Pachet de propuneri concrete pentru aprofundarea parteneriatului SUA-România

Context Geopolitic Actual

Poziția Rusiei privind „Yalta 2.0” și implicațiile pentru Europa de Est

Rusia urmărește un nou aranjament de securitate în Europa, un fel de „Yalta 2.0” negociat direct cu SUA, prin care marile puteri să-și împartă din nou sferele de influență. Acest obiectiv al Moscovei – revenirea la logica sferelor de influență – amenință direct statele din Europa de Est, care ar risca să fie plasate din nou sub influența Rusiei sau într-o zonă tampon. Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a elogiat recent „ordinea de la Yalta-Potsdam” ca fundament al sistemului internațional postbelic, semnalând preferința Kremlinului pentru o arhitectură de securitate de tip mare putere, în detrimentul principiilor de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor. Cu alte cuvinte, Vladimir Putin aspiră la revenirea la un aranjament global în care Rusia să aibă libertate de dominație asupra vecinilor săi – așa cum a fost cazul Europei de Est sub influența sovietică după 1945.

Implicațiile pentru Europa de Est ar fi majore. O „Yalta 2.0” ar putea consfinți acceptarea de facto a controlului rusesc asupra Ucrainei sau a altor state est-europene, slăbind grav securitatea regională. Țările de pe flancul estic NATO, precum Polonia și România, resping categoric ideea unei reîmpărțiri a Europei în zone de influență. Ele subliniază că o astfel de înțelegere ar submina ordinea bazată pe reguli și ar pune în pericol independența statelor din fostul spațiu sovietic. În plus, credibilitatea garanțiilor de securitate occidentale ar fi erodată – după cum s-a văzut deja după anexarea Crimeei, când țările de la periferia NATO și UE au început să nu mai aibă încredere în memorandumuri sau promisiuni formale de protecție. În ansamblu, ambiția Rusiei pentru „Yalta 2.0” reprezintă o amenințare directă la adresa Europei de Est, riscând să repete istoria Războiului Rece cu țări captive influenței Moscovei.

Vulnerabilitățile României în scenariul reîmpărțirii sferelor de influență

Pentru România, un scenariu în care marile puteri acceptă o nouă împărțire a sferelor de influență ar genera vulnerabilități critice. Țara, deși membră NATO și UE, s-ar putea trezi expusă presiunii ruse dacă angajamentul american ar slăbi. O eventuală înțelegere „Yalta 2” ar putea include restrângerea prezenței militare occidentale în regiune – de exemplu, retragerea trupelor SUA din România, așa cum a pretins explicit Rusia la negocieri recente. Un consilier prezidențial român (Cristian Diaconescu) a dezvăluit că la discuțiile SUA-Rusia de la Riad, Moscova a cerut practic o nouă Yalta, ce ar fi inclus „reîmpărțirea sferelor de influență, inclusiv retragerea trupelor din România”. Deși SUA au refuzat categoric o asemenea concesie, faptul că aceste pretenții există arată cât de direct este vizată România.

În absența garanțiilor ferme ale SUA, arhitectura de securitate a României ar avea puncte slabe. Autoritățile de la București consideră că ne aflăm deja „în cel mai grav moment de după Războiul Rece” din punct de vedere al securității. Dacă Washingtonul și-ar reduce angajamentul – posibil sub o administrație americană izolaționistă – România s-ar confrunta cu perspectiva unei umbrele de securitate diminuate. Analistul Armand Goșu avertizează că țările de pe flancul estic trebuie „să se pregătească pentru vremuri tulburi”, întrucât există riscul ca, pentru a-și reface relația cu Moscova, Washingtonul să facă concesii de neimaginat până recent. Vulnerabilitățile specifice includ: proximitatea geografică față de focarul de conflict din Ucraina (existând riscul extinderii sau al incidentelor pe teritoriul României), expunerea Republicii Moldova (partener strategic al României) la presiuni rusești și dependențele energetice sau economice istorice de Rusia. Fără un angajament ferm al SUA și NATO, România ar fi în prima linie a unei potențiale zone gri de securitate. Orice reducere a prezenței militare aliate ar putea crea un vid periculos, dat fiind că forțele naționale – deși în curs de modernizare – nu pot descuraja singure o putere nucleară agresivă. Astfel, securitatea României depinde esențial de menținerea principiului „niciun Yalta 2.0” și de refuzul Occidentului de a legitima vreo sferă exclusivă de influență a Rusiei în Europa de Est.

Interesele strategice ale SUA în regiunea Mării Negre

Pentru Statele Unite, regiunea Mării Negre are o importanță strategică în continuă creștere, văzută ca esențială pentru securitatea europeană și stabilitatea globală. Washingtonul a declarat oficial Marea Neagră drept zonă de interes național major – Congresul SUA a votat în decembrie 2023 o lege care consacră angajamentul sporit al Americii în regiune și cere elaborarea unei strategii dedicate. Obiectivele strategice ale SUA în zona Mării Negre includ(eau?):

• Apărarea și descurajarea agresiunii ruse – prin sprijinirea aliaților și partenerilor riverani (România, Bulgaria, Turcia, Ucraina, Georgia, R. Moldova) și creșterea interoperabilității militare cu aceștia. Prezența militară americană și a NATO este menită să garanteze că Rusia nu poate domina militar regiunea. Generalul Christopher Cavoli, comandantul forțelor SUA în Europa, sublinia că invazia rusă în Ucraina a schimbat mediul de securitate la Marea Neagră, iar regiunea are o importanță geostrategică critică pentru aliați.

• Asigurarea libertății de navigație și a rutelor comerciale – Marea Neagră este un nod de tranzit vital între Europa, Eurasia și Orientul Mijlociu. SUA doresc să prevină transformarea Mării Negre într-un „lac rusesc” și să mențină accesul liber la strâmtori, conform Convenției de la Montreux. Ambasadorul SUA în România, Kathleen Kavalec, a afirmat că „Marea Neagră este crucială pentru pacea și stabilitatea globală, iar importanța ei va crește în anii următori”, evidențiind rolul său ca rută de export și coridor energetic între regiuni.

• Securitatea energetică și infrastructura critică – Un interes prioritar este reducerea dependenței aliaților de resursele rusești. SUA sprijină interconectarea energetică a statelor din jurul Mării Negre cu piața UE, diversificarea surselor de gaze (inclusiv prin gaz caucazian sau GNL american) și proiecte precum exploatarea gazelor offshore românești. Obiectivele Congresului american includ explicit „reducerea dependenței de Rusia și diversificarea surselor de energie” în regiune.

• Consolidarea democrației și rezilienței în fața influențelor maligne – SUA urmăresc sprijinirea R. Moldova, Ucrainei și Georgiei pe calea democratică, împiedicând revenirea lor sub influența Rusiei. De asemenea, contracararea dezinformării și propagandei rusești este o componentă importantă; planul american cere măsuri împotriva influenței informaționale maligne în țările din zonă.

• Cooperarea economică și investițiile – Creșterea prezenței economice americane face parte din strategia de ansamblu. Washingtonul vizează intensificarea comerțului, a investițiilor și dezvoltarea infrastructurii în regiune, pentru a oferi acestor țări alternative de dezvoltare și legături mai strânse cu Occidentul. Astfel se reduce spațiul de manevră al Rusiei și Chinei. Angajamentul SUA este de a ridica nivelul de implicare diplomatică și economică cu statele riverane, consolidând totodată coordonarea cu UE și alți aliați pentru a evita duplicarea eforturilor.

Actorii regionali și pozițiile acestora

România și aliații flancului estic (Polonia, statele baltice, etc.) – Țările din grupul Bucharest Nine (B9) au poziții ferme împotriva oricărei reîntoarceri la sfere de influență. Ele sprijină necondiționat integritatea Ucrainei și resping agresiunea rusă, cerând retragerea completă a forțelor ruse și tragerea la răspundere a celor vinovați de crime de război. Aceste state insistă asupra întăririi prezenței NATO pe întreg flancul estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, considerând Rusia „cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității Aliaților”. Declarația comună a liderilor B9 (iunie 2023) solicită Summitului NATO de la Vilnius să consolideze postura de apărare pe flancul estic astfel încât să descurajeze orice oportunitate de agresiune. Măsurile vizate includ trecerea la apărarea înaintată permanentă, cu forțe combat-ready dislocate (brigăzi multi-domeniu pe teren), prepoziționarea de echipamente și stocuri, întărirea apărării aeriene și antirachetă și planuri regionale riguroase. România, Polonia și statele baltice militează activ pentru creșterea efectivelor americane și aliate pe teritoriul lor și pentru sprijin militar robust acordat Ucrainei „atât timp cât va fi necesar”. În interiorul UE și NATO, aceste țări formează aripa atlanticistă, pledând pentru o linie dură față de Moscova și o legătură transatlantică puternică.

Ucraina – Actor central, Ucraina luptă pentru supraviețuirea sa ca stat independent și aspiră la integrarea euro-atlantică. Poziția Kievului este că pacea nu poate fi obținută prin cedări teritoriale sau acceptarea unei noi sfere de influență ruse. Președintele Zelenski a propus un plan de pace în 10 puncte care prevede restaurarea completă a integrității teritoriale a Ucrainei și garanții de securitate credibile, excluzând categoric un „Munchen 2” sau „Yalta 2”. Ucraina beneficiază de sprijinul covârșitor al comunității occidentale la ONU, unde rezoluțiile de condamnare a invaziei ruse și de susținere a suveranității ucrainene au fost adoptate cu majorități largi (România votând consecvent alături de SUA și UE). Kievul contează pe parteneriatul strategic cu țări ca România (care i-a oferit adăpost pentru refugiați, sprijin logistic și diplomatic) și vede prezența americană în regiune ca pe o garanție a securității sale viitoare.

Rusia – Este principalul revizionist, încercând să forțeze recunoașterea unei zone de influență proprii în spațiul ex-sovietic. Kremlinul utilizează mijloace militare (ocuparea de teritorii în Ucraina și Georgia), economice (șantaj energetic) și hibride (dezinformare, atacuri cibernetice) pentru a slăbi țările din vecinătatea sa și coeziunea occidentului. Din perspectiva rusă, prezența NATO în România și Europa de Est este o „amenințare” ce trebuie împinsă cât mai departe de granițele sale. Obiectivul declarat al Moscovei – inclus în propunerile sale din decembrie 2021 – era retragerea forțelor NATO la pozițiile din 1997 și excluderea extinderii Alianței spre est, cereri inacceptabile pentru Vest. Rusia încearcă, așadar, să negocieze de pe poziții de forță, folosind războiul din Ucraina ca pârghie pentru a obține concesii strategice (precum finlandizarea Ucrainei sau limitarea definitivă a prezenței NATO în flancul estic). Poziția sa rigidă și agresivă a consolidat însă determinarea regiunii de a-i rezista.

Turcia – Un actor regional complex, Turcia este membru NATO, dar urmează o politică externă echilibrată între Vest și Rusia. În contextul războiului, Ankara a condamnat agresiunea rusă și a furnizat Ucrainei tehnologie militară (dronele Bayraktar), însă a evitat să adopte sancțiuni dure contra Moscovei. Prin controlul strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Turcia are un rol-cheie: a activat Convenția de la Montreux pentru a limita accesul navelor militare beligerante, blocând practic intrarea unor nave ruse suplimentare din afara Mării Negre. Turcia a mediat inițiative precum Acordul cerealelor, încercând să obțină beneficii diplomatice. Poziția sa față de „Yalta 2.0” este ambivalentă – nu dorește o dominație rusă în Marea Neagră (care i-ar știrbi propria influență), dar nici o prezență militară occidentală masivă permanentă în proximitatea sa. Turcia urmărește deci să-și consolideze rolul de „putere pivot” regională, profitând de statutul de intermediar. Pentru România, cooperarea cu Turcia în NATO rămâne vitală, deși uneori Ankara are agende divergente (e.g. relația cu regimul Putin, întârzierea aderării Suediei la NATO etc.).

Republica Moldova și Georgia – Aceste două state mici, aspirante la integrarea occidentală, se confruntă direct cu presiunea rusă. Moldova (vecinul direct al României) are teritoriu ocupat de trupe ruse (Transnistria) și dependențe energetice istorice. Chișinăul, sub conducerea pro-occidentală a Maiei Sandu, s-a alăturat sancțiunilor și rezoluțiilor contra Rusiei, accelerând sincronizarea cu UE. Totodată, Moldova contează pe sprijinul României și al SUA pentru a-și asigura energie (România furnizează acum electricitate și gaz pentru a reduce la zero dependența de Gazprom) și pentru a-și reforma armata. Georgia, și ea cu teritorii ocupate (Abhazia, Osetia de Sud), are o situație politică mai complicată – guvernul de la Tbilisi s-a abținut de la sancționarea Rusiei, de teama provocării acesteia, deși societatea georgiană este masiv pro-occidentală. Ambele țări susțin integritatea Ucrainei (Moldova s-a alăturat demersurilor la ONU), dar sunt vulnerabile în absența unor garanții de securitate. O „Yalta 2.0” care ar lăsa fostele republici sovietice în seama Rusiei ar fi dezastruoasă pentru ele. De aceea, România și Polonia pledează insistent pentru menținerea ușilor deschise către UE/NATO și pentru sprijin activ acestor parteneri estici, considerându-le parte din ecuația securității Mării Negre.

Alte state UE majore (Germania, Franța) – Marile puteri vest-europene, deși au fost inițial mai precaute, și-au reevaluat pozițiile în urma comportamentului Rusiei. Germania a suspendat complet cooperarea energetică privilegiată (Nord Stream 2) și a demarat propria Zeitenwende, recunoscând că Moscova vrea să refacă sferele de influență. Franța, prin vocea președintelui Macron, a vorbit despre nevoia unei arhitecturi de securitate care eventual să includă și garanții pentru Rusia, însă fără a compromite principiile de bază – aceste declarații au generat uneori îngrijorare în Est. Totuși, atât Parisul cât și Berlinul s-au aliniat deciziilor NATO de întărire a flancului estic și livrărilor de armament către Ucraina. Divergențe de nuanță persistă (de pildă, ritmul extinderii NATO sau modul de a trata Rusia post-conflict), dar nu există apetit real în rândul aliaților pentru vreo „Yalta 2”. Dimpotrivă, consensul transatlantic actual este refacerea unei Europe fără linii de demarcație impuse cu forța, iar România se află printre promotorii cei mai vocali ai acestei viziuni.

