semnalat nemulțumirea față de Cuba pentru “influența socialistă” în regiune. Dacă Venezuela se dovedește un “succes” - definit ca stabilizare rapidă și acces la resurse - presiunea pentru intervenții similare în alte state “problematice” va crește inevitabil.
Capitolul 10: NSS 2025 - arhitectura doctrinară a intervenției
Strategia de Securitate Națională din 2025 merită o analiză separată, deoarece furnizează cadrul conceptual și, într-o măsură importantă, cel juridic pentru operațiunea din Venezuela. Documentul reprezintă mai mult decât o declarație de intenții; el este o reconfigurare fundamentală a modului în care Statele Unite își definesc interesele și instrumentele de apărare a acestora.
Prioritățile emisferice
NSS 2025 identifică trei amenințări principale în emisfera vestică, fiecare dintre ele invocată în justificarea intervenției venezuelene.
Narco-terorismul ocupă un loc central. Regimuri precum cel al lui Maduro sunt etichetate drept “narco-state” care ucid, conform documentului, mii de americani anual prin traficul de fentanyl și cocaină. Strategia autorizează explicit acțiuni militare pentru a “decapita” aceste rețele - un limbaj care prefigura cu luni de zile capturarea lui Maduro. Faptul că Venezuela are o legătură marginală cu criza fentanyl-ului (sursa principală fiind Mexicul, cu precursori chinezi) nu pare să fi temperat această retorică.
Influența străină constituie a doua amenințare. China, prin împrumuturi masive și achiziții de petrol, și Rusia, prin vânzări de armament și prezență în sectorul energetic, sunt prezentate ca forțe care subminează “suveranitatea regională” - formulare paradoxală, dat fiind că tocmai Statele Unite revendică dreptul de a determina ce este permis în regiune. NSS promite să “elimine” aceste influențe pentru a asigura “preeminența americană”.
Migrația și instabilitatea completează triada. Strategia leagă explicit crizele umanitare din țări precum Venezuela de securitatea frontierelor americane, construind astfel o punte conceptuală între problemele interne și intervențiile externe. Dacă refugiații venezueleni ajung la granița sudică a SUA, atunci stabilizarea Venezuelei devine, prin această logică, o chestiune de securitate internă americană.
Unilateralismul codificat
Poate elementul cel mai semnificativ al NSS 2025 este marginalizarea explicită a instituțiilor multilaterale. Spre deosebire de strategiile anterioare, care cel puțin invocau retoric ONU și OAS, documentul din 2025 le tratează ca obstacole, nu resurse. Acțiunile unilaterale sunt prezentate ca normale și dezirabile, iar cooperarea multilaterală - ca opțională și condițională.
Mai mult, strategia extinde dramatic puterile executive în privința folosirii forței. Președintele este autorizat să declare “conflicte armate” împotriva amenințărilor non-statale - carteluri, organizații teroriste, rețele de trafic - fără a solicita aprobarea prealabilă a Congresului. Această prevedere a stârnit deja controverse constituționale, dar a furnizat baza legală internă pentru loviturile din 2025 asupra ambarcațiunilor suspecte și, în cele din urmă, pentru operațiunea de captură a lui Maduro.
Doctrina “operațiunilor preventive” este și ea codificată. Spre deosebire de autoapărarea clasică, care presupune un atac anterior sau iminent, acțiunile preventive vizează amenințări potențiale, nedeterminate temporal. Această extindere conceptuală permite, teoretic, intervenții oriunde și oricând interesele americane sunt percepute ca fiind în pericol.
Fuziunea securitate-economie
Un aspect al NSS 2025 care merită subliniat este integrarea explicită a obiectivelor economice în calculul de securitate. Documentul nu ascunde faptul că exploatarea resurselor regionale - în special petrolul - este un obiectiv strategic. Formularea este directă: companiile americane vor opera sub protecție militară pentru a valorifica resursele, generând beneficii atât pentru Statele Unite, cât și pentru țările “stabilizate”.