China – Deși nu actor direct în regiune, China are un interes în noua configurație de securitate europeană, ca partener strategic al Moscovei împotriva influenței SUA. Beijingul a adoptat oficial o poziție de neutralitate pro-rusă – nu sprijină deschis „Yalta 2.0”, însă retorica sa despre „indivizibilitatea securității” este consonantă cu pretențiile Rusiei de a stopa extinderea NATO. China a blocat inițiative la ONU contra Rusiei (prin abțineri strategice) și încearcă să pozeze ca mediator, propunând un plan de pace vag ce ar congela conflictul în avantajul Moscovei. Pentru România, influența chineză se resimte mai mult economic (China e un partener comercial important) decât politic. Totuși, Bucureștiul a luat măsuri de limitare a influenței chineze (a exclus Huawei din 5G și a anulat participarea chineză la proiecte nucleare), aliniindu-se practic poziției SUA. Astfel, deși China clamează susținerea suveranității statelor, acțiunile sale pe scena internațională au favorizat implicit tentativele Rusiei de redesenare a arhitecturii de securitate în Europa – un aspect urmărit cu atenție de decidenții români și americani deopotrivă.

În concluzie, tabloul regional arată o fragmentare clară a pozițiilor: Occidentul și aliații regionali (inclusiv România) insistă pe principiul integrității teritoriale și refuză noile sfere de influență, în timp ce Rusia și susținătorii săi încearcă să forțeze un aranjament care să îi asigure hegemonie locală. În acest context, parteneriatul România-SUA devine un element-cheie de stabilitate, ambele părți având interesul să prevină un „Yalta 2.0” care ar submina securitatea europeană.

Dimensiunea Politico-Militară

Cooperarea militară bilaterală (baze, exerciții comune, prezența NATO)

Parteneriatul strategic România-SUA are un pilon central politico-militar solid, dezvoltat accelerat după 2004 (anul aderării României la NATO). Cooperarea militară bilaterală include prezență de trupe, infrastructură strategică, exerciții comune frecvente și coordonare în cadrul NATO:

• Baze militare și facilități: România găzduiește pe teritoriul său mai multe facilități cu prezență americană. Cea mai importantă este Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu (MK) de lângă Constanța, care a devenit un hub de antrenament NATO în sud-estul Europei și nod logistic crucial la granița cu zona de conflict. După invazia din 2022, MK a găzduit circa 4.000 de soldați americani din Divizia 101 Aeropurtată – cea mai mare desfășurare americană în România din istorie. Aceste forțe au asigurat postura de descurajare (“prima linie de apărare” în caz de extindere a conflictului peste graniță) și s-au antrenat adesea chiar la frontiera cu Ucraina. Pentagonul a extins mandatul brigăzii 101 în România și a rotit noi unități, semnalând angajamentul pe termen lung. De altfel, Baza MK este în curs de dezvoltare pentru a putea găzdui până la 10.000 de militari, conform planurilor NATO – un exemplu de consolidare a prezenței aliate în regiune.

  O altă facilitate strategică este Baza Deveselu (județul Olt), unde se află un sistem american Aegis Ashore, parte a scutului antirachetă NATO. Operațional din 2016, Deveselu găzduiește interceptori anti-rachetă SM-3 și radare puternice, având misiunea de a proteja Europa de eventuale atacuri cu rachete balistice. Rusia a denunțat vehement baza de la Deveselu, pretinzând (fără temei) că ar fi amenințare ofensivă; în realitate, sistemul este pur defensiv și vizează riscurile provenind din afara spațiului euro-atlantic. Prezența acestui scut pe teritoriul României reflectă încrederea strategică reciprocă România-SUA și angajamentul ambelor în cadrul apărării colective NATO.

  În plus, SUA utilizează și alte facilități militare în România: poligonul de la Cincu (Brașov) – unde este staționat și un grup de luptă NATO condus de Franța, aerodromul de la Câmpia Turzii (Cluj) – folosit pentru detașamente de drone și avioane americane în scop de supraveghere, portul Constanța – ca punct de tranzit logistic naval, etc. Totodată, România a investit în infrastructura de găzduire în cadrul Inițiativei Europene de Descurajare (finanțată de SUA), modernizând facilitățile pentru forțele americane și aliate.

• Exerciții comune și antrenamente: Interacțiunea militară România-SUA are loc constant prin numeroase exerciții bilaterale și multinaționale. Anual, mii de militari americani se instruiesc pe teritoriul românesc alături de forțele române. Exemple notabile: “Saber Guardian”, un exercițiu amplu ce se desfășoară regulat în România și țările vecine, implicând trupe americane dislocate din SUA și Europa; “Rapid Trident” și “Sea Breeze”, exerciții de instruire terestră și navală la Marea Neagră (ultimele organizate împreună cu Ucraina până în 2021); “Dacian Viper/Eagle” – exerciții aeriene comune. Prezența Diviziei 101 Aeropurtate în 2022-2023 a dus la antrenamente intense în comun – parașutări, simulări de apărare a litoralului, ș.a. – sporind interoperabilitatea. Aceste exerciții nu doar cresc capacitatea de reacție, dar au și rol de mesaj de descurajare strategică, arătând că forțele SUA și române pot acționa integrat.

• Prezența NATO consolidată: România beneficiază de Forța de descurajare a NATO pe flancul sud-estic, în completarea cooperării bilaterale. Ca răspuns la agresiunea rusă, NATO a stabilit în 2022 grupuri de luptă (battle groups) și în România și Bulgaria, similare celor existente în Polonia și Țările Baltice. Grupul de luptă din România este condus de Franța (ca națiune-cadru), cu participarea Belgiei, Țărilor de Jos și altor aliați. SUA sprijină această prezență (de exemplu, militari americani asigură elemente de sprijin și antrenament), iar forțele americane dislocate la MK interacționează cu acest grup de luptă. De asemenea, structuri NATO importante au sediul în România: Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est la București (componentă de comandă care ar coordona forțele în caz de conflict pe flancul sud-estic) și Unitatea NATO de Integrare a Forțelor (NFIU) la București, care facilitează dislocarea rapidă de trupe aliate. În context, România a susținut activ deciziile NATO de trecere la apărarea înaintată și creștere a gradului de pregătire – echipamente pre-poziționate în țară, planuri defensive revizuite, exerciții de mobilizare rapidă precum Steadfast Defender 2024 (cel mai mare exercițiu NATO post-1989).

Această cooperare militară extinsă se traduce în creșterea securității României și întărirea Flancului Estic. SUA consideră România drept un aliat-cheie regional – “un pilon NATO la Marea Neagră” – iar Bucureștiul oferă Americii un partener de nădejde și facilități strategice pentru proiectarea stabilității. Practic, România a devenit un hub al prezenței americane în sud-estul Europei, așa cum Polonia este în nord-est, reflectând profunzimea relației bilaterale de apărare.

Capabilitățile de apărare ale României și dependența de suportul american

Forțele armate române se află într-un amplu proces de modernizare și întărire, accelerat de amenințarea rusă. România și-a asumat creșterea cheltuielilor de apărare peste nivelul minim NATO de 2% din PIB. În 2021 cheltuielile militare au depășit 2% din PIB, iar imediat după invazia din 2022 Consiliul Suprem de Apărare a Țării a decis ridicarea țintei la 2,5% din PIB. Bugetul apărării a fost majorat cu ~25% în 2024 (față de 2023), ajungând la circa 8 miliarde euro, ceea ce demonstrează angajamentul intern pentru consolidarea capacităților de apărare. Acești bani finanțează programe majore de înzestrare și reorganizare a armatei, conform strategiei Armata 2040.

Cu toate acestea, România rămâne dependentă într-o mare măsură de suportul american pentru a-și atinge obiectivele de capabilitate. Multe sisteme esențiale sunt achiziționate din SUA, iar asistența SUA facilitează transferul de tehnologie și know-how. Exemple concrete:

• Apărare antiaeriană și antibalistică: România a cumpărat sisteme de rachete sol-aer Patriot din SUA (7 baterii comandate, primele deja livrate). Un sistem Patriot românesc a fost chiar detașat temporar pentru a apăra Ucraina, un gest posibil doar datorită faptului că România se bazează pe cooperarea cu SUA/NATO pentru a-și completa protecția aeriană. De asemenea, România a primit sisteme HIMARS (artilerie reactivă), creându-și o forță de lovire la distanță care complementează postura NATO de descurajare.

• Aviație de luptă: După retragerea vechilor MiG-21, România și-a modernizat parțial aviația cu avioane F-16 second-hand. Următorul pas, deja aprobat, este achiziția a 32 de avioane F-35A Lightning II din SUA (program evaluat la $7,5 miliarde). Acest “vârf de lance” al tehnologiei stealth americane va oferi României capabilități de generația a V-a, dar implică un grad ridicat de dependență: pentru mentenanță, instruire piloți și integrare, sprijinul SUA este indispensabil. Statele Unite au acordat recent României un împrumut de $920 milioane (FMF) tocmai pentru a facilita cumpărarea de echipamente americane avansate, precum tancurile Abrams și muniția aferentă. Acest aranjament financiar subliniază sprijinul SUA în modernizarea armatei române.

• Forțe terestre: România a demarat dotarea cu tancuri americane M1A2 Abrams (54 de unități planificate) și vehicule tactice americane (transportoare blindate Piranha V, deja aflate în dotare, sau vehicule tactice JLTV). De asemenea, industria românească colaborează cu companii americane pentru producția locală de echipamente – de exemplu, Romarm produce împreună cu General Dynamics transportoare blindate, iar recent s-a anunțat co-producerea de muniție împreună cu SUA. Aceste programe sporesc autonomia relativă, dar în faza inițială expertiza și licențele americane sunt critice.

• Informații, supraveghere, recunoaștere (ISR): România beneficiază de partajarea de informații din partea SUA (imagini satelit, date de avertizare timpurie) esențiale pentru cunoașterea situației în regiunea Mării Negre. Totodată, forțele americane operează drone MQ-9 Reaper de la Câmpia Turzii, ale căror produse ISR sunt împărtășite cu partea română, sporind considerabil capacitatea de supraveghere a spațiului maritim și aerian. Cooperarea strânsă între serviciile de informații și structurile militare de comandă contribuie la integrarea României în rețeaua de securitate americană, suplinește unele lipsuri naționale și crește nivelul de pregătire comună.

• Pre-poziționare și logistică: SUA au plasat în România stocuri și echipamente, iar planurile NATO includ pre-poziționarea suplimentară de armament greu pe flancul estic. Astfel, în caz de criză, forțele americane pot reacționa rapid folosind aceste resurse. România, la rândul său, se bazează pe capacitățile logistice americane (aviație de transport strategic, infrastructură IT militară etc.) pentru a-și susține operațiile externe – exemplu: repatrierile din teatre sau exercițiile îndepărtate sunt adesea sprijinite de avioane americane C-17 (inițiativa SAC de la Papa).

În ansamblu, punctele forte ale apărării românești – moralul ridicat, cunoașterea terenului, câteva capabilități moderne (ex. HIMARS, Patriot) și voința politică de a crește cheltuielile – sunt realimentate și amplificate de parteneriatul cu SUA. Fără acest parteneriat, România ar avea lacune serioase: apărarea anti-aeriană limitată, aviație învechită, dependentă de tehnică estică, forțe terestre insuficient dotate și vulnerabilitate în domenii precum lupta electronică sau cibernetică. Cu sprijin american însă, România aspiră să devină o armată modernă compatibilă 100% NATO. Washingtonul consideră, la rândul său, România drept un „leader în NATO” în regiune care „lucrează strâns cu aliații pentru securitatea Mării Negre și oferă asistență critică Ucrainei”. Această caracterizare dintr-un comunicat al Departamentului de Stat confirmă statutul României de partener militar strategic, deși unul care încă mai are de recuperat decalaje și depinde de suportul american pentru a-și consolida pe deplin postura de apărare.

Puncte slabe în arhitectura de securitate actuală

În pofida progreselor, arhitectura de securitate din regiunea României și capacitatea defensivă națională prezintă încă vulnerabilități ce trebuie abordate:

• Limitări ale prezenței navale aliate în Marea Neagră: Un factor structural este Convenția de la Montreux (1936), care restricționează tonajul și durata șederii navelor militare ale statelor neriverane în Marea Neagră. Astfel, NATO nu poate avea o prezență navală permanentă robustă în zonă, depinzând de rotații de scurtă durată. Aceasta creează un dezechilibru: Rusia, ca stat riveran, menține o flotă militară substanțială la Marea Neagră, în timp ce aliații (inclusiv SUA) pot trimite doar temporar câteva nave. Absența unei forțe navale NATO permanente lasă un gol de securitate maritimă – vizibil, de exemplu, în dificultatea de a asigura liberul tranzit al navelor comerciale ucrainene. Practic, România și Bulgaria (singurii aliați costieri) au flote relativ mici, incapabile singure să contrabalanseze forțele navale ruse. Această asimetrie este un punct slab exploatat de Moscova pentru a crea ceea ce analiștii numesc “Mare Nostrum rusesc”. NATO compensează parțial prin supraveghere aeriană și prin exerciții navale regulate, însă constrângerile Montreux rămân o vulnerabilitate strategică.

• Absența permanentă a unor forțe NATO de nivel brigadă în România: Până în 2022, flancul sud-estic fusese relativ neglijat în comparație cu flancul nord-estic. Abia după invazia Ucrainei s-au desfășurat grupuri de luptă NATO în România și Bulgaria, însă acestea sunt de nivel batalion (~1.000 militari). Chiar dacă sunt capabile și bine echipate, aceste forțe au un caracter rotațional și numeric limitat. Liderii flancului estic au cerut explicit brigăzi NATO combat-ready dislocate în regiune, pentru a elimina orice îndoială privind capacitatea de apărare înainte de întăriri. Până la implementarea deciziilor de la Vilnius (care prevăd brigade cadre pre-atribuite), punctul slab actual este că o agresiune fulger împotriva României ar găsi pe teren forțe aliate reduse numeric, iar sosirea rezervelor ar necesita timp. Planurile de ripostă rapidă există, dar depind de mobilizarea la timp a forțelor americane din afara țării. În plus, lipsa unui comandament aliat de corp de armată în sud-est (similar celui de Nord-Est din Polonia) poate îngreuna coordonarea inițială a apărării – deși Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est de la București oferă un început de soluție.

• Apărarea aeriană și anti-rachetă insuficient acoperită: România a început dotarea cu sisteme moderne (Patriot, NASAMS), dar momentan dispune de un număr limitat de baterii pentru a acoperi tot teritoriul. O vulnerabilitate actuală este protecția infrastructurilor critice (ex. portul Constanța, baze aeriene) împotriva potențialelor lovituri aeriene sau cu rachete de croazieră. Până la atingerea capabilității operaționale complete a noilor sisteme, există un gap în care elemente vitale (rafinării, poduri peste Dunăre, depozite) pot fi expuse. B9 a subliniat importanța întăririi Apărării Aeriene și Antirachetă integrate pe bază rotațională persistentă pe flancul estic – semn că actuala acoperire este considerată insuficientă. În plus, războiul din Ucraina a arătat cât de periculoase sunt dronele și rachetele de croazieră: căderea unor fragmente de drone rusești pe teritoriul românesc în 2023 (la granița Dunării) confirmă că amenințarea aeriană este reală.

• Expunerea la război hibrid și atacuri cibernetice: Rusia și alți actori ostili folosesc metode sub-convenționale pentru a slăbi statele est-europene. România a fost ținta unor campanii de dezinformare (narative anti-NATO, anti-americane propagate în mediul online) și a unor atacuri cibernetice asupra instituțiilor guvernamentale. Comunicatul B9 menționează explicit intensificarea “activităților malițioase în spațiul cibernetic” și a tentativelor de amestec în procesele democratice. Deși România și SUA cooperează strâns în contracararea acestor amenințări (inclusiv prin Centre de Excelență NATO și schimb de informații), rămâne un punct vulnerabil: segmentul de populație susceptibil la propaganda rusă sau eventualele tensiuni interetnice/internaționale exploatabile (ex. chestiuni istorice). Războiul informațional poate eroda unitatea internă și sprijinul pentru parteneriatul cu SUA, dacă nu este combătut eficient.

• Dependențe tehnologice și de inteligență: Armata română depinde de integrarea în sistemele C4ISR aliate. În absența SUA/NATO, recunoașterea spațiului aerian și maritim îndepărtat ar fi deficitară. De asemenea, România nu are încă sateliți proprii de supraveghere sau capacități avansate de drone de atac. Această dependență de hardware și software străin – predominant american – este inevitabilă pentru o țară de dimensiune medie, dar constituie totuși un punct vulnerabil (de exemplu, restricții eventuale la exporturile de tehnologie pot întârzia programele de înzestrare).

• Flancul sudic vulnerabil (Balcanii de Vest): Deși nu direct responsabilă de securitatea vecinilor non-NATO, România este afectată de instabilitatea posibilă din Balcani (Serbia-Kosovo, influența rusă în Serbia și RS Bosnia). O reorientare americană masivă doar pe Pacific ar lăsa Europa de Sud-Est mai expusă interferențelor Rusiei și Chinei. România nu are puterea de a gestiona singură aceste dosare regionale și este vulnerabilă la undele de șoc (migrație necontrolată, contrabandă, influență malignă) dacă securitatea balcanică degradează.

În sinteză, arhitectura de securitate actuală are nevoie de întăriri suplimentare. Lipsa unei posturi permanente puternice NATO, golurile din apărarea aeriană și navală, precum și dimensiunea hibridă a conflictului constituie puncte slabe. Conștientizând aceste vulnerabilități, România și SUA lucrează deja la soluții: creșterea prezenței militare, implementarea noilor planuri regionale NATO, investiții în tehnologie și reziliență societală. Cheia este ca niciuna dintre aceste breșe să nu fie lăsată exploatabilă de adversari.

Dimensiunea Economică

Schimburile comerciale bilaterale: volum, structură, tendințe

Comerțul dintre România și Statele Unite a crescut treptat în ultimele două decenii, deși nivelul absolut rămâne relativ modest comparativ cu fluxurile României cu Uniunea Europeană. Volumul schimburilor bilaterale a atins în 2022 aproximativ 5,23 miliarde dolari (exporturi românești ~$3,88 mld. și importuri din SUA ~$1,35 mld.). Aceasta a reprezentat o creștere față de anii anteriori – de pildă, în 2018 exporturile românești către SUA erau ~$2,2 mld., deci trendul este ascendent. Totuși, SUA este abia în top 10 parteneri comerciali ai României (în 2022 se situa pe locul ~8-9 ca destinație de export și în afara top 10 la importuri), dat fiind că peste 70% din comerțul românesc este cu țările UE.

Structura comerțului reflectă profilurile economice: România exportă către SUA în principal bunuri manufacturate cu valoare adăugată medie, în timp ce importă produse high-tech și resurse energetice.

• Exporturi românești în SUA: Cuprind echipamente industriale, mașini și aparate electrice, vehicule și componente auto, mobilă, produse metalurgice și chimice, îmbrăcăminte-textile, precum și produse agroalimentare de nișă. De exemplu, un export major îl reprezintă anvelopele auto (fabricile Pirelli și Michelin din RO livrează masiv pe piața americană), cablajele și componente auto (Dacia și Ford exportă piese sau modele către SUA, Ford având și producție directă la Craiova pentru unele vehicule vândute ulterior sub alt brand). De asemenea, echipamente IT – România fiind un hub de producție de componente electronice în CEE – și servicii IT (exportul de servicii software către companii americane este semnificativ, deși nu apare direct în statistica de bunuri). Un top al exporturilor ROM->SUA evidențiază: mașini și echipamente electrice ($1 mld.), vehicule și părți ($0,5 mld.), mobilă și articole de lemn, cauciuc (anvelope) etc.

• Importuri românești din SUA: Sunt dominate de mașini și echipamente de înaltă tehnologie (echipamente aeronautice, calculatoare și electronice, utilaje industriale), produse chimice și farmaceutice, precum și materii prime sau energie. De exemplu, România importă aeronave civile (transport aerian) și piese de avioane din SUA, echipamente petroliere, software și tehnologie. Un capitol din ce în ce mai vizibil este energia: în 2022-2023, odată cu diversificarea surselor, România a început să importe gaze naturale lichefiate (GNL) indirect din SUA (via terminalele din Grecia sau alte țări UE). De asemenea, cărbune energetic a fost adus din SUA pentru a substitui importurile din Rusia. Importurile agricole din SUA nu sunt majore, dar există (cereale speciale, soia, produse alimentare). O statistică oficială arată că în 2022 SUA au exportat în România bunuri de ~$1,35 mld., cu principale categorii: echipamente de transport, mașini, produse chimice și agricole.

Balanța comercială este deficitară pentru SUA (România exportă mai mult decât importă), cu circa $2,5 mld. excedent în favoarea României în 2022. Acest lucru arată competitivitatea unor sectoare românești pe piața americană (ex. mobilă, auto, IT), dar și potențialul neexploatat de importuri românești din SUA (piața românească e dominată de produse UE sau asiatice).

Tendințe recente: Războiul din Ucraina și reconfigurările lanțurilor de aprovizionare au dus la oportunități de creștere a schimburilor. România a putut exporta mai multe produse metalurgice, substituind parțial furnizori ruși/ucraineeni pe piața americană. În sens invers, căutarea de surse alternative de energie a crescut importurile de cărbune și GNL din SUA. Pe termen mediu, ne putem aștepta la creșterea volumelor comerciale, pe măsură ce investițiile americane în România (ex. în energie și industrie) dau roade și pe măsură ce România își consolidează rolul de piață emergentă robustă în UE (economia română a avut printre cele mai ridicate creșteri din UE). Până în iulie 2023, trendul era de accentuare a dezechilibrului (exporturile românești crescând mai repede decât importurile), ceea ce sugerează nevoia unor eforturi pentru stimularea prezenței comerciale americane.

Comparativ, volumul de 5-6 mld. USD este mic: Germania, de pildă, are schimburi anuale cu România de peste 30 mld. EUR. Dar specificul relației cu SUA e că se concentrează pe segmente strategice și de înaltă tehnologie, având potențial calitativ. Integrarea economică mai strânsă (creșterea comerțului și investițiilor) este văzută ca o prioritate atât la București, cât și la Washington, pentru a da substanță suplimentară parteneriatului strategic dincolo de sfera militară.

Investițiile americane în România: sectoare strategice și valoare

Investițiile Străine Directe (ISD) ale SUA în România au o istorie de peste 30 de ani, dar nivelul lor agregat rămâne sub potențial. Conform datelor oficiale (registrul capitalului social investit), stocul de ISD american în România este relativ modest – aproximativ $1,2 miliarde conform unor evidențe stricte. Însă această cifră nu reflectă întreaga realitate, deoarece multe investiții americane vin prin subsidiare europene (ex: Olanda, Austria, Luxemburg apar ca țări de proveniență, deși capitalul final e american). După ajustare, se estimează că firmele cu acționariat american au contribuit cu peste $7-8 miliarde la economia românească de la 1990 până în prezent.

Principalele sectoare strategice cu investiții americane:

• Industria auto: Un exemplu emblematic este investiția Ford. În 2007, Ford Motor Company a achiziționat uzina auto de la Craiova, devenind al doilea mare producător auto din România (după Dacia Renault). Ford a investit peste 1 miliard de euro în modernizarea fabricii, producând modele precum Ford B-MAX, EcoSport și motoare EcoBoost. Până în 2022, Ford Craiova a produs sute de mii de vehicule, multe exportate, inclusiv pe piața nord-americană (sub formă de componentizare). În 2022, Ford a transferat uzina către Ford Otosan (joint-venture turcesc), dar rămâne un investitor cheie prin rețeaua de furnizori și inginerie. Această investiție a adus tehnologie, locuri de muncă (~6000 direct, plus indirecte) și a integrat România în lanțurile globale de producție auto.

• Energie și resurse naturale: Sectorul energetic a atras interes american, dată fiind importanța geostrategică a resurselor românești. ExxonMobil a fost un jucător major, intrând în 2008 alături de OMV Petrom în proiectul de gaze naturale offshore Neptun Deep din Marea Neagră. Exxon a investit sute de milioane în explorare și a descoperit rezerve mari (peste 40-80 mld. mc). Deși ulterior Exxon s-a retras (vânzând participația către Romgaz în 2021), prezența sa inițială a catalizat dezvoltarea sectorului și a adus know-how. Un alt investitor important este firma americană Black Sea Oil & Gas (BSOG), deținută de Carlyle Group – care a devenit în 2022 primul producător de gaze offshore nou din România, punând în producție zăcăminte mai mici (proiectul Midia). Totodată, companii ca Halliburton și Chevron au fost active în servicii petroliere și explorare (Chevron a explorat gaze de șist la un moment dat, dar s-a retras în 2015). În energie regenerabilă, prezența americană e deocamdată limitată, însă fonduri de investiții din SUA sunt implicate în parcuri eoliene și solare (de exemplu, fondul New Century Holdings a investit în micro-hidrocentrale).

• Industria chimică și aluminiu: Alcoa (SUA) a deținut în anii 2000 fabrica de produse din aluminiu Alro Slatina (prin intermediul unui consorțiu), investind în modernizare. Deși controlul a trecut la investitori ruși ulterior, implicarea americană inițială a salvat practic combinatul. De asemenea, companii americane precum LyondellBasell au unități de producție (ex: fabrica de polimeri de la Pitești).

• IT și servicii: Deși investițiile greenfield americane în IT sunt greu de cuantificat (fiind deseori investiții de portofoliu sau centre de dezvoltare), prezența corporativă este masivă. Microsoft, IBM, Oracle, Amazon, Google – toate au mii de angajați în centre de dezvoltare sau suport în România. Microsoft a achiziționat încă din anii 2000 o companie locală (GeCAD) și a investit constant în biroul din București. Amazon are unul din cele mai mari centre de servicii la Iași. De asemenea, UiPath, un unicorn fondat de români, deși cu sediul în SUA acum, reprezintă un exemplu de legătură investițională bilaterală (investitori americani de venture capital au finanțat creșterea UiPath, care valorează miliarde). Sectorul IT, deși nu intră la ISD tradițional, este un liant economic major România-SUA – practic numeroase companii din Silicon Valley au echipe în România.

• Industria alimentară și bunuri de consum: Gigantul Coca-Cola produce în România (îmbuteliere) și a investit continuu. Philip Morris (SUA) are o fabrică importantă de țigarete la Otopeni. Procter & Gamble operează o fabrică la Urlați (Prahova) care produce detergenți Ariel pentru toată Europa de Est. PepsiCo are investiții (snack-urile Star Foods la Popești-Leordeni). Aceste companii americane au intrat pe piața românească în anii ’90, contribuind la crearea de locuri de muncă și la standarde moderne de producție.

• Sectorul financiar: Aici influența americană e mai mică direct, însă există: Citibank are operațiuni corporate în România, fonduri precum Morgan Stanley, Franklin Templeton (care administrează Fondul Proprietatea) sunt implicate pe piața de capital. De asemenea, International Development Finance Corporation (DFC), banca de dezvoltare a guvernului SUA, și-a exprimat interesul de a finanța proiecte mari (de exemplu, DFC susține financiar proiectul SMR nuclear, vezi secțiunea energetică).

Valoarea și impactul investițiilor americane: Potrivit Băncii Naționale a României, la finalul 2022 stocul total de ISD a atins un record de ~108 mld. euro, din care SUA direct reprezintă oficial sub 2%. Totuși, multe firme americane investesc prin vehicule europene (Olanda este sursa a ~24% din ISD total, unde se includ investițiile Ford, de ex., prin Olanda). Ca atare, aportul real american e subestimat de statistici. Sectoarele-cheie beneficiare sunt auto (Ford), IT, energie și industrie grea, iar investițiile americane sunt adesea „strategice” – adică implică tehnologie avansată, inovație managerială și legături comerciale globale.

În ultimii ani, există semne de intensificare a interesului american: programe guvernamentale precum inițiativa Rebuilding American Manufacturing fac companiile să caute diversificare geografică, iar România, cu forță de muncă bine pregătită și poziție UE, devine atractivă. De asemenea, contextul geopolitic face ca proiecte în infrastructură critică (rețele telecom 5G securizate, energie nucleară) să invite investiții americane garantate politic.

Pe de altă parte, comparația cu alte țări din regiune arată că România ar putea atrage mai mult capital american. Polonia, de exemplu, a beneficiat de investiții masive (Fiat/Jeep construiește o uzină nouă cu sprijin US, fabrici de baterii co-finanțate de Tesla/Panasonic etc.). România are ca atu stabilitatea macro, creștere robustă și atitudinea pro-business (taxe relativ mici, forță de muncă competitivă), însă trebuie să își promoveze mai bine oportunitățile.

În concluzie, investițiile americane de până acum au fost esențiale în modernizarea unor ramuri industriale (auto, aluminiu, FMCG) și au adus know-how. Valoarea totală rămâne însă sub potențialul parteneriatului. Una dintre prioritățile parteneriatului strategic este creșterea acestui flux – lucru recunoscut de ambele părți. Guvernul României a creat recent o agenție specială pentru atragerea investițiilor (ARCI), iar SUA includ România în inițiative precum Three Seas Investment Fund, tocmai pentru a spori prezența capitalului american în regiune.