Această sinceritate este, într-un fel, revigorantă după decenii de eufemisme despre “promovarea democrației” și “construirea națiunilor”. Dar ea confirmă și ceea ce criticii au susținut întotdeauna: că intervențiile americane sunt motivate, în ultimă instanță, de interese materiale, nu de valori abstracte. NSS 2025 nu mai pretinde altceva.
Capitolul 11: Răspunsurile puterilor rivale
Capturarea lui Maduro reprezintă, pentru China și Rusia, o pierdere tangibilă - investiții compromise, influență diminuată, aliat eliminat - dar și o lecție strategică cu implicații de lungă durată. NSS 2025 le numește explicit “competitori non-emisferici” a căror influență trebuie “eliminată”; intervenția din Venezuela demonstrează că această formulare nu era retorică goală.
Rusia a reacționat cu condamnări vehemente, calificând operațiunea drept “agresiune armată inacceptabilă” și cerând o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate. Ministrul de externe Lavrov a avertizat că acțiunile americane “pot avea consecințe grave pentru regiune” și a reafirmat “sprijinul deplin al Rusiei pentru conducerea și poporul venezuelean”. Dincolo de retorică, însă, opțiunile Moscovei sunt limitate. Războiul din Ucraina absoarbe resursele militare și atenția strategică, făcând imposibilă orice proiecție semnificativă de putere în emisfera vestică.
Rusia poate oferi sprijin logistic forțelor chaviste rămase, poate intensifica operațiunile de dezinformare și poate căuta retorsiuni asimetrice în alte teatre - provocări în Baltice, escaladare în Ucraina, operațiuni cibernetice - dar nu poate contesta direct acțiunea americană. Livrările de urgență din toamna lui 2025 - sisteme de apărare antiaeriană și specialiști trimiși pentru a întări apărarea Caracasului - s-au dovedit insuficiente în fața determinării și capacităților americane.
Lecția pe care Kremlinul o va internaliza este una de validare paradoxală: NSS 2025 confirmă că sferele de influență sunt acceptabile, cel puțin pentru cei care au forța de a le impune. Dacă Statele Unite pot elimina un regim ostil în America Latină invocând narco-terorismul, Rusia are argumente suplimentare pentru acțiuni în “străinătatea apropiată” sub justificări similare.
China a declarat că este “profund șocată” și a condamnat “actele hegemonice” ale Washingtonului, cerând respectarea suveranității și a dreptului internațional. Pierderile sunt substanțiale: împrumuturi de peste 60 de miliarde de dolari a căror recuperare devine incertă, acces pierdut la petrol cu discount, investiții în câmpuri petroliere probabil confiscate, o poziție strategică în emisfera vestică serios compromisă.
Dar Beijing calculează rece și nu va escalada pentru Venezuela. NSS 2025 identifică explicit China ca țintă a “eliminării influenței” în emisferă; a răspunde agresiv ar confirma narativa americană și ar risca o deteriorare a relațiilor într-un moment când economia chineză nu își permite o confruntare comercială sau militară. China va absorbi pierderea, va accelera diversificarea aprovizionărilor energetice și va intensifica eforturile de dezdolarizare.
Lecția pentru Beijing este complexă și, poate, îngrijorătoare din perspectiva stabilității globale. Pe de o parte, Venezuela demonstrează că alianțele economice nu garantează protecție militară. Pe de altă parte, operațiunea confirmă că acțiunile decisive în sfera proprie funcționează: condamnările internaționale sunt neputincioase, iar consecințele reale pentru agresor sunt minime. Această lecție are aplicabilitate evidentă pentru Taiwan - nu în sensul că Venezuela precipită o invazie, ci în sensul că normalizează logica în care marile puteri acționează unilateral în zonele pe care le consideră vitale.