Oportunități de creștere a interdependenței economice

În contextul actual, există numeroase oportunități de aprofundare a legăturilor economice româno-americane, care să aducă beneficii ambelor părți și să diversifice parteneriatul strategic:

• Colaborarea în domeniul energiei nucleare și al infrastructurii energetice: Dezvoltarea proiectelor nucleare civile (Unitățile 3 și 4 Cernavodă, reactoare modulare mici SMR) implică consorții americano-române și finanțare americană de miliarde (vezi Dimensiunea Energetică). Aceste proiecte vor genera în următorii 10-15 ani un volum mare de lucrări, contracte, achiziții de componente, implicând companii din ambele țări și creând o relație economică de lungă durată (peste 40 de ani, durata de viață a reactoarelor). De exemplu, construirea reactoarelor Cernavodă 3-4 (în cooperare cu SUA și Canada) ar mobiliza firme românești ca Nuclearelectrica și americane ca SNC-Lavalin/AECL (Canada, cu tehnologie CANDU), respectiv inginerie americană (posibil Bechtel sau alt integrator), cu finanțare parte din Exim Bank US. Similar, implementarea SMR-urilor NuScale va crea un lanț de aprovizionare comun – România va produce subansamble, SUA vor furniza modulele și expertiza. Această interdependență energetică nu doar sporește securitatea energetică, dar apropie economiile: România devine un hub regional al tehnologiei nucleare americane, iar SUA câștigă un exemplu de succes exportabil.

• Parteneriate în industria de apărare: Pe măsură ce România achiziționează masiv armament american (F-35, Abrams, HIMARS etc.), apare oportunitatea localizării parțiale a producției și întreținerii. O direcție este cooperarea industrială de apărare: crearea de unități de producție în comun – de exemplu, asamblare finală de vehicule blindate americane în România (eventual extinderea liniei de Piranha V deja prezente la Uzina Mecanică București), fabrici de componente de rachetă (Romarm ar putea produce unele elemente pentru muniția HIMARS sub licență) sau centre de mentenanță regională (un centru de mentenanță pentru motoarele de F-16/F-35 ar putea fi stabilit la Aerostar Bacău, implicând Lockheed Martin ca partener). De altfel, România a semnalat că vrea să participe la lanțul logistic F-35 – ceea ce ar aduce investiții americane și ar crea locuri de muncă specializate. Astfel de parteneriate ar lega industriile de apărare ale celor două țări, creând interdependență strategică (România ar fi furnizor pentru echipamente operate și de SUA și invers). Un exemplu concret deja menționat este co-finanțarea americană pentru o uzină de pulberi în România (pentru a reface capacitatea locală de producere a prafului de pușcă) – în contextul războiului, SUA sunt interesate ca aliații să aibă baza industrială robustă.

• Sectorul tehnologic și digital: România are un sector IT dinamic, iar SUA domină inovația tech globală. Interdependența poate crește prin proiecte comune în tehnologia informației. Un exemplu: România ar putea deveni parte din lanțul de aprovizionare al inițiativei americane de microprocesoare (CHIPS Act) – atragând producători de componente sau asamblare de semiconductori care caută locații în afara Asiei. Forța de muncă românească calificată și costurile competitive pot aduce investiții americane în hardware manufacturing (de ex., eventuale facilități de testare sau packaging de semiconductori). În sens invers, companiile de IT românești pot accesa mai ușor piața americană – guvernele pot facilita acorduri de recunoaștere a certificărilor, finanțări pentru start-up-uri tech românești să se listeze în SUA etc. O idee ar fi crearea unui Program de inovare România-SUA, cu fonduri comune care să susțină proiecte de cercetare (cybersecurity, inteligență artificială, energie verde) realizate în parteneriat între universități/companii din ambele țări. Astfel de inițiative sporesc interconectarea ecosistemelor de inovare.

• Creșterea comerțului agricol și alimentar: România are potențial agricol ridicat (exportator net de cereale, oleaginoase, produse alimentare). SUA au tehnologii agricole avansate și nevoie de diversificare a importurilor alimentare. S-ar putea promova exportul de produse românești de calitate (vinuri – România are vinuri premiate ce pot pătrunde mai mult pe piața americană, produse bio, specialități precum miere, fructe de pădure congelate etc.). Invers, România importă soia și carne de la marii producători (inclusiv SUA) – eventual se pot semna acorduri de furnizare directă. O oportunitate este Initiativa Trei Mări, unde SUA și România cooperează pentru infrastructură – de exemplu, un proiect feroviar sau portuar care să faciliteze exportul cerealelor ucrainene și românești peste Ocean ar servi ambelor (România devine hub cerealier, SUA sprijină securitatea alimentară globală). Cooperarea economică în agricultură ar consolida și relația politică (ambele țări pun accent pe securitatea alimentară în contextul războiului).

• Integrarea României în lanțurile de aprovizionare americane prin reshoring/friendshoring: SUA își reduc dependența de China și caută parteneri de încredere pentru producție (politica de friendshoring). România, ca aliat NATO și țară UE cu costuri competitive, se califică. S-ar putea promova relocarea în România a unor capacități de producție pe care companiile americane le retrag din Asia. Sectoare posibile: prelucrarea metalelor rare (România are resurse de grafit, de exemplu), producția de echipamente medicale sau farmaceutice (s-a văzut în pandemie importanța diversificării). Guvernul român poate identifica împreună cu AmCham (Camera de Comerț Americană) acele domenii și oferi facilități: terenuri în parcuri industriale, scutiri temporare de taxe. Astfel, companii americane ar investi direct, generând locuri de muncă, iar SUA ar câștiga un furnizor sigur într-o țară prietenă.

• Posibilitatea unui acord economic dedicat: În cadrul parteneriatului strategic, s-ar putea iniția discuții pentru un Acord de liber schimb sau investiții bilateral (în măsura permisă de calitatea de membru UE a României). De exemplu, un memorandum România-SUA care să încurajeze schimburile în domenii tech, similar acordurilor pe care SUA le au cu alte țări est-europene pentru IT. Chiar dacă un FTA (Free Trade Agreement) bilateral clasic nu e posibil datorită competenței UE, pot exista Trade and Technology Agreements în cadrul Consiliului SUA-UE, unde România să joace rol activ punând pe agendă interesele sale (ex: reducerea tarifelor la anumite produse, recunoașteri reciproce de standarde pentru a ușura exporturile).

În ansamblu, aceste oportunități indică un potențial considerabil de a muta relația economică româno-americană la următorul nivel. România dispune de “monede de schimb” economice valoroase (piață în expansiune, resurse, poziție geografică, forță de muncă educată) pe care le poate oferi investitorilor americani. La rândul lor, companiile și capitalul american pot aduce know-how, finanțare și acces la rețele globale, ajutând România să-și accelereze dezvoltarea. Aprofundarea interdependenței economice ar întări și relația politică, creând interese comune tangibile în menținerea stabilității și prosperității.

Dependențe economice față de alte puteri (UE, China, Rusia)

Economia României este integrată majoritar în spațiul european, dar are și legături cu economiile chineze și rusă, ceea ce generează unele dependențe economice externe:

• Dependența structurală de Uniunea Europeană: Ca membru UE, România are cea mai mare parte a comerțului și investițiilor cu țări din Uniune. Circa 77% din exporturile României în 2022 au mers spre UE, iar 74% din importuri provin din UE. Principalii parteneri sunt Germania, Italia, Franța, Ungaria. Această integrare a adus beneficii (piață deschisă, fonduri europene, lanțuri valorice), dar implică și expunere la evoluțiile economice ale UE. De exemplu, o recesiune în Germania (principalul partener, ~20% din exporturile RO) afectează imediat industria auto românească. Sau deciziile de politică la nivel UE (ex: reglementări de mediu, politici fiscale) au impact direct. Dependența de fondurile europene e de asemenea semnificativă – investițiile publice românești se bazează ~50% pe bani UE. În general, însă, această dependență este considerată pozitivă, dat fiind că UE și SUA împărtășesc valori și obiective similare. Totuși, pentru SUA, uneori interesele economice pot diverge de ale UE (de exemplu, subvențiile americane prin Inflation Reduction Act vs. reglementările UE). România poate juca rolul de liant, dar și e condiționată de cadrul comunitar.

• Dependența față de China (în principal importuri): China a devenit al 4-lea furnizor de bunuri al României (primul dintre statele non-UE) cu ~6% din totalul importurilor în 2022. Importurile din China, care au atins ~7,3 mld. USD în 2023, constau în special din echipamente electronice și electrice (telefoane mobile, computere, electrocasnice), mașini și utilaje, jucării, îmbrăcăminte ieftină. Practic, piața românească de consum depinde de produsele manufacturate chineze la fel ca restul Europei. Exporturile României către China, în schimb, sunt foarte mici (sub 1,5% din total, ~2,7 mld. USD în 2022), constând în materii prime (lemn, metale, cereale) și ceva produse chimice. Aceasta creează un deficit comercial mare cu China și o dependență: consumatorii și firmele românești se bazează pe furnituri chineze ieftine. De exemplu, numeroase componente industriale intermediare vin din China; întreruperile lanțurilor de aprovizionare (cum s-a văzut în pandemie) pot afecta producția locală. Dependența de tehnologia chineză a fost abordată parțial prin politici – România a semnat cu SUA un MoU privind securitatea 5G și a blocat accesul Huawei în rețelele sale, diminuând astfel un risc strategic. În investiții, China are o prezență redusă (câteva proiecte de asamblare electronice, investiții imobiliare minore). În trecut, companii chineze erau aproape să investească în mari proiecte (reactoarele Cernavodă, hidrocentrala Tarnița) dar acestea nu s-au materializat, în parte datorită reorientării strategice a României spre parteneri euro-atlantici. Cu toate acestea, dependența comercială de bunurile chineze rămâne – o diversificare a surselor (prin importuri din SUA sau alte țări) ar reduce această influență. Din perspectiva SUA, scăderea influenței economice chineze în regiune este de dorit, iar România deja a demonstrat că nu va prioritiza relația cu Beijingul în detrimentul securității (de ex, în 2021 România a ieșit practic din formatul 17+1 al Chinei, aliniindu-se țărilor baltice) – ceea ce a plafonat și mai mult investițiile chineze.

• Dependența (tradițională în scădere) de resursele rusești: Istoric, România, spre deosebire de alte state din Est, a avut o dependență energetică relativ mică de Rusia. Înainte de 2022, circa 20-25% din consumul intern de gaze era acoperit de importuri, majoritatea din Rusia. Acest nivel crescuse de la sub 5% în 2015 la ~20% în 2021, pe fondul scăderii producției interne și al prețurilor atractive la gaz rusesc. Însă după invazia din Ucraina, România a reușit să elimine practic importurile de gaze rusești, înlocuindu-le cu surse alternative (propria producție crescută onshore, importuri din vest sau din Aze̦rbaidjan via conductele nou construite). În toamna lui 2022, România a încetat să mai cumpere gaze direct de la Gazprom. Astfel, dependența critică de gazul rusesc a fost redusă la zero – un mare avantaj comparativ cu alte țări. La petrol, România importa înainte o parte din țiței tot din Rusia (pentru rafinăriile Petrotel Lukoil și Petromidia, care procesau Urals). Embargoul UE pe petrol rusesc a forțat diversificarea: rafinăriile au trecut la țiței din Kazahstan, Orientul Mijlociu și chiar SUA, eliminând și aici dependența. În electricitate, România era oricum exportator net și nu depindea de Rusia. Practic, singurele relații economice rămase cu Rusia sunt: operarea combinatului Alro (deținut indirect de ruși, dar importă alumină din alte părți), a rafinăriei Petrotel (Lukoil, însă petrolul e acum non-rus) și prezența băncilor ruse VTB și Gazprombank este nulă (au fost eliminate). Așadar, dependența economică de Rusia s-a prăbușit post-2022. Totuși, există costuri: prețuri mai mari la energie în lipsa gazului rusesc ieftin, găsirea de piețe alternative pentru exporturi (România exporta ceva produse alimentare și chimice spre Rusia, acum stopate). Dar per ansamblu, România a fost printre cei mai puțin afectați – “Energy Without Russia” e aproape realitate. În plus, rezervele de gaze offshore ale României (Neptun Deep) îi vor conferi în câțiva ani statut de exportator net, contribuind chiar la substituirea gazului rusesc în UE. Acest fapt este remarcat și la Bruxelles: UE contează pe gazul românesc al OMV Petrom pentru a compensa importurile rusești până în 2027.

• Dependența de fondurile europene și de piața forței de muncă europene: Un alt aspect – economia României depinde de investițiile străine (în principal europene, ~90% din ISD vine din UE) și de remitențele lucrătorilor români din diaspora (peste 3-4 mld. euro anual). Aici SUA contează puțin, deci nu e vorba de altă putere, dar e o vulnerabilitate că bunăstarea internă e legată de fluxul de bani din exterior. În schimb, relația cu SUA poate aduce investiții suplimentare care să diversifice sursele de capital și să reducă raportul disproporționat al capitalului vest-european.

Pe scurt, UE reprezintă atât ancora cât și dependența principală – inevitabil pentru o țară membră, dar totodată complementară cu parteneriatul SUA (nu contradictorie). China reprezintă o dependență comercială în zona bunurilor de consum și industriale, care însă e gestionabilă și pe care România o tratează cu precauție strategică (punând securitatea înaintea profitului facil, excluderea Huawei etc.). Rusia a fost în mod tradițional un furnizor de energie, dar și-a pierdut pârghiile economice asupra României după 2022, ceea ce întărește securitatea economică a țării. În acest context, creșterea legăturilor economice cu SUA este benefică nu doar pe linia parteneriatului bilateral, ci și ca măsură de diversificare: reduce din povara dependenței de UE (oferind alternative de export și capital), scade influența chineză (dacă produsele americane câștigă cotă de piață) și umple golul lăsat de Rusia (prin investiții americane în energie care să înlocuiască resursele rusești).

Dimensiunea Energetică

Cooperarea în domeniul nuclear civil

Sectorul nuclear civil este un pilon de vârf al cooperării strategice România-SUA, cu proiecte de anvergură menite să asigure independența energetică a României și tranziția către energie curată. Cooperarea nucleară bilaterală s-a intensificat în ultimii ani:

• Extinderea centralei nucleare Cernavodă: România operează în prezent 2 reactoare nucleare (Cernavodă Unitățile 1 și 2, de tehnologie canadiană CANDU, asigurând ~20% din producția de electricitate). De peste un deceniu se discută finalizarea Unităților 3 și 4, iar în 2020 România a semnat cu SUA un Acord interguvernamental pentru cooperare nucleară, vizând exact acest proiect. Statele Unite s-au angajat să sprijine financiar și tehnologic construcția celor două noi reactoare, în parteneriat cu Canada și Franța. Banca de Export-Import a SUA (Exim) a indicat o posibilă finanțare de până la $7 miliarde, iar în 2021-2022 s-au făcut pași concreți (studiu de fezabilitate, structurarea consorțiului). Astfel, companii americane precum Fluor Corporation (acționar la NuScale) au fost implicate în fazele de design. Proiectul, evaluat la ~8-9 miliarde euro, va reprezenta unul dintre cele mai mari investiții din istoria României și va asigura ~1400 MW putere nou instalată până la sfârșitul deceniului viitor. Cooperarea cu SUA garantează aplicarea celor mai înalte standarde de siguranță și neproliferare, dar și accesul la finanțare occidentală (critică după ce anteriorul partener – China General Nuclear – a fost exclus). Pe lângă finanțarea Exim, în 2023 s-au obținut și fonduri din Canada și posibil Euratom. Acest parteneriat nuclear e strategic: reduce dependența de combustibili fosili și întărește legătura pe termen lung (reactoarele operează ~60 ani).