PARTEA A V-A:
PRECEDENT ȘI REPLICARE
Capitolul 12: Umbrele viitorului - Venezuela ca model
Unul dintre cele mai importante principii ale dreptului internațional - și, în general, ale oricărui sistem normativ - este acela că precedentele contează. Ceea ce este permis odată tinde să devină permis mereu; ceea ce este condamnat doar retoric tinde să fie repetat. Venezuela 2026, citită în conjuncție cu NSS 2025, creează un precedent cu multiple aplicații potențiale.
Strategia de Securitate Națională nu ascunde faptul că Venezuela ar putea fi un “model” pentru alte intervenții. Documentul identifică mai multe state “problematice” în emisferă, iar declarațiile oficiale au făcut referiri explicite la cel puțin două dintre ele.
Mexicul a fost menționat în contextul cartelurilor de droguri. Trump a afirmat în repetate rânduri că Statele Unite ar putea lua măsuri unilaterale dacă guvernul mexican nu reușește să controleze traficul de fentanyl. Deși o intervenție militară în Mexic ar fi incomparabil mai complexă decât în Venezuela - dată fiind dimensiunea țării, populația și interdependența economică - amenințarea a fost formulată și, în lumina evenimentelor din Venezuela, nu mai poate fi ignorată ca simplă retorică.
Cuba rămâne un adversar ideologic de lungă durată, iar NSS 2025 o menționează în contextul “influenței socialiste” în regiune. Consilierii cubanezi prezenți în Venezuela - estimați la peste 5.000 - au fost identificați ca parte a aparatului represiv al lui Maduro. O logică de “roll-back” ar putea viza, teoretic, și Havana, deși costurile politice și militare ale unei asemenea operațiuni ar fi considerabile.
Pentru puterile majore rivale, precedentul venezuelean validează intervențiile în sferele proprii de influență. “Narco-terorism” este doar una dintre etichetele posibile; “extremism”, “destabilizare”, “amenințări hibride” pot servi același scop. Dacă Statele Unite pot invada pentru a combate traficul de droguri și a-și proteja interesele economice, de ce nu ar putea Rusia interveni pentru a combate “fascismul” în vecinătate, sau China pentru a contracara “separatismul”?
Pentru puterile regionale emergente, precedentul lărgește spațiul de acțiune. India, Turcia, Arabia Saudită, Israel - toate au demonstrat deja disponibilitatea de a folosi forța dincolo de frontierele proprii. Venezuela sugerează că, în absența opoziției unei mari puteri, asemenea intervenții vor fi condamnate retoric dar tolerate practic.
Capitolul 13: Eroziunea dreptului internațional umanitar
Un aspect al escaladării din 2025 care merită atenție specială privește tratamentul persoanelor vizate de operațiunile americane. Între septembrie și decembrie 2025, loviturile asupra ambarcațiunilor suspecte de trafic au ucis peste 115 persoane. Documentele disponibile ridică întrebări serioase: în câte dintre aceste cazuri existau ținte militare legitime? În câte situații fusese îndeplinit standardul de “pericol iminent” care justifică folosirea forței letale?
Un analist citat în materiale observă că “loviturile care nu existau pericol imediat... unii juriști le consideră extrajudiciare”. Această formulare prudentă ascunde o acuzație gravă: execuții fără proces, fără judecată, fără posibilitate de apărare. Etichetarea țintelor drept “teroristi” sau “traficanți” pare să fie suficientă pentru a eluda protecțiile fundamentale ale dreptului umanitar.
Tendința nu este nouă - programul american de drone în Pakistan și Yemen a ridicat probleme similare de ani de zile - dar Venezuela o extinde într-un context nou. Nu mai vorbim de zone de conflict activ sau de teritorii controlate de grupări armate, ci de apele internaționale și, în final, de teritoriul unui stat suveran.
PARTEA A VI-A:
RESTRUCTURĂRI ECONOMICE ȘI FINANCIARE
Capitolul 14: Petrolul ca miză
Orice analiză a intervenției în Venezuela care ignoră dimensiunea economică este, inevitabil, incompletă. Venezuela deține cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume - 303 miliarde de barili - iar declarațiile oficiale americane fac referire explicită la exploatarea acestor resurse.
La suprafață, argumentul economic al intervenției este paradoxal. Producția venezueleană a scăzut dramatic în ultimele decenii, de la 3,5 milioane barili pe zi în anii 1990 la aproximativ un milion în 2025. Infrastructura este degradată, investițiile necesare pentru redresare sunt masive, iar țițeiul venezuelean - de tip greu - este costisitor de rafinat. Din perspectiva strict economică, există surse mai atractive pentru aprovizionarea americană.
Dar calculul strategic depășește economia imediată. În primul rând, controlul rezervelor venezuelene oferă Statelor Unite o pârghie semnificativă în piețele energetice globale - nu neapărat pentru exploatare proprie, cât pentru a dicta cui și în ce condiții este disponibil acest petrol. În al doilea rând, excluderea Chinei din Venezuela slăbește eforturile Beijing-ului de diversificare a aprovizionării și îl forțează pe piețe mai scumpe și mai competitive. În al treilea rând, demonstrația de forță în sectorul energetic trimite un semnal celorlalți producători din emisferă - Guyana, Brazilia, Mexic - privind așteptările americane.
Declarația lui Trump că petrolul confiscat de pe tancuri “va fi păstrat sau vândut” sugerează că blocada nu este doar un instrument de presiune, ci o formă de expropriere. Acest lucru ridică întrebări fascinante privind dreptul de proprietate în relațiile internaționale. Dacă resursele naturale ale unui stat pot fi confiscate sub pretextul sancțiunilor, ce rămâne din suveranitatea economică?
Capitolul 15: De-dolarizarea și alternativele monetare
Una dintre consecințele mai puțin vizibile, dar potențial profunde, ale intervenției privește sistemul monetar internațional. Venezuela reprezenta, pentru China și într-o măsură mai mică pentru Rusia, un laborator al tranzacțiilor energetice în afara dolarului. Plățile în yuan, folosirea criptomonedelor, acordurile de barter “petrol contra împrumut” - toate acestea erau încercări de a ocoli dominația dolarului și a sistemului financiar american.
Intervenția întrerupe acest experiment, dar - și aici rezidă paradoxul - poate accelera eforturile similare în altă parte. Pentru Beijing și Moscova, lecția Venezuelei este clară: dependența de sistemul dolarului oferă Statelor Unite pârghii coercitive redutabile. Sancțiunile, blocadele, confiscările - toate funcționează pentru că sistemul financiar global este denominat în dolari și controlat, în ultimă instanță, de Washington.
Răspunsul logic, pentru puterile rivale, este accelerarea dezdolarizării. China va intensifica promovarea yuanului pentru tranzacțiile energetice. BRICS va căuta cu mai multă urgență mecanisme de plată alternative. Criptomonedele și monedele digitale de bancă centrală vor fi explorate ca instrumente de evitare a sistemului american.
Pe termen scurt, aceste eforturi nu vor perturba dominația dolarului - inerția sistemică este prea mare, alternativele prea imature. Dar pe termen mediu și lung, intervenții precum cea din Venezuela accelerează fragmentarea sistemului financiar global în blocuri distincte, fiecare cu propria monedă de rezervă și propriile mecanisme de plată.
PARTEA A VII-A:
TENSIONAREA OCCIDENTULUI
Capitolul 16: Atlantismul în criză
Relația transatlantică - alianța dintre Statele Unite și Europa Occidentală care a structurat Occidentul postbelic - se află, de câțiva ani, într-o criză lentă dar persistentă. Divergențele comerciale, retragerea din Afganistan, poziția față de China, stilul administrațiilor recente - toate au tensionat un parteneriat care părea, în anii 1990, definitiv și irevocabil.