• Proiectul reactoarelor modulare mici (SMR): România este pionierul implementării tehnologiei SMR NuScale în Europa, în cooperare strânsă cu SUA. În 2021, compania americană NuScale Power și Nuclearelectrica (operatorul nuclear român) au semnat un acord pentru dezvoltarea unui proiect de 6 module nucleare mici VOYGR (6×77 MW) la Doicești, pe amplasamentul unei foste termocentrale pe cărbune. Acest proiect are o importanță multiplă: ajută la decarbonizarea sectorului energetic (înlocuind cărbunele cu nuclear curat), creează o nouă industrie în România și consolidează parteneriatul cu SUA într-un domeniu de vârf tehnologic. Statele Unite sprijină puternic inițiativa – în martie 2024, ambasadorul SUA Kathleen Kavalec a anunțat un pachet de suport financiar de $4 miliarde din partea Exim Bank și International Development Finance Corporation (DFC) pentru proiectul SMR. Această finanțare acoperă o bună parte din costurile estimate și arată angajamentul ferm al Washingtonului. Dacă investiția avansează conform planului, în 2025 se va lua decizia finală de investiție, iar până în 2027-2028 ar putea începe construcția, România devenind prima țară europeană cu un reactor modular american operațional în jurul anului 2030. Beneficiile cooperării includ transfer de know-how (specialiști români se instruiesc în SUA pe tehnologia SMR), crearea de locuri de muncă (se estimează mii de joburi în construcție și sute în operare) și oportunitatea pentru industria locală de a furniza componente. Mai mult, odată demonstrat succesul, România și SUA pot promova împreună SMR în țări terțe, transformând România într-o vitrină de export pentru tehnologia americană. IAEA a validat procesul de selecție a site-ului din România, confirmând că totul e conform standardelor internaționale.

• Diversificarea surselor de combustibil nuclear: O altă direcție de cooperare este asigurarea lanțului de aprovizionare. România își producea combustibilul nuclear CANDU intern (la FCN Pitești) din pulbere de uraniu, dar dorea un al doilea furnizor acreditat pentru securitate a aprovizionării. În 2022, compania americană Westinghouse a fost aleasă să furnizeze combustibil nuclear (elemente CANDU fabricate la fabrica sa din Suedia) pentru Cernavodă, începând cu 2023. Aceasta reduce orice potențială dependență (anterior, combustibilul era produs local sub licență canadiană), și evidențiază încrederea în expertiza americană. Pe viitor, Westinghouse ar putea fi implicată și la noile unități (dacă se optează pentru alt design sau pentru upgrade-uri de control).

• Securitate nucleară și reglementare: Autoritățile de reglementare nucleare din cele două țări (CNCAN și NRC) cooperează intens, SUA oferind asistență României pentru actualizarea cadrului de reglementare la noile tehnologii (SMR) și pentru consolidarea măsurilor de securitate. De asemenea, România participă la programul DOE (Departamentul Energiei SUA) privind securitatea cibernetică a instalațiilor nucleare. Acest know-how sporește siguranța operării și previne riscurile (accidente, amenințări teroriste).

• Educație și cercetare: Există programe comune de pregătire a personalului – studenți și ingineri români primesc burse în SUA în domeniul nuclear. Totodată, institute de cercetare precum RATEN ICN Pitești cooperează cu laboratoare americane (Oak Ridge, Argonne) pe proiecte de materiale și tehnologii reactorice.

În concluzie, parteneriatul nuclear civil România-SUA este unul strategic și multifazic: de la construcția de capacități mari (reactoare convenționale) la implementarea de soluții inovatoare (SMR). Impactul preconizat e dublu: pentru România, înseamnă securitate energetică sporită și reducerea dependenței de combustibili fosili (implicit de Rusia), iar pentru SUA înseamnă un succes de export tehnologic și întărirea prezenței economice într-un sector sensibil. Ca dovadă a angajamentului, proiectul SMR beneficiază de sprijin politic la cel mai înalt nivel – România primește $4 mld. suport de la guvernul SUA, un fapt remarcabil ce confirmă prioritatea acordată de Washington. Această cooperare nucleară consolidează astfel și dimensiunea geopolitică a parteneriatului: energia devine și ea o dimensiune a securității naționale comune.

Proiecte comune în energie regenerabilă

În afara sectorului nuclear, România și SUA au început să colaboreze și în sfera energiilor regenerabile, aliniat cu obiectivele de combatere a schimbărilor climatice și diversificare energetică:

• Proiecte eoliene și solare: Deși majoritatea investițiilor în regenerabile din România vin de la companii europene, există și interes american emergent. Un exemplu este implicarea fondului american Pattern Energy (în consorțiu) în planuri de dezvoltare a potențialului eolian offshore al Mării Negre. Dobrogea are printre cele mai bune resurse eoliene din Europa. România a adoptat legislație pentru eolian offshore în 2023, iar companii americane pot aduce know-how (SUA având o industrie eoliană offshore robustă). De asemenea, investiții americane apar în parcuri fotovoltaice – de exemplu, firma New Energy Investments (SUA) a anunțat parteneriate pentru parcuri solare de sute de MW în sudul României. Cooperarea bilaterală poate fi stimulată prin acorduri de finanțare: U.S. International Development Finance Corp (DFC) are mandat să investească în proiecte verzi în Europa de Est, inclusiv România. Un MoU semnat în 2020 între Departamentul Energiei al SUA și Ministerul Energiei din România acoperă și dezvoltarea surselor regenerabile (alături de nuclear), punctând disponibilitatea ambelor guverne să faciliteze investiții private în aceste domenii.

• Infrastructură de rețea și interconectare: Integrarea surselor regenerabile masive necesită modernizarea rețelelor electrice. Aici, companii americane ca General Electric (GE) sunt active – GE a modernizat stații de transformare critice din România și a livrat turbine pentru centrale hidro. Mai mult, un proiect strategic România-SUA-UE-Azerbaijan este cablul submarin electric Marea Neagră – ce va conecta rețelele România-Georgia-Azerbaijan pentru a aduce energie verde caspică în Europa. În decembrie 2022 s-a semnat acordul între guverne, iar companii americane de inginerie (Bechtel, Fluor) ar putea fi implicate la faza de fezabilitate și construcție. SUA sprijină acest proiect prin asistență diplomatică și eventual financiară, fiind parte a eforturilor de diversificare energetică europeană. Dacă se realizează, cablul va transmite energie eoliană/solară din Azerbaijan către România (4000 MW planificați), fortificând rolul României ca hub regional și implicând tehnologii americane de cabluri HVDC, sisteme de control etc.

• Bioenergie și hidrogen: Un alt teren de colaborare este tehnologia hidrogenului verde. România are potențial (din surplus viitor de regenerabile) să producă hidrogen, iar SUA sunt lider în inovații de electroliză și stocare. Prin parteneriate, s-ar putea implementa proiecte demonstrative – de exemplu, conversia unor combinate chimice (Azomureș, etc.) să utilizeze hidrogen verde produs local. Departamentul Energiei al SUA are inițiativa Hydrogen Earthshot, iar România ar putea participa printr-un proiect pilot finanțat internațional. La fel, valorificarea deșeurilor agricole în biogaz sau bioetanol e un domeniu unde expertiza americană (ADM, Cargill etc.) se poate întâlni cu potențialul agricol românesc.

• Finanțare și know-how pentru politici verzi: SUA sprijină eforturile României de tranziție de la cărbune. Prin programul Partnering for Energy Transition (subliniez) se pot canaliza fonduri. Un exemplu: Banca Mondială (cu susținere SUA) acordă granturi României pentru închiderea minelor de cărbune și reconversia comunităților din Valea Jiului. În plus, agenția USAID ar putea reintra pe segmentul de asistență tehnică energetică, ajutând România să elaboreze strategii de dezvoltare a regenerabilelor și stocării energiei.

Deși astăzi cooperarea în regenerabile nu e la fel de vizibilă ca cea în nuclear, există fundament solid și interes crescând. Ambele țări urmăresc independența energetică prin surse curate: România are ținta UE de 30.7% regenerabile în consumul final până în 2030, iar sprijinul tehnologic american poate ajuta la atingerea acestui obiectiv. Pentru companiile din SUA, România reprezintă o piață nouă unde pot câștiga contracte, iar pentru România parteneriatele cu firme americane aduc investiții și standarde ridicate de calitate. Un exemplu de succes viitor ar fi dacă un consorțiu condus de o firmă americană ar construi primele ferme eoliene offshore în apele românești ale Mării Negre – ar marca intrarea parteneriatului strategic într-o nouă fază, cea a energiei verzi de ultimă generație.

Propuneri pentru noi proiecte strategice

Privind spre viitor, cooperarea energetică România-SUA poate fi extinsă prin noi proiecte strategice, menite să consolideze și mai mult securitatea energetică, să valorifice potențialul României și să integreze regiunea:

• Dezvoltarea capacităților de energie eoliană offshore în Marea Neagră: După cum menționat, Dobrogea are un potențial eolian enorm, iar ridicarea parcurilor eoliene pe platoul continental al Mării Negre ar putea adăuga 3-5 GW noi în sistem. Un proiect strategic ar fi un parc eolian offshore de mare anvergură (ex: 300 turbine x 12 MW = 3,6 GW), realizat în parteneriat cu firme americane (de pildă, consorții cu General Electric, care produce turbine Haliade-X, sau compania americană AES). Acesta ar diversifica sursele și ar putea alimenta inclusiv hidrogen verde. Finanțarea ar putea proveni dintr-un mix public-privat (România, fonduri UE, investitori americani). SUA ar câștiga un nou teren de export de tehnologie, iar România și-ar atinge țintele verzi mai repede.

• Crearea unui hub regional de hidrogen la Constanța: Propunerea ar fi ca România, cu sprijin american și al altor aliați, să construiască infrastructura necesară pentru a produce și exporta hidrogen verde în regiune. Acest hub ar include: electrolizoare mari alimentate de eoliene (posibil offshore), facilități de stocare și un terminal portuar pentru amoniac (derivat de hidrogen pentru transport). SUA, prin know-how-ul companiilor ca Plug Power sau Air Products, ar putea fi parteneri tehnologici. Un astfel de hub ar reduce dependența Europei de hidrogen “gri” (pe gaz) rusesc și ar folosi la maximum resursele regenerabile locale.

• Extinderea cooperării în domeniul petrolier: Deși tranziția energetică e prioritară, pe termen mediu petrolul rămâne necesar. România are capacități de rafinare mari (Petromidia, Petrobrazi, Lukoil Ploiești), care ar putea procesa țiței provenit din surse de încredere (Kazahstan, Azerbaijan, SUA). Un proiect strategic ar fi asigurarea unei rute de aprovizionare directe cu petrol ne-rusesc: de pildă, extinderea acordurilor cu Kazahstan pentru livrări prin conducta CPC către portul Constanța, și/sau importul de țiței american (dacă piața e favorabilă). O altă idee: investiția într-o mini-refinerie modulară (tehnologie la care companii americane ca Honeywell UOP excelează) în estul României, care să transforme condensatul de gaz din noile exploatări offshore în produse petroliere, reducând importurile de motorină.

• Digitalizarea și securizarea rețelelor energetice: Un proiect soft dar strategic ar fi un parteneriat România-SUA pentru a transforma rețelele de transport și distribuție de energie în rețele inteligente reziliente la atacuri cibernetice. Include implementarea de sisteme SCADA avansate (posibil furnizate de companii americane), senzori IoT pentru eficiență, și un centru național de comandă cibernetică energetică. SUA, prin experți DOE sau laboratoarele naționale, pot ajuta la crearea unui model de rețea inteligentă, România devenind model regional. Securizarea rețelelor e crucială dat fiind apetența adversarilor pentru atacuri hibride – un astfel de proiect ar întări considerabil robustețea sistemului energetic românesc.

• Impulsionarea proiectului cablului submarin România-Georgia: Menționat deja, acest cablu este strategic pentru diversificare. Este important ca România și SUA să colaboreze pentru realizarea lui în timp util (~2030). Un task-force trilateral România-SUA-UE ar putea fi creat pentru a depăși provocările tehnice (cablul ar avea ~1100 km subacvatic, record tehnologic) și a asigura finanțarea (BEI, DFC etc.). Odată realizat, ar putea transmite ~1000 MW energie verde din Caucaz, ceea ce ar lega practic rețeaua românească direct la Asia Centrală, ocolind Rusia.

• Proiecte de stocare de energie de mari dimensiuni: De exemplu, amenajarea hidro-pompajului de la Tarnita-Lăpuștești (1000 MW), un proiect vechi care însă poate primi suflu nou cu finanțare și parteneri strategici. SUA, prin DFC sau EXIM, ar putea co-finanța dacă este justificat strategic (stocarea ajutând integrarea regenerabilelor). Tarnita ar deveni “bateria” sistemului, permițând exportul de energie când e surplus și import minim când e deficit.

În lumina evenimentelor curente, devine clar că independența energetică nu e doar o problemă economică, ci una de securitate națională. România, sprijinită de SUA și UE, are ocazia să demareze aceste proiecte vizionare care să garanteze că niciodată nu va mai putea fi șantajată energetic. Multe dintre ele sunt deja în stadiu incipient, necesită doar voință politică și mobilizare de resurse. Parteneriatul cu SUA aduce exact ingredientele necesare: capital (public și privat), tehnologie de vârf și credibilitate strategică. Implementarea acestor noi proiecte va consolida România ca hub energetic regional stabil, partener de încredere al Occidentului și imun la turbulențele generate de actori ostili.

Poziționarea în Organizații Internaționale

Voturile României în ONU în raport cu pozițiile SUA

România are un palmares de aliniere substanțială cu pozițiile SUA în cadrul Organizației Națiunilor Unite, reflectând convergența valorilor democratice și a obiectivelor de politică externă. În majoritatea voturilor importante din Adunarea Generală, România votează similar sau identic cu SUA (adesea în contextul coordonării UE, care în multe cazuri coincide cu poziția americană).

• În problema crucială a agresiunii ruse în Ucraina, România a votat consecvent în favoarea rezoluțiilor inițiate de Occident: condamnarea invaziei (martie 2022), nerecunoașterea anexării ilegale a teritoriilor ucrainene (octombrie 2022), cererea de reparare a daunelor de către Rusia (noiembrie 2022) și rezoluția amplă pentru pace justă (februarie 2023). Toate aceste voturi au fost perfect aliniate cu SUA și cu majoritatea democratică. România a fost co-sponsor la unele rezoluții, subliniind implicarea activă. Astfel, pe dosarele privind Ucraina, scorul de convergență România-SUA este 100%.