Venezuela adaugă o nouă dimensiune acestei tensiuni. Reacția europeană la intervenție a fost caracteristic ambivalentă: recunoașterea că Maduro era nelegitim, combinată cu dezaprobarea metodei folosite. Kaja Kallas, reprezentanta pentru politică externă a UE, a cerut “reținere” și a reamintit “obligația de a respecta dreptul internațional”. Formularea diplomatică ascunde o critică substanțială: pentru Europa, ordinea bazată pe reguli nu este doar un slogan, ci un principiu constitutiv.
Această divergență reflectă diferențe structurale între cele două maluri ale Atlanticului. Statele Unite, ca superputere, pot să încalce regulile și să suporte consecințele; pentru ele, ordinea internațională este un instrument, nu o constrângere. Europa, ca ansamblu de puteri medii, depinde de reguli pentru a-și proteja interesele; pentru ea, ordinea internațională este o necesitate existențială.
Dilema europeană este astfel reală și dureroasă. Pe de o parte, Europa nu poate condamna prea vehement partenerul american de care depinde pentru securitate. Pe de altă parte, acceptarea tacită a intervențiilor unilaterale erodează exact principiile care protejează statele europene. Cum ar putea Europa critica încălcările rusești ale dreptului internațional dacă tolerează încălcările americane?
Răspunsul probabil este unul de compromis instabil: critici moderate, apeluri la reținere, evitarea alinierii explicite pro sau contra. Dar această ambivalență are costuri: ea sugerează că “Occidentul” nu mai este un bloc normativ coerent, ci o alianță de conveniență în care principiile sunt negociabile.
PARTEA A VIII-A:
SCENARII ȘI PERSPECTIVE
Capitolul 17: Viitoruri posibile
Orice analiză prospectivă este, prin natura sa, speculativă. Viitorul nu este predeterminat, iar acțiunile actorilor în lunile și anii următori vor modela traiectoria sistemului internațional în moduri pe care nu le putem anticipa cu certitudine. Cu aceste caveat-uri, putem schița trei scenarii plauzibile pentru evoluția ordinii internaționale post-Venezuela.
Primul scenariu ar putea fi numit “Hegemonie restaurată”. În această variantă, intervenția în Venezuela se dovedește a fi un succes: tranziția politică reușește, producția petrolieră este restabilită, refugiații încep să se întoarcă. China și Rusia absorb pierderea fără a răspunde semnificativ, iar alți actori înregistrează lecția că Statele Unite nu trebuie provocate în sfera lor de influență. Ordinea internațională supraviețuiește formal, dar devine mai explicit un sistem în care regulile se aplică diferențiat în funcție de putere.
Al doilea scenariu, poate cel mai probabil, este “Fragmentarea accelerată”. Venezuela devine un conflict prelungit, cu insurgență, instabilitate și criză umanitară agravată. China și Rusia consolidează blocul alternativ - BRICS extins, mecanisme financiare paralele, alianțe de securitate regionale - fără a căuta confruntarea directă cu Statele Unite. Lumea se împarte tot mai clar în sfere de influență distincte, fiecare cu propriile norme și instituții. ONU supraviețuiește ca forum de dialog, dar pierde orice pretenție de autoritate. Conflictele regionale se multiplică, fiecare gestionat (sau ignorat) de hegemonul local.
Al treilea scenariu, cel mai periculos, este “Escaladarea și confruntarea”. Intervenția în Venezuela declanșează o spirală de replici: Rusia escaladează în Ucraina sau în altă parte, China intensifică presiunile asupra Taiwanului, crize simultane suprasolicită capacitățile de management ale marilor puteri. O greșeală de calcul, un incident neprevăzut, pot precipita o confruntare directă între puteri nucleare. Acest scenariu rămâne, sperăm, cel mai puțin probabil - actorii principali au prea mult de pierdut - dar nu mai este de neglijat.