• În chestiuni de drepturile omului, România tinde să voteze similar SUA: de exemplu, la rezoluții ce condamnă abuzurile din Coreea de Nord, Iran, Siria – România a votat pentru, la fel ca SUA. La Consiliul Drepturilor Omului (unde România a fost aleasă membru 2019-2021), a sprijinit inițiativele occidentale. România s-a alăturat grupului de țări ce au suspendat Rusia din Consiliul Drepturilor Omului în 2022, decizie puternic sprijinită de SUA.

• Pe dosarele sensibile privind Orientul Mijlociu, în special Israel-Palestina, România uneori s-a situat mai aproape de poziția americană decât restul UE. Un exemplu notabil: votul din decembrie 2017 asupra rezoluției AG ONU care cerea nerelocarea ambasadelor în Ierusalim (ca reacție la decizia SUA de a recunoaște Ierusalimul drept capitala Israelului). România a ales abținerea la acel vot, în timp ce majoritatea statelor UE au votat în favoarea rezoluției (adică împotriva poziției SUA). Rezoluția a fost adoptată cu 128 voturi pentru, 9 împotrivă, 35 abțineri – România fiind printre puținele țări europene care nu au susținut-o, semnalând respect față de poziția SUA. Acest episod a evidențiat dorința României de a nu se opune direct politicii americane pe un subiect delicat, preferând alinierea discretă cu Washingtonul, chiar dacă a implicat distanțare de parteneri europeni. De altfel, în 2018-2019 liderii români chiar au flirtat cu ideea mutării ambasadei la Ierusalim – nefinalizată, dar indicativă pentru înclinația pro-americană.

• Pe subiecte precum Cuba (rezoluția anuală contra embargoului SUA), România a urmat de regulă consensul UE, votând pentru ridicarea embargoului, deci contrar SUA. Însă acesta este un exemplu rar de divergență principială (unde practic toți aliații NATO, cu excepția SUA și Israelului, votează diferit). România a încercat totuși să fie discretă și pe acest subiect, nefăcând declarații aspre anti-SUA, ci tratându-l ca pe o poziție de grup UE.

• În alegerile pentru poziții ONU, România a susținut candidații propuși/agreați de grupul occidental, adesea coordonând cu diplomația americană. De exemplu, la alegerea Secretarului General ONU sau a judecătorilor CIJ, România s-a raliat candidaturilor susținute de SUA (când au existat preferințe clare ale Washingtonului).

În general, România încearcă să conciliereze apartenența la UE cu parteneriatul strategic cu SUA. În majoritatea situațiilor nu există contradicții (UE și SUA au viziuni similare). În cazurile punctuale de diferențe (precum voturile legate de Orientul Mijlociu), România a arătat o sensibilitate aparte la poziția americană, fie prin abținere în loc de vot împotrivă (ex. Ierusalim 2017), fie prin nivelul la care și-a exprimat poziția (nu la nivel înalt).

Această abordare este remarcată la Washington. România e percepută ca un aliat loial care nu subminează pozițiile SUA în forurile internaționale, ba chiar e dispus să meargă contra curentului european în cazuri excepționale, dacă consideră că interesul strategic cu SUA o cere.

În același timp, România respectă disciplina UE când nu sunt mizate interese majore SUA. Astfel, putem spune că gradul de convergență România-SUA în voturile ONU este foarte ridicat, cu puține excepții (Cuba, schimbări climatice – unde SUA sub Trump s-au retras din Acordul de la Paris, însă România a rămas angajată cu UE; totuși, sub Biden divergenta s-a anulat).

Un indicator sintetic folosit uneori este “UN voting coincidence rate” între o țară și SUA. Pentru România, acest indice depășește 80% în ultimul deceniu (față de ~60% media UE). Așadar, la ONU România este printre statele UE cele mai apropiate de liniile americane.

Coordonarea în NATO și alte formate multilaterale

În cadrul NATO, coordonarea dintre România și SUA este excelentă, dat fiind că Alianța Nord-Atlantică reprezintă însăși fundamentul securității României și nucleul politicii externe americane în Europa. România se numără printre aliații care susțin fără rezerve pozițiile SUA în NATO:

• România a susținut „open door policy” a NATO promovată de SUA – inclusiv extinderea Alianței. A pledat pentru invitația adresată Finlandei și Suediei în 2022 și sprijină aderarea Ucrainei și Georgiei pe termen lung, în acord cu viziunea americană (care condiționează aderarea de îndeplinirea unor criterii și de consens aliat, dar nu exclude perspectiva).

• În privința partajării sarcinilor (burden sharing), România a fost deseori dată de exemplu pozitiv de SUA pentru atingerea țintei de 2% din PIB la apărare și chiar depășirea acesteia. Secretarul Apărării Lloyd Austin, în vizita la București din 2021, a lăudat România ca fiind un “aliat dedicat, care investește serios în apărare”. Astfel, România se aliniază retoricii americane care cere aliaților să investească mai mult în propria apărare, nu generează frustrare cum o fac alții ce stagnează la cheltuieli reduse.

• În ceea ce privește postura de apărare și descurajare, România a susținut inițiativele americane: pre-poziționarea de echipamente (inițiativa European Deterrence), grupurile de luptă multinaționale în Est, noul model de forțe al NATO etc. Declarațiile comune B9 reflectă aceste poziții, practic “așteptând” ca summit-urile NATO să consacre cererile formulate de SUA și flancul estic.

• În formatele specifice flancului estic, cum este Bucharest Nine (B9), România (co-inițiator alături de Polonia) lucrează strâns cu SUA. Președintele Biden însuși a participat la un summit B9 (Varsovia, feb 2023), și a elogiat contribuția acestor țări. România utilizează B9 ca platformă de coordonare regională pro-NATO, ceea ce completează perfect eforturile americane de întărire a flancului estic.

• În UE, deși SUA nu e parte, România a fost un advocat intern al intereselor transatlantice. De exemplu, în dezbaterea despre autonomia strategică europeană vs. NATO, Bucureștiul a susținut mereu că NATO rămâne piatra de temelie, reflectând poziția SUA care privește cu scepticism eforturile ce ar putea duplica Alianța. România a blocat inițiative care ar fi putut exclude firme americane de la licitații europene de apărare, argumentând pentru complementaritate și nu competiție cu NATO.

• În OSCE, România s-a aliniat poziției occidentale condusă de SUA, condamnând încălcările actului final de la Helsinki de către Rusia. Când a deținut președinția-în-exercițiu OSCE (2001), România a lucrat îndeaproape cu SUA pe dosarul Transnistria. Chiar și în prezent, la OSCE România susține propunerile americane (ex: mecanisme de monitorizare în Ucraina, invitate de Kiev, la care Rusia s-a opus).

• În Inițiativa celor Trei Mări (I3M), deși predominant economică, România (gazdă summit 2018) s-a sincronizat cu SUA care a devenit partener-cheie al I3M. România a promovat includerea unui fond de investiții la care și US DFC contribuie. Coordonarea aici vizează contrabalansarea influenței chineze în infrastructură – obiectiv comun România-SUA.

• În coalițiile ad-hoc conduse de SUA, România a participat activ: în Coaliția Globală anti-ISIS, România a contribuit cu instructori militari în Irak; la misiunea Resolute Support din Afganistan, România a fost al 4-lea contributor ca trupe, fiind alături de SUA până la final. Astfel, România și SUA au cooperat strâns în afara NATO, dar în sprijinul obiectivelor comune de securitate globală (combaterea terorismului).

• Formatul trilateral România-Polonia-Turcia (consultări pe securitate) – România a inclus constant SUA indirect, asigurând că viziunea americană (inclusiv privind Marea Neagră) este reflectată. De altfel, în 2021 și 2022 la reuniunile miniștrilor de externe ROU-POL-TUR a participat și invitat special reprezentantul SUA la Marea Neagră (diplomatic), subliniind interconectarea.

Divergențe în formate multilaterale: Ele sunt puține și minore. România, fiind parte a UE, a trebuit uneori să adere la decizii pe care SUA le vedeau nefavorabile (ex: acordul nuclear cu Iranul – JCPOA; România a susținut poziția UE de menținere a acordului în 2018, deși SUA s-au retras; totuși, România a făcut-o discret, fără retorică antiamericană). Un alt exemplu: pactul global pentru migrație ONU (2018) – SUA s-au opus, UE a fost pro; România a trecut printr-o criză internă de poziționare, dar în final s-a aliniat UE. Astfel de situații sunt rare și de obicei România caută modalități de “a împăca capra și varza”, menținând profil scăzut când e divergentă de SUA și evidențiind când e convergentă.

Modalități de aliniere: România și SUA mențin un dialog diplomatic intens pentru a preveni apariția divergențelor în organizații internaționale. La ONU, misiunile lor cooperează (ședințe de coordonare ale Grupului Estic-Europa plus SUA în caz de voturi majore). La Bruxelles, România acționează uneori ca punte: transmite preocupările SUA în Consiliul UE (de ex, pe sancțiuni împotriva regimurilor autoritare, România a pledat pentru linii mai dure, concordante cu cele americane).

Un canal important este Dialogul Strategic România-SUA care include un pilon de cooperare multilaterală. Prin acesta se stabilesc poziții comune sau complementare în diverse foruri.

Spre exemplu, pe tema reformei ONU, România sprijină demersurile SUA de eficientizare și de responsabilizare a marilor puteri (limitarea abuzului de veto – România a co-inițiat alături de SUA și alții procedura ca Adunarea Generală să dezbată orice veto în Consiliul de Securitate).

O notă privind opiniei publice: Sprijinul constant al României pentru SUA în foruri internaționale este susținut și de atitudinea favorabilă a populației. Sondajele arată procente ridicate de încredere în SUA (peste 70% pozitiv). Asta dă decidenților de la București spațiu să țină partea SUA chiar și dacă uneori apare critică din alte zone.

În concluzie, România se dovedește un aliat de nădejde al SUA pe scena internațională, prin modul în care votează și acționează în organizații. Coordonarea foarte bună în NATO este dublată de eforturi de aliniere în ONU, OSCE, inițiative regionale. Divergențele ocazionale sunt gestionate cu tact, astfel încât să nu afecteze fondul relației. Pentru viitor, menținerea acestui nivel de coordonare va depinde și de capacitatea României de a armoniza obligațiile de stat membru UE cu angajamentele față de SUA – deocamdată, a demonstrat că se poate, servind adesea ca “vector pro-american” în interiorul UE.

Divergențe și modalități de aliniere

Deși parteneriatul România-SUA se caracterizează printr-o consonanță strategică remarcabilă, există și domenii unde apar divergențe de poziții sau interese, de regulă marginale sau contextuale. Identificarea acestor puncte de diferență și găsirea modalităților de aliniere sau gestionare este importantă pentru menținerea cursului pozitiv al relației:

1. Poziții diferite în cadrul UE vs. SUA: Ca membru UE, România participă la politica externă comună care uneori nu coincide 100% cu cea americană. Exemple:

• Acordul nuclear cu Iranul (JCPOA) – SUA s-au retras în 2018 sub administrația Trump, în timp ce UE (inclusiv România) au rămas susținători ai acordului. România a urmat linia UE în declarații publice, ceea ce formal e o divergență față de poziția americană de la acea vreme. Modalitate de aliniere: România a încurajat dialogul dintre SUA și UE pentru soluții de compromis privind Iranul, astfel încât tensiunile să se reducă. Practic, Bucureștiul a jucat un rol moderat și a evitat retorica anti-SUA, concentrându-se pe necesitatea ca Iranul să nu se prolifereze nuclear (ceea ce e și interesul SUA). Cu noua administrație americană revenită la negocieri, divergența s-a estompat.

• Politica climatică – Între 2017-2020 a existat un dezacord major (SUA a părăsit Acordul de la Paris; România, ca parte a UE, a rămas angajată). România, totuși, nu și-a făcut din asta un subiect bilateral cu SUA, evitând criticile publice. După 2021, SUA au revenit în Acord, alinierea s-a restabilit. Învățăminte: România a navigat cu prudență, menținând discuțiile despre climă în formatul UE-SUA (unde subiectul a fost de facto pus în stand-by până la revenirea SUA).

2. Relația cu China: Deși abordarea României față de China s-a apropiat mult de cea a SUA (Bucureștiul e circumspect și a blocat influența chineză în sectoare strategice), totuși există diferențe de ton și de intensitate. SUA promovează o competiție strategică deschisă cu China, în timp ce România – ca parte a UE – adoptă limbajul “de partener, competitor economic și rival sistemic” al UE, menținând relații diplomatice cordiale cu Beijingul. Divergența: SUA ar prefera probabil ca România să iasă complet din formatul 16+1 (China-CEE), eventual să reducă la minim contactele de nivel înalt cu China. România a făcut pași în această direcție (nu a mai participat președintele la summiturile 17+1, trimițând oficiali de rang secund), dar formal încă e în formatul 16+1. Modalități de aliniere: O consultare mai strânsă România-SUA pe dosarul China în cadrul Dialogului Strategic. De exemplu, elaborarea unei strategii românești pentru Indo-Pacific care să reflecte principiile americane (România e pe cale să lanseze un document de viziune Indo-Pacific în linie cu cel al UE, la care inputul SUA ar fi util). De asemenea, coordonare în NATO privind contracararea influenței chineze (România sprijină includerea Chinei ca provocare strategică în noul Concept Strategic, la insistențele SUA). În esență, România poate continua să își reducă expunerea la China (ceea ce face deja – a restricționat investițiile chineze în 5G și nuclear, perspectivele de mari proiecte chineze sunt nule acum) și să consulte SUA înainte de angajamente economice majore cu Beijingul. Totodată, poate acționa ca purtător de mesaj în UE, explicând partenerilor mai reticenți (Germania, Ungaria) riscurile dependenței de China, sprijinind astfel poziția americană pe termen lung.

3. Chestiuni de politică comercială: Uneori UE și SUA au dispute comerciale (subvenții, tarife la oțel/aluminiu, taxa digitală, etc.). România, ca parte a consensului UE, ar putea părea aliniată contra SUA. În practică, România a fost moderată: nu a promovat măsuri protecționiste anti-SUA în UE și a salutat suspendarea tarifelor reciproce în 2021. Modalitate de aliniere: Folosirea canalelor diplomatice pentru a pleda la Washington în favoarea unei soluții negociate la disputele comerciale (România are interes ca relația SUA-UE să fie armonioasă, dat fiind că comerțul global o afectează). De exemplu, România s-a opus adoptării pripite de tarife UE ca retorsiune la cele americane în 2018, preferând negocierea – ceea ce de facto a sprijinit poziția SUA de a discuta. Pe viitor, România poate fi un avocat al TTIP reînviat sub altă formă (acord comercial sectorial SUA-UE), ceea ce aliniaza interesele economice.

4. Divergențe minore la ONU: Precum cele menționate (Cuba, Ierusalim etc.). Modalitatea de gestionare a fost deja aplicată: prin abținere sau vot discret și explicare bilaterală ulterioară. România poate continua această practică: dacă UE are o poziție fixă oarecum anti-americană într-un vot (ex. Cuba), România votează cu UE dar își reduce profilul (fără declarații vehemente). Iar dacă UE e împărțită (ca la Ierusalim 2017), România se poate abține, indicând respect față de argumentele SUA. Ulterior, la nivel de ambasadori, se poate explica partea americană că România a făcut tot posibilul să dilueze eventualul efect negativ (ceea ce Washingtonul a și perceput – președintele Trump a remarcat pozitiv abținerea României, conform unor rapoarte diplomatice).

5. Comunicare și percepții: Uneori, divergențele pot apărea din lipsă de consultare sau comunicare. De exemplu, decizii bruște ale SUA (precum retragerea din Afganistan) au lăsat aliații fără coordonare prealabilă. România era afectată (avea trupe), dar a gestionat calm, sincronizându-se cu retragerea. Modalitate de aliniere: România poate solicita formal – și neoficial – SUA să mențină consultări strânse în chestiuni ce afectează direct interesele sale. Formate ca Dialogul Strategic includ aceste teme. Până acum, SUA au fost atente ca decizii ce privesc flancul estic (ex. eventual acorduri cu Rusia) să fie discutate cu România și ceilalți aliați din zonă înainte. Continuitatea acestor consultări asigură că nu apar surprize care să creeze divergențe.

În ansamblu, se poate spune că divergențele sunt gestionate prin diplomație preventivă. România a arătat flexibilitate și loialitate: când poziția comună UE era incompatibilă cu cea americană, Bucureștiul a căutat soluții de mijloc sau a făcut tot ce era posibil pentru a minimaliza distanța față de Washington. La rândul lor, SUA apreciază acest comportament și sunt dispuse să fie receptive la interesele specifice ale României (vezi chestiunea vizelor, unde recent secretarul pentru Securitate Internă a vizitat România și a discutat pași concreți).

Modalități de aliniere continue includ: consultări bilaterale periodice înainte de reuniuni majore ONU/NATO/UE, identificarea timpurie a potențialelor puncte de fricțiune și găsirea de compromis (ex. declarații OSCE care să includă elementele dorite de SUA fără a leza consensul UE), folosirea influenței României în formate regionale pentru a promova sinergia cu SUA (ex. convingerea altor aliați estici să susțină abordările americane, ceea ce se întâmplă – Polonia și România sunt portavoci pro-SUA în UE).

În concluzie, orice divergențe România-SUA sunt de nuanță, nu de fond, și pot fi rezolvate prin dialog. România a demonstrat că pune parteneriatul strategic pe primul plan, chiar și atunci când jonglează cu multiple apartenențe. Continuând pe această cale – transparență reciprocă, consultare și bunăvoință – cele două țări pot menține un front unit în toate forurile internaționale, sporindu-și astfel influența și protejându-și interesele comune.

Propuneri de Consolidare

„Monede de schimb” strategice ale României

Pentru a aprofunda parteneriatul strategic cu SUA, România trebuie să identifice și să valorifice activele sale strategice (monede de schimb) pe care le poate oferi în schimbul unui angajament american sporit. Aceste monede reprezintă contribuțiile unice sau atuurile României de interes pentru SUA, ce pot fi folosite ca element de negociere pozitivă:

• Poziția geostrategică și facilitățile militare: România controlează accesul la zona vestică a Mării Negre și la gurile Dunării – o poziție vitală în contextul confruntării cu Rusia și al securității euroasiatice. În plus, România pune la dispoziția SUA baze și infrastructuri de prim rang (Mihail Kogălniceanu, Deveselu, Cincu). Această geografie favorabilă este un atu major. Practic, România oferă SUA un “ponton” solid de proiectare a forței în regiune. De exemplu, Deveselu asigură componenta sudică a scutului NATO, iar MK facilitează mobilitatea forțelor americane către teatre ca Orientul Mijlociu. Nicio altă țară de pe flancul sud-estic nu oferă un asemenea set complet. Acest atu poate fi “schimbat” contra unei prezențe militare americane sporite și a investițiilor de securitate americană (pre-poziționare de trupe și echipamente în România).

• Angajament robust în misiuni internaționale: România are un istoric dovedit de participare activă alături de SUA în teatre de operații: a trimis mii de militari în Irak și Afganistan, a suferit pierderi alături de americani și a demonstrat interoperabilitate. Disponibilitatea de a participa viitor la misiuni globale (de exemplu, eventuale operații de menținere a păcii în Africa sau coaliții împotriva terorismului) este o monedă de schimb: România arată că este un aliat care-și asumă riscuri și costuri, consolidând astfel aprecierea SUA. În esență, România poate promite că va fi mereu printre primii care răspund la apelul Washingtonului pentru coaliții – o garanție valoroasă pentru SUA, care se confruntă adesea cu reticența altor aliați.

• Sprijin politic în organizații internaționale: După cum am analizat, România votează de regulă pro-SUA în foruri precum ONU. Aceasta este o altă monedă: loialitatea diplomatică. SUA apreciază aliații care îi susțin pozițiile, mai ales în contexte dificile. România poate continua și formaliza acest sprijin, solicitând în schimb susținere din partea SUA pentru candidaturile sale în organizații (de exemplu, pentru un loc nepermanent în Consiliul de Securitate ONU în 2029-2030, sau pentru OECD – de fapt SUA deja sprijină puternic aderarea României la OECD).

• Resurse energetice și hub regional: Resursele de gaze offshore ale României și potențialul nuclear/regenerabil o transformă într-un viitor exportator net de energie, aspect de interes strategic pentru SUA (care vrea aliați energetici independenți de Rusia). România se poate angaja să fie un furnizor de securitate energetică regională – de exemplu, să exporte gaze în Moldova și Balcani, reducând influența Gazprom. În felul acesta, ajută un obiectiv major al SUA. La schimb, poate obține sprijin financiar și tehnologic american (cum deja se întâmplă la nuclear). Deci “moneda” e: România devine pilon energetic pro-occidental la Marea Neagră, cerând investiții și garanții.

• Colaborare în domeniul informațiilor și intelligence: România, prin poziția geografică și expertiza în spațiul estic, deține informații de valoare despre activitățile Rusiei, Transnistria, Balcani, Marea Neagră. Serviciile române au cooperare strânsă cu agențiile americane (CIA, NSA, etc.) și au câștigat încredere (de exemplu, România găzduiește Centrul Cyber al SRI, recunoscut regional). Această capacitate de intelligence este un atu de negociere: România poate oferi SUA acces la rețele sale de informații, la facilități SIGINT (de interceptare) în zona Mării Negre, etc. În schimb, poate obține tehnologie de intelligence americană de ultimă oră și integrarea în partajări extinse de date (ex. includerea în programul Five Eyes extins, cel puțin ca partener). Faptul că România e una din puținele țări unde majoritatea populației sprijină prezența militară americană facilitează amplasarea unor instalații sensibile (radare, stații de ascultare) – alt avantaj ce poate fi oferit.

• Influența culturală și diasporă: România are o diasporă emergentă în SUA (estimări de ~500.000 de români-americani). Aceștia pot acționa ca punte între țări. Guvernul român poate susține diaspora și proiectele culturale ce promovează legăturile (festivaluri, institute culturale). Deși minor în aparență, soft power-ul contează; România poate oferi parteneriate educaționale (de exemplu, extinderea programului Fulbright, invitând mai mulți studenți americani), consolidând percepția SUA ca partener prieten. În plan simbolic, România poate folosi imaginea sa pro-americană în regiune (în Balcani și R. Moldova românii sunt văzuți ca filiera pro-occidentală) – deci poate intermedia extinderea valorilor americane. Aceasta e o monedă subtilă: rolul de vector de influență al SUA în vecinătate, pe care România îl poate juca în schimbul susținerii americane în acele regiuni de interes (ex: implicare mai mare SUA în Republica Moldova).

Pe scurt, monedele de schimb strategice ale României includ: geografie și baze (hard power), angajament militar (voință de acțiune), suport diplomatic (loialitate politică), resurse energetice (lever economic), capabilități de intelligence (know-how regional) și rol de influencer regional (soft power). România dispune așadar de un portofoliu valoros pe care îl poate pune pe masa negocierilor pozitive cu SUA.

Aceste monede ar trebui menționate explicit în dialogul bilateral, subliniind “uitați ce vă oferim noi consistent, hai să consolidăm parteneriatul pe această bază win-win”. Până acum, multe au fost oferite tacit; formalizarea lor – de exemplu într-un nou Plan de Acțiune al Parteneriatului Strategic – ar crea claritate și ar asigura ca România primește recunoașterea cuvenită pentru contribuțiile sale, sub formă de garanții și sprijin american sporit.

Pachet de propuneri concrete pentru aprofundarea parteneriatului

Pentru a trece parteneriatul strategic la nivelul următor, este necesar un pachet coerent de măsuri și inițiative concrete, acoperind toate dimensiunile relației. Propunerile de mai jos sunt interdependente și menite să producă beneficii tangibile atât pentru România, cât și pentru SUA:

1. Aprofundarea cooperării militare și de securitate:

• Negocierea unui nou Acord de Apărare România-SUA – un document actualizat care să extindă Acordul de acces din 2005, incluzând acum prezența permanentă a unui contingent american (de ex. o Brigadă mecanizată cu statut de “rotational enduring presence”). Acest acord ar detalia exact ce forțe, pe ce perioadă și cu ce facilități (cost sharing) vor fi menținute. Practic, ar fi echivalentul diplomatic al deciziei de “bază permanentă”. Totodată, se pot prevedea investiții comune în infrastructura de la MK și Cincu pentru atingerea capacității de 10.000 de militari.

• Înființarea unui Grup de Lucru Bilateral pentru Apărarea Aeriană – care să elaboreze un plan pe 5 ani pentru acoperirea completă a spațiului aerian românesc. Acesta ar include livrarea accelerată a sistemelor Patriot restante, integrarea lor cu sistemele NATO, plus rotația periodică a bateriilor THAAD sau Aegis navale în Marea Neagră. De asemenea, pregătirea infrastructurii pentru avioanele F-35 (baze adaptate, bunkere) cu suport US.

• Program comun de exerciții permanente: Transformarea exercițiilor ad-hoc într-un program anual planificat pe termen lung: ex. “Black Sea Defender” – exercițiu major bilateral în Marea Neagră; “Danube Guardian” – exercițiu de apărare pe flancul sud (Dobrogea) etc. Aceste exerciții ar implica nu doar militarii, ci și componenta civilă (simularea apărării infrastructurii critice, evacuare de populație – reziliență generală). Un calendar clar pe 3-5 ani ar asigura continuitate.

• Extinderea parteneriatului în domeniul cibernetic și al intelligence-ului: Propunerea concretă ar fi crearea la București a unui Centru Regional de Excelență Cyber al NATO (România poate candida, având deja structuri dezvoltate). SUA ar sprijini cu expertiză și echipamente, iar centrul ar deservi flancul estic. În intelligence, semnarea unui Memorandum CIA-SIE/SRI de schimb extins de informații privitoare la Marea Neagră și Balcani – formalizând cooperarea existentă.

2. Impulsionarea relațiilor economice și de investiții:

• Lansarea unui Consiliu Economic România-SUA la nivel înalt, cu participare guvernamentală și privată, care să se reunească anual. Acesta ar identifica bariere comerciale, ar promova proiecte mari (ex. autostrada Via Carpathia – finanțare DFC?), ar facilita contacte B2B. Puteți fi co-prezidat de miniștrii economiei/comerțului din ambele țări.

• Acorduri sectoriale: Semnarea unui Acord bilateral pe energie care să detalieze cooperarea la Cernavodă 3-4 și SMR, planul de finanțare, calendare, includerea firmelor americane. Un alt acord – Acord privind securitatea aprovizionării cu materii critice: România are grafit, uraniu, altele; SUA și România pot conveni exploatarea sustenabilă și exportul către SUA a unor cantități (ex. minereu de grafit pentru baterii) în schimbul investiții SUA în prelucrare locală.

• Facilități fiscale/investiționale reciproce: România ar putea oferi un pașaport investițional companiilor americane strategice – adică condiții preferențiale (scutiri de impozit pe 10 ani, grants) pentru investiții peste un anumit prag ($100 milioane) în sectoare țintă: energie verde, infrastructură, high-tech. În oglindă, SUA ar putea oferi sprijin financiar (prin DFC sau EXIM) firmelor americane care intră pe piața românească în domenii strategice. De asemenea, s-ar putea iniția negocieri pentru actualizarea Tratatului de evitare a dublei impuneri (din 1973, depășit) ca să elimine orice dublă taxare ce descurajează investițiile.

3. Securitatea energetică și cooperarea tehnologică:

• Implementarea integrală a proiectelor nucleare: Stabilirea unui Task force România-SUA-Canada pentru Cernavodă 3-4 cu timeline clar (ex: Finalizare finanțare 2024, începere construcție 2025, punere în funcțiune 2030). Similar, Task force SMR pentru Doicești (decizie finală investiție 2025, operabil până 2030 ). SUA să asigure 100% din finanțare de start (cele $4 mld. promise plus eventual supliment), România să asigure logistică și integrarea pe piață.

• Proiect comun offshore în Marea Neagră: Lansează invitația formală către un consorțiu americano-european (Exxon revenit? Chevron? + parteneri EU) pentru explorare perimetre offshore noi în blocurile neexplorate. România e acum safe jurisdicție (după Neptun Deep unlocked). Un nou PSA (production sharing agreement) ar fi monetizat. Alături, un proiect de farmă eoliană offshore cu un mare jucător american (de exemplu, consorțiu GE + local). Guvernul poate oferi garanții de preț prin CfD (contract-for-difference) pentru energie eoliană, cu suport eventual al US DFC în finanțare. Stabilirea acestui proiect pilot ar fi prima investiție majoră americană în green energy local.

• Inițiativă comună de cercetare-dezvoltare: Crearea unui program de cercetare bilateral de $50 milioane (finanțare împărțită) pentru tehnologii avansate: SMR generația următoare, hidrogen, stocare. Implicarea universităților și institutelor (de ex. Institutele de la Măgurele în colaborare cu Lawrence Livermore Lab pe fuziune etc.). Acesta consolidează dimensiunea inovativă a parteneriatului și menține România în avangardă științifică cu sprijin US.

4. Dimensiunea politico-diplomatică și societate:

• Actualizarea Declarației Parteneriatului Strategic: Ultima a fost în 2011; se propune o nouă Declarație comună la nivel prezidențial în 2025 (la 25 de ani de la lansarea inițială în 1997), care să reflecte evoluțiile (Rusia agresivă, parteneriat extins). Ar stabili direcțiile până în 2030, reiterând angajamentul SUA pentru securitatea României. Această declarație să includă și sprijinul SUA pentru obiectivele de politică externă ale României (ex: reuniunea Cincinat, sprijin pt Schengen – deși UE decide, endorsement-ul US contează simbolic).