Capitolul 18: Perspective pentru state terțe
Ce lecții poate extrage un stat de mărime medie - precum România - din evenimentele din Venezuela?
Prima și cea mai importantă lecție este că alianțele economice nu substituie securitatea. Venezuela avea parteneriate substanțiale cu China și Rusia - zeci de miliarde în investiții și comerț - și totuși niciunul dintre acești parteneri nu a putut sau nu a vrut să o protejeze când a venit momentul decisiv. Pentru un stat care depinde de securitate externă, această lecție este sobră: relațiile comerciale, oricât de valoroase, nu echivalează cu garanții de apărare.
A doua lecție privește poziționarea geografică. A fi în sfera de influență a unei mari puteri oferă protecție, dar implică și constrângeri. Venezuela s-a situat, deliberat, în afara sferei americane, aliniindu-se cu rivalii Washingtonului. Această alegere s-a dovedit, în ultimă instanță, fatală. Pentru un stat din vecinătatea Rusiei, lecția este evidentă: poziționarea fermă în cadrul unei alianțe credibile - NATO, în cazul României - rămâne ancora principală a securității.
A treia lecție privește limitele dreptului internațional. Pentru state mici și mijlocii, ordinea bazată pe reguli este vitală - fără ea, sunt la cheremul puterilor mari. Dar Venezuela demonstrează că această ordine funcționează doar dacă marile puteri aleg să o respecte. Un stat prudent trebuie să apere dreptul internațional retoric și diplomatic, dar să nu se bazeze exclusiv pe el pentru securitate. Capacitățile proprii de apărare, integrarea în alianțe funcționale, diversificarea parteneriatelor - toate acestea rămân necesare.
EPILOG
Sfârșitul ordinii sau începutul alteia?
Am argumentat de-a lungul acestei analize că intervenția americană în Venezuela reprezintă un punct de inflexiune în evoluția sistemului internațional. Dar NSS 2025 sugerează că acest punct nu este accidental sau conjunctural - el este rezultatul unei reconfigurări doctrinare deliberate, codificate în cel mai important document strategic al statului american.
Administrația Trump nu a ajuns în Venezuela prin alunecare sau improvizație. A ajuns urmând o logică articulată cu luni de zile înainte, în paginile unei strategii care revendică explicit “dominația americană incontestabilă” în emisfera vestică. Intervenția nu este o deviere de la normă, ci aplicarea unei norme noi - sau, mai exact, a uneia vechi, actualizate pentru competiția secolului XXI.
Ordinea internațională nu se prăbușește într-o zi; ea se erodează treptat, prin acumularea de precedente și excepții care golesc principiile de substanță. Dar uneori, un document sau un eveniment cristalizează schimbări care se pregăteau de mai mult timp. NSS 2025 și operațiunea din Venezuela au această funcție: ele fac explicit ceea ce era implicit, oficial ceea ce era neoficial.
Vechea ordine - cea a universalismului liberal, a securității colective, a regulilor aplicate tuturor - nu moare în Venezuela, dar primește o lovitură semnificativă. O nouă ordine - a sferelor de influență, a competiției între mari puteri, a forței ca arbitru - prinde contur. Iar această tranziție nu mai este o speculație teoretică; ea este acum politică oficială a celei mai puternice națiuni din lume.
“Sub noua noastră strategie de securitate națională, dominația americană în emisfera vestică nu va fi pusă la îndoială niciodată.” Această frază a președintelui Trump rezumă, poate, esența momentului pe care îl traversăm. Nu este o amenințare; este o constatare. Și dacă această constatare se dovedește corectă - dacă nimeni nu poate sau nu vrea să conteste această dominație - atunci regulile jocului internațional s-au schimbat într-adevăr, iar Venezuela marchează începutul unei ere noi.
Excepționala analiza !