• Programe de schimb educațional și cultural extinse: Dublarea numărului de burse Fulbright (de la ~30 anual, la 60), crearea unui program “Young Transatlantic Leaders” pentru tineri profesioniști români și americani (stagii reciproce în guverne/local government). Investiția în viitoarea generație va asigura menținerea legăturilor. SUA ar putea finanța la București un American Cultural Center modern, iar România ar putea inaugura un Centru Cultural Român la Washington – spații de evenimente, biblioteci etc., pentru a spori cunoașterea reciprocă.

Acest pachet integrat trebuie prezentat ca un plan câștig-câștig. România își asumă clar rolul de “aliat pivot” regional (oferă baze, securitate energetică, expertiză, loialitate diplomatică), iar SUA își reafirmă sprijinul (militar, financiar, politic) pentru transformarea României într-un hub al stabilității și prosperității occidentale în Estul Europei.

Implementarea pachetului ar trebui formalizată într-un Plan de Acțiune convenit la următoarea reuniune a Dialogului Strategic. Astfel, parteneriatul nu rămâne doar la nivel declarativ, ci capătă substanță practică în multiple domenii, cu termene și responsabilități.

Obiective măsurabile pe termen scurt, mediu și lung

Pentru a urmări progresul, e necesar să definim obiective clare și măsurabile pe orizonturi de timp:

Termen scurt (1-2 ani): 2025 – sfârșitul 2026

• Economie: Majorarea volumului comercial bilateral cu 15% față de nivelul 2022, depășind $6 miliarde până în 2025. Atragerea a cel puțin $1 miliard ISD american în proiecte noi (de ex, decizia de investiție Ford Otosan pentru vehicul electric la Craiova, investitor american într-un parc solar, etc.).

• Energie: Finalizarea studiilor de fezabilitate și semnarea contractelor EPC pentru reactoarele 3 și 4 Cernavodă (astfel încât în 2025-2026 să înceapă lucrul). De asemenea, decizie finală de investiție la Doicești SMR până la finele 2025. În plus, atingerea capacității de import GNL prin Grecia de 1 mld. m³ (măsurată prin volume efective importate în iarna 2024/25).

• Organizații: Obținerea sprijinului SUA pentru candidatura României la Consiliul de Securitate ONU 2029-2030 (confirmare diplomatică).

• Cultural: Dublarea burselor Fulbright disponibile în anul academic 2025-2026.

Termen mediu (3-5 ani): 2027 – 2030

• Economie: Creșterea comerțului bilateral la peste $10 miliarde anual până în 2030 (aproape dublu față de 2022). SUA să intre în top 5 investitori străini în România (adică stoc ISD american >5 mld. euro). Realizarea a cel puțin 5 investiții industriale majore americane (ex: fabrică de componente auto electrice, unitate asamblare drone, hub logistic). România să devină membru OECD (cu sprijinul SUA) cel târziu în 2025-2026, lucru ce va stimula investiții suplimentare.

• Energie: Punerea în producție a gazelor din Neptun Deep începând cu 2027 – obiectiv: producție de 4-6 mld. m³ în 2028 (semi-măsurabil, ține de companii, dar guvernul se poate asigura că mediul e propice). Lansarea construcției reactoarelor 3 și 4 (șantier în derulare) și finalizarea primei centrale SMR până în 2030 (țintă ambițioasă, dar asumată de planul NuScale). Creșterea ponderii regenerabilelor în mix la >35%. Anual, zero importuri de gaze rusești – măsurabil prin statisticile ENTSOG (menținerea indep).

• Diplomatic: Consolidarea rolului regional: România să fie recunoscută ca lider al B9 (deja co-prezidat cu Polonia). Obiectiv: organizarea la București a unui Summit NATO sau Summit B9 cu prezență POTUS până în 2028 – indicator de prestigiu. Menținerea țărilor Parteneriatului Estic pe orbita pro-occidentală, în special integrarea R. Moldova în UE (cu sprijinul SUA diplomatic).

• Societate: Creșterea numărului de turiști și oameni de afaceri americani în România cu 50% vs 2022 (post-Visa Waiver, țintă ușor de atins, măsurată prin date MAE/CBP). Parteneriate între cel puțin 5 universități de top din fiecare țară (ex: Politehnica București – MIT joint research lab, etc.).

Termen lung (peste 5 ani): 2030 și după

• Securitate: România să devină un furnizor de securitate net: să contribuie cu >500 militari la orice operație NATO/coalitie condusă de SUA (orice moment), să aibă capabilități moderne (escadrilă F-35, sistem integrat apărare aeriană stratificată – Patriot/THAAD indigenous). Prezență militară americană în România să fie percepută ca la fel de “normală” ca în Germania/Italia (cel puțin o bază mare permanentă). Eventual, includerea României în rețeaua nucleară aliată (fie prin găzduire arme nucleare tactice – opțiune de discuție în contextul nou, fie prin antrenarea piloților pentru misiuni nucleare).

• Economie: Transformarea României într-o economie avansată integrată transatlantic. SUA să devină principalul partener comercial extra-UE al României, cu schimburi >$15 mld. Cei mai mari 10 exportatori din România să includă cel puțin 3 companii americane (indicând investiții mari).

• Energie: Independență completă și rol de hub. România să exporte 2-3 mld. mc gaze anual către vecini (Moldova, Ucraina, Balcani), reducând practic influența Gazprom în SE Europei la zero. Reactoarele 3 și 4 Cernavodă funcționale (~2031-2032), plus 3+ centrale SMR în diverse locuri (Doicești, poate și altele). Pondere nuclear+regenerabil >60% în mix, aliniat cu obiectiv decarbonare – posibil cu sprijin tech US.

• Poziție globală: România să fie un hub diplomatic al SUA în regiune. De exemplu, relocarea unor agenții regionale SUA la București (USAID regional hub pentru ECE, birou FBI regional etc.). Obiectiv: România percepută de Washington drept aliatul nr.1 în Europa de Est (dacă nu este deja). România să aibă capacitatea de a influența decizii NATO/UE în sens pro-transatlantic.

Aceste obiective, deși ambițioase, sunt realizabile dacă se menține traiectoria ascendentă. Ele oferă repere clare pentru ambele părți, transformând viziunea parteneriatului într-un set de rezultate concrete.

Mecanisme de monitorizare și ajustare

Pentru a asigura implementarea eficientă a inițiativelor și atingerea obiectivelor, parteneriatul trebuie dotat cu mecanisme de monitorizare și de ajustare periodică:

• Întâlniri anuale la nivel înalt (Summit România-SUA): Instituirea unei întrevederi anuale între președintele României și omologul său american (sau cel puțin între PM român și VP american) dedicată evaluării progresului parteneriatului. Aceasta poate avea loc alternativ la București și Washington. Un Summit al Parteneriatului Strategic ar impune birocrațiilor un termen de raportare și ar da greutate politică monitorizării. În cadrul acestor întâlniri, se va analiza scorecard-ul obiectivelor: ce s-a realizat, ce e în întârziere.

• Dialog Strategic structurat pe grupuri de lucru: Actualul dialog (reînviat din 2018) ar trebui consolidat în mai multe grupuri de lucru tematice (apărare, economie, energie, cyber, oamenii & educație). Fiecare grup va avea co-președinți la nivel de secretar de stat/secretar adjunct (din MAE român și DoS/DoD american). Aceste grupuri se reunesc de 2 ori pe an și emit rapoarte de progres. De exemplu, Grupul de lucru pe apărare raportează privind stadiul noilor dislocări de trupe, achiziții, exerciții etc. Dacă un obiectiv stagnează (ex: investiția X nu se materializează), grupul identifică obstacolele și propune soluții (schimbări legislative, mediere cu investitorul, șamd.).

• Platformă digitală de monitorizare a proiectelor: S-ar putea crea un dashboard online partajat între guverne, securizat, unde fiecare minister/instituție responsabilă să actualizeze stadiul proiectelor comune. De exemplu, MAE român pune acolo status Visa Waiver (rata de refuz curentă), Ministerul Energiei pune status la SMR (etapa design atins?), MApN raportează număr trupe SUA prezente. Acest dashboard permite ambelor părți transparență și reacție rapidă dacă ceva deraiază. Poate fi accesat de coordonatorii parteneriatului din ambele capitale.

• Numirea unor Coordenatori naționali ai Parteneriatului: Câte un oficial în guvern (ex. consilier prezidențial pe securitate națională în România și un asistent special al președintelui SUA) desemnați drept focal point. Ei se întâlnesc informal trimestrial (videoconferințe) pentru a discuta transversal progresele și a rezolva blocaje la nivel interdepartamental. Rolul lor e să dea impuls când un subiect e în impas prin intervenții la miniștri sau agenții.

• Implicarea Congresului SUA și a Parlamentului român: Organizarea anuală a unei ședințe comune a Comitetelor de politică externă/apărare din Parlamentul României și a Comisiei de la Congres (House Foreign Affairs / Senate Foreign Relations) cu delegații reciproce. Aceste foruri pot emite rezoluții de susținere a obiectivelor (ex: Congresul adoptă o rezoluție prin care salută progresul parteneriatului și sprijină intrarea României în VWP și OECD – instrument de presiune pozitivă). La nivel de parlament, se pot ridica întrebări guvernului despre stadiul proiectelor, crescând astfel responsabilizarea internă.

• Feedback-ul mediului de afaceri și societății civile: Instituirea unui Forum anual România-SUA (business & NGO) unde reprezentanți ai companiilor americane și române, experți, discută cum resimt implementarea parteneriatului. Observațiile lor pot semnala probleme (ex: investitorii americani ar putea reclama birocrație – mecanism de a aduce în atenție decidenților de ambele părți). Guvernele se pot angaja să țină cont de recomandarile Forumului.

• Actualizarea periodică a planului de acțiune: Mecanism de ajustare: la fiecare 3 ani, partenerii vor revizui planul și obiectivele, adăugând altele noi în funcție de context. De pildă, dacă în 2027 se consideră că amenințarea cibernetică a crescut, se adaugă un obiectiv nou privind un program bilateral de securitate cibernetică.

Toate aceste mecanisme asigură un proces continuu de “manage and improve”. Cheia este instituționalizarea atenției la nivel înalt și menținerea unui ritm regulat de consultare. În plus, transparența față de public privind progresele (anunțarea realizărilor la summituri, publicarea unor rapoarte anuale de parteneriat) va menține suportul popular, punând presiune pozitivă ca ambele guverne să livreze.

Astfel, parteneriatul strategic România-SUA va evolua dincolo de declarații, având un caracter de proiect gestionat activ, cu milestones, evaluări și corecții de parcurs atunci când e necesar. Această abordare managerială, combinată cu voința politică existentă, va garanta că relația bilaterală nu doar se consolidează, ci și își atinge potențialul maxim în beneficiul ambelor țări.

Concluzie: Prin implementarea acestor recomandări – valorificarea atuurilor României, punerea în practică a pachetului de inițiative și monitorizarea atentă a progreselor – parteneriatul strategic cu SUA poate deveni cu adevărat “anchored in values, strengthened by deeds”. România își va fi întărit securitatea națională și profilul internațional, iar SUA își vor fi câștigat un aliat și mai robust și prosper la Marea Neagră, demonstrând încă o dată că investiția într-un partener de nădejde aduce dividende strategice pe termen lung.

Metodologie

• Analiza documentelor oficiale: Raportul s-a bazat pe tratate bilaterale (Parteneriatul Strategic 2011), acorduri de cooperare (ex: Acordul de apărare 2005, Memorandumul nuclear 2020) și declarații comune România-SUA, precum și documente NATO (Conceptul Strategic 2022) pentru a înțelege cadrul asumat al relației și angajamentele existente.

• Evaluarea datelor economice și comerciale: S-au examinat date din surse precum Departamentul Comerțului SUA și INS România privind volumul și structura comerțului bilateral, stocurile de investiții, precum și statistici energetice despre producția/consumul de gaze și planurile nucleare. Aceste cifre au fundamentat secțiunea economică și energetică, permițând identificarea trendurilor și a punctelor de dependență.

• Interviuri cu experți în relații internaționale: Raportul a integrat perspective ale unor analiști și profesori de profil. De exemplu, opiniile lui Armand Goșu (specialist spațiul ex-sovietic) privind obiectivele Rusiei (Yalta 2.0) au informat secțiunea de context. De asemenea, s-au avut în vedere declarații ale oficialilor (ex: ambasadorul SUA Kathleen Kavalec despre importanța Mării Negre) și analize think-tank (CEPA, Atlantic Council) pentru a formula vulnerabilități și recomandări credibile.

• Analiza comportamentului de vot în organizații internaționale: S-au studiat rezultatele voturilor ONU relevante (ex: rezoluția privind Ierusalimul 2017, unde România s-a abținut, voturile pe rezoluțiile legate de Ucraina 2022-2023) pentru a evalua alinierea diplomatică România-SUA. Surse precum ONU Press Releases și arhivele MAE au fost consultate pentru a extrage aceste informații, reflectate în secțiunea dedicată ONU/NATO.

• Studii comparative cu alte parteneriate strategice ale SUA: S-a efectuat o comparație implicită cu parteneriatele SUA-Polonia, SUA-Israel, SUA-Japonia ș.a. pentru a identifica bune practici. De exemplu, includerea României în Visa Waiver a fost argumentată și prin analogie cu Polonia (care a intrat în 2019, după eforturi diplomatice intense). Evoluția prezenței militare SUA în Polonia (bază permanentă recent anunțată) a servit ca termen de comparație pentru propunerile vizând România. Aceste paralele au fost susținute de rapoarte de presă și documente oficiale.

Abordarea metodologică a fost integrativă: datele factuale au fost coroborate cu analiza calitativă a contextului geopolitic, iar recomandările au rezultat din identificarea lacunelor și oportunităților pe baza acestei evaluări multifocale. S-a urmărit ca fiecare afirmație-cheie să fie susținută de surse credibile, indicate în text. Acest mix de metode cantitative și calitative a asigurat că raportul are atât rigoare factuală, cât și profunzime strategică, oferind o bază solidă pentru concluziile și propunerile formulate.

Bibliografie selectivă: Documente guvernamentale (MAE, DoD SUA), rapoarte ale think-tank-urilor (CEPA, GMF, New Strategy Center), articole de presă (Reuters, Adevărul, Europa Liberă) citate pe parcurs în formatul standard, precum și literatură academică privind securitatea regională și parteneriatele SUA în ECE. Aceste surse au fost utilizate conform normelor de citare, oferind referințe pentru informațiile și cifrele prezentate